Familia, 1874 (Anul 10, nr. 1-51)
1874-01-13 / nr. 2
3 BUDAPESTA 13 Januariu. 25 Januariu. Va esî Domineca. Redact.: strad’a iernei nr. 1. Nr. 2. 1 Aimlu X. 1874. Pretiulu pe unu anu 10 fl. l. Pentru Romania 2 galbeni. î Iubitei mele cumnate Anna. Scrisorea ta de doliu, ce ’nsufla-atât’a gele, S'a stersu de multu de lacremi cu cari o-am inundatu; Mi-ai scrisu de suferintia, de plânsu si de durere, Le-am stersu cu lacremi tate; dar un’a nu mai piere Din sufletu, desperarea ce ceriulu ni o a datu. Mi-scrii, că patru dâlme se ’nsîra ca o cununa Departe 'n cemeteriu, si-ascundu copiii tei, Că patru parti din sufletu forméza- acea lacuna Ce-o porta pe-o viétia plangendu o mama buna Din visuri, din sperantie, atatia fluturei. Si eu, ca corabieriulu ce scapa cu viétia, Dar frantu de valu, de venturi, candu tote si-a perdutu, Candu nu mai am credintia, candu nu mai am sperantia, Potere si taria, — candu totu ce vedu e cetia, — Mai multu nu te mai mangaiu, e vanu totu ce-am crediutu. Ti-asiu pune-o parte mare din sufletulu meu, draga, S’o duca-unu angeru veselu, s’o perdia si se uiți; Se potu cu sacrificii, mi-asiu da vieti’a ’ntreaga, Si-asiu plânge focu si sânge, se poatu ca se sterga Suspinulu, se-ti vedeie copiii cei perduti. Dar sum o umbra trista, ce nota dupa-o radia De-o dulce suvenire, ce ese din momenta; Unu vasu lovitu de scile ce bate si notodia Pe valuri fara tintar, ruina ce-enaréza, C’a fostu, si că ’n pericle perdiendu compasu s’a frantu. Doi, scumpi ca si vieti’a, ca-a ceriului lumina, Mi-impartiau pe frunte sudori si cugetări; Unu am fatalui si astadi: o dâlma rece, lina Mai am de suvenire, si anim’a mea plina De doliu, blastemu si ura si plângeri si dureri. Si cui se spunu in lume se-mi deie mangaiare, Si cui se spunu, o dóamne, se scie ce simtiescu ?! Ba plânge fara fine, sunt demni ei de-o durere, Ei, ce-au creatu in sufletu o lume de plăcere Schimbandu in serbatóare orice chinu omenescu. .. Ba plânge că printr’insii viéti’a e finita, C’acaea nu-i viétia ce n’are serbatori, Candu gradin’a junetiei de flora ofelita, Candu visu si tineretia n’ajuta poterea franta, Esti sere fara radia, trupina fara flori. Se plângi, că nu-i vietia ce n’are si dorere, Că si dorerea-si are-unu farmecu dulce alu seu; Si asta-di numai plansulu nu-i noue mangaiare