Familia, 1874 (Anul 10, nr. 1-51)
1874-06-30 / nr. 26
302 Pe marginea unui fiu. — Novela originala. — (Fine.) Ceialalti fetiori se grupara in giurulu loru admirandu-i. In urma ei se predomnira si Mariuca începu : — Scumpe Giorgiu! Credeam, că nu te voiu mai vede pana-i lumea. — Draga Mariuca! — respunse Giiorgiu intr’unu tonu misteriosu si debilu; — si mu ai cugetatu tu la acea, că Ddieu padiesce pe cei ce lupta pentru dreptate! Io-ti spusesem atunci, iubita, că vinu să resbunu pe tatalu teu si pe fratele meu, pe cari i-a omoritu paganulu acel’a, si care eră pe aci să mai ucidă si pe taicalu meu, déca acel’a n’ar fi avutu inca atâtea tarla in vâne, ca să culce la pamentu pe unu tiranu, (părintele lui Giorgiu eră, care a puscatu pe dorobanții,) si scii tu, draga, că ceriulu apera pe cei ce resbuna nedreptatea ? — De ai sei tu Giorgie intemplările si necasurile mele de atunci ineace, si de ai sei tu câtu de grea mi parea mie viéti’a fara tine, eu, care me dedasem să te vedu in toata diu’a, si care te iubescu asié de tare, si déca sciai numeroasele vesti rele, ce le audîi despre tine, o! de le sciai aceste tóté, tu nu te-ai miră acum pentru cele ce-ti dîceam. — O! spune-mi-le dara tu, ca să le sciu, — întrerupse Giorgiu, a cărui curiositate eră la culme prin vorbele aceste, — spune-mi, spune, Mariuca, cine scie câte lucruri însemnate se voru fi intemplatu de atunci pe acasa! — Asculta-me dara, iubite, am să-ți povestescu multe, forte multe intemplări de unu anu de candu te-am vediutu mai pe urma, să ti le spunu barem cele mai însemnate, că-mi va paré, că mi-i mai usiera anima. — Dómne, dóamne, iubite Giorgiu, — continuă Maria, — mare durere mi-o fac tu si acea, că eu nu-ti putui duce nici macaru o „cale buna“ candu ai plecatu. Era marti de catra sora. Eu mersesem ingrijita naintea mamei mele, care intardase să vina de la tergu pana in nóapte. De la unu timpu, catra mediulu nopții, o găsii in marginea apei, neputintioasa si plangându. Eu incepui a plânge împreuna cu dins’a. Nu-mi vorbiâ nimic’a, căci nu putea de lacrime. Eu o luai in bracie, o adusei acasa, o am pusu in patu, i udai fruntea si anim’a, si ea totu plangea. „Mai tardiu apoi ea se mai intari pucinu, îndreptă spre mine o privire agera si incepu: „Iubit’a mea fiica, — eu i sarutai fruntea cu lacrime, ea urmă cu glasu slabu: „Eu simtiu, că moru, medulările mele sunt strivite si rupte. Dușmanii m’au frantit si pe mine ca si pe tatalueu. Viniam de la tergu si doi ticăloși de lotri impintenati me prinseră, mi litara banisiorii ce aveam, apoi me legara de mani si de piciore si me puseră in tiermurii precepsii ai apei asia ca eu la cea mai mica clatire să cadu si să me inecu. Eu plângeam tare. Canduta vedu o umbra apropiandu-se de mine. Era unu calugaru. Eu me spariai, temendu-me să nu fiu vreunu tiranu ca să me arunce in apa, căci doriam, draga Mariuca să te mai vedu odata barem pe tine. Ast’a era totu ce doriam. Călugărulu inse n’a fostu tiranu, elu a fostu angerulu pe care l’a tramisu Ddieu ca să-mi implinesca dorinti’a cea din urma. Elu mi deslegă membrele si me scose in cale din trermuri. Eu voiam să-lu resplatescu, dar elu n’a primitu nimicu decâtu o cruciulitia, ce-mi remase inca de la mum’a mea, si pe care o purtam totu in gramadiu.“ Giorgiu eschiamă aci: — O ! Dómne ! — Muma mea mai continuă cu unu glasu impunetoriu : Maria ! eu voiu muri, si tie nu-ti lasu alta, decâtu ca acestuia, de-tu vei cunósce vr’odata de pe cruciuliti’a mea să-i fii recunoscatoriu, de ti-ar consta macaru viéti’a. Audi! Acést’a-mi este dorinti’a cea din urma! — Doamne! — eschiamă Giorgiu a dou’a oara. Acelu calugaru m’a mantuitu si pe mine in nóaptea acea de la moarte! — Ore unde l’amu puté afla, Doamne, — continuă Mariuca, — să-i resplatescu macaru si cu viéti’a ? Dar asculta, că inca n’am sfirsîtu. Mam’a încetă de a vorbi din acelu momentu, si eu stăm langa patulu ei udandu-i fruntea; canduita intră in casa, cam după miediulu nopţii, feciorulu Ardelenului, si o necasa! nu-ti potu nici povesti de mania, intr’ astu felu de dureri începe a-mi spune, că elu me iubesce, eu i dusei, că dera i este destulu ce i-am spusu si mai nainte, că eu iubescu pe mam’a, pe binefacatoriulu ei si pe tine, si cumca pe elu eu nu-lu voiu putè iubii panalumea. Elu se duse apoi tristu, spunendu-mi cu focu, că me iubesce. — Ticălosului — întrerupse Giorgiu. FAMILIA. Anulu X