Familia, 1874 (Anul 10, nr. 1-51)
1874-01-13 / nr. 2
Anului. FAMILIA. mese prin lucirea candelabreloru, cari se aprindeau numai la serbatorile familiarie. Fantasia infocata , Dumitru in scurtu timpu uită, capital’a cu toate plăcerile ei efemere. Elu intrebA de tusîc’a numele unoni necunoscuți dintre cei de fatia, si dins’a i respundea cu bucuria. — Cine-i copil’a acea frumoasa, cu haina alba, care siede la pianu ? — Verisier’a ta Eugenia. — Mitutic’a Eugenia? — Da. Eugenia intru adeveru era incantatoria. Dar elu trebuia sa se multiameasca numai cu privirea ei, cAci pregătirile pentru ajunulu Crăciunului reclamara ajutoriulu toturoru femeiloru, se departA dara si ea. In diu’a urmatoria, Dumitru — fara voi’a sa — se ocupa in internulu seu totu cu fetisier’a subtire, careia nimene nu i-a daruitu atenţiune, cAci toti erau ocupaţi cu pregătirile nuntii surorii mai mare, care avea sa se intemple peste câte va dîle. — N’am voitu só-ti scriu despre acést’a, —i dîse tusîc’a, — cAci te cunoscu; deca teamu fi insciintiatu despre o nunta biblica, precum vomu serbâ-o noi, tu ai fi amanatu acesta caletoria. — N’ai facutu bine, tusîca. Gandesci, cA sum asie mare inimicu alu sacraminteloru ? — Dómne feresce, fiulu meu. Fiindu cA era multu de lucru, se făcu o împărțire, si fiacare membru capetA partea sa. Dumitru fu insarcinatu a se ingriji de menuntiusiuri pentru Brezaia. Brezaia este o datina poporala romana, care se face in prim’a dî a Crăciunului. Unu omu costumatu anume, invelitu intr’o manta lunga, si impodobitu cu frundie si flori, portandu unu capu de animalii seu de pasere, care se misca, umbla din casa ’n casa in societatea unui betranu viorariu, si recitandu nesce versuri ocasiunale face feliurite miscAri comice, casenii apoi i dau daruri. — Dar eu nu me pricepu la d’alde aste, — dîse Dumitru. — Eugenia ti-va fi povatiuitoria, — dîse tusîc’a. — Nimfa Eugenia, eu me supunu dara povatiuirii dtale, — dîse Dumitru, care n’a cutezatu a sperâ, ca pe elu sa-lu lase singuru a petrece cu o copila atâtu de tinera. Dar nimene nu parea a vedé in acést’a unu ce batetoriu la ochi. Tusîc’a Maria spuse apoi tineriloru sa se apuce de lucru, si Dumitru cu Eugenia se depărtară in odai’a laterala. Si tocmindu ei uneltele, infirara urmatóri’a conversatiune: — Intru adeveru n’am ganditu sa fii atâtu de mare, atâtu . . . — Asie dara, — dîse ea, — cA eu voiu fi si mai mare ? — Se poate, dta esti si pan’acuma . . . — Da, eu voiu cresce. Mina, care s’a maritatu in anulu trecutu, n’a fostu asie de mare ca mine ; ea are unu baiatielu, si a devenitu cu multu mai nalta, — dîse Eugenia cu naivitatea cea mai naturala. — Nu se poate intipui o fiintia mai incantatoria, — cugetA Dumitru. Apoi adause cu voce ’nalta: Ce faci câtu-i anulu aice singurica la tiera? Asie dara, cA-ti vresei dîrele? — Ba nu! Eu calarescu. Sunt o venatoria passionata. Apoi cercetAmu pe sărăcii nostri si i ajutu. Oh! diu’a trece foarte iute. — Nu gandesci la viitoriulu dtale? — De ce? Bunic’a ni spune, cand îî trebue sa ne maritAmu, eu numai pe acel’a lu-voiu luâ de barbatu, pe care lu-voiu iubi. — Si ce trebue só faca elu, ca só-lu iubesci ? — Sa me iubeasca. — Oh! asie dara . . . Dta ai nesce ochi seducători si cu . . . — De ce-su „seducători“ ? Eu vedu ochii si perulu meu, si aflu cA au colarea siocoladei. — Siocoladei? — Da, nu altu-felu. Copil’a se multiami cu nesce asemeniri foarte prosaice. — Eu tiemu minte de sor’a dtale, Elen’a; ea era atunce inca foarte mica. — Ea e cu doi ani mai mare decâtu mine , dta scii, cA de adi inainte ea va fi in capela. — Ce va sa dîca ast’a ? — CA ea va siede in odai’a de langa bunic’a, odaia reservata pentru fetele ce se afla din ajunulu maritisiului; ele remanu acolo patru-spre-diece dîle, ca bunic’a sa li descrie detorinitele nouei sale vietie; ast’a se face pe rondu, noi toate mergemu acolo. Pe la dvoastre nu-i asiea? — Nu. — Ah! acolo dara nu mi-ar place. Nu te 2* 15