Familia, 1873 (Anul 9, nr. 1-44)
1873-07-15 / nr. 27
310 opereloru romanciere consiste in unu felil de misteriu, numitu intiiga? O regula, o teoria oricâtu de desvoltata si esplicita incare pericolulu de a remane intunecata fara unu esemplu, care mai totu-de una lumina totulu. Esemplulu e mai la locu decâtu o duzina de teorie, mai vertosu candu soimu, că nu teoriele făcu operele, ci din contra operele producu teoriele. Poetic’a lui Aristotele n’a produsu nici unu Homer, Iliad’a si Odissea vise au facutu poetic’a lui Aristotele. Statu’a, de care vorbiramu mai susu, numai atunci va interesă, va atrage, candu frumseti’a partiloru va aprinde dorinti’a totului. D’aici resulta, că novel’a pe de trei ori mai multu decâtu romanulu, trebue sa tinda a cuceri pe cetitoriu, totu-odata si prin limba si prin stilu. Scăpări stilistice, cari in o epopeia se potu consideră ca nesce flori de mătăcină in unu vastu campu de rose, căci chiar si divinulu Homer inca dormitéaza câteodata: in o poesia lirica, in o balada potu contiené veninu mortalii, — totu astu felu se permitu, ba se pré permitu scăpări stilistice si in romane, — pe candu in novela nu se potu de locu permite. Luandu la mana aceste consideratiuni, sa trecemu la o scurta analisa a noveleloru ce ni stau înainte! Mai antâiu „Fet’a cea alba.“ „Pe Anitia lui Nicara o cere Nutiu lui Toderu celu avutu, dar ea iubesce pe Gligutiu celu saracu; se intelnesce cu elu la o mara pustia si se iau împreuna.“ Acestea e sujetulu novelei. Unu ce mai simplu si mai de toate dîlele nu se poate cere. Pentru ca autorulu să poata versă farmeculu noutății peste acesta materia tocita, trebuiă să dispună de o distinsa maestria d’a trese firele intrigei. Sa vedemu ce face autorulu? Mosiu Nicoara nu se invoiesce, ca Anitia sa ieie pe saraculu Gligutia. Anitia si ia refugiu la baba Ghitia, farmecatoria renumita, se duce la ea, dar ce svatu va fi capetatu de la farmecatore, in novela nu se spune. Gligutia si pusese in capu, că elu trebue sa se faca avutu, pentru că atunci Nicora i va dă pe Anitia. Elu si facuse ideea ficsa, că trebue să afle bani la o móara pustia de langa satu. Se duce acolo in mai multe nopți, ca să afle comoar’a, si totu-de-una vede trecându o fiintia alba pe langa móara, care apoi dispare ca si candu ar intră in pamentu. In fine in onópte Gligutia venindu el la moara si vediendu era si aceea fiintia alba, se convinge, că este Anitia. Se cunoscu imprumutatu, si pe candu se imbratisieza, sare si Mosiu-Nicoara nu scimu pe unde, adresandu-li unu obligatu: „Deca asie a voitu Dumnedieu , — eu nu voiu strică.“ Aceste aru fi să fia firele intrigei. Dar pentru ce s’a dusu Anitia la farmecatoare si inca renumita, fara ca sa-i poata dă vr’unu svatu? Pentru ce toata aceasta scena, — candu ea nu are nici o influintia in acțiune, nici o legătură ? Ei! dar in novela, câteva sire înainte de finitu, se vedu virite intre sîruri de autoru urmatoriele cuvinte: „Fet’a cea alba eră dara Anitia, si umblă in farmece cum i spusese bab’a Ghitia.“ Aceste cuvinte, traduse in adeveratulu lom intielesu, insemneza atât’a, că unu pictoru depinge pe cineva, dar atâtu de reu, incâtu pentru ca să-lu cunósca, trebue să scrie dedesubtu numele. Autorulu dice, că Anitia umbla pe la mór’a pustia in farmece, — cum i spusese bab’a. Cari au fostu acele farmece ? nu se spune. Seu dera vestmintele albe? Ar fi mai multu, decâtu ridicolu. Pentru ce a trebuitu sa se duca Anitia la mór’a pustia? De siguru ca sa intelnesca pe Gligutia. Dar pentru ce aceasta parada ? Nu-lu putea intelni Anitia cu multu mai usioru si cu multu mai aproape, acasa, in siediatoare, la fantana, in gradina — ori chiar la siura ? Pentru ce tortureaza autorulu numai din capriciu pe betea Anitia, si nu o lasa sa se intelneasca mai curendu cu foculu ei cu Gligutia. Gligutia ori si cum are mai multu dreptu a ștrengari nóaptea pe la mara, căci elu umblă sermanulu după bani. El bietulu mosiu Nicara si perduse cumpetulu ca gain’a ambletulu. Elu se luase tîptilu pe urm’a Anitiei, dar elu in locu de a-si contă căile, calea totu in piciorulu ei, plinu de curiositate bietulu betranu, pana candu Gligutia i-o stringe in bratie dinaintea nasului, si elu apoi se mangaia cu: aste a vrutu Dumnedieu! O ! Dumnedieule ! La multe mai esti tu de vina — pana si la intelnirile de pe la mori!