Familia, 1876 (Anul 12, nr. 1-52)
1876-02-01 / nr. 5
Anulu XII. FAMILIA. RANELE NATIUNII. — Romanu, de JOSIFU VULCANU. — (Urmare.) — Dar barbatulu meu n’a viuitu cu dta? — Iu intreba comites’a, care vediendu pe Albinescu intrandu singura, devini forte tulburata. — Nu, — respunse elu seriosu. Comites’a tresari. Ea sciea, ca a impartesîtu barbatulu dinsei lui Albinescu. Spera resultatulu celu mai bunu. Dar acuma, rentorcendu-se acest’a singuru si cu o fatia morasa, se desama cumplitu. Ea deduse din acést’a, câ convorbirea barbatiloru nu numai nu avu nici unu resultatu doritu, dar aceea produse tocmai contrariulu , câ barbatii de siguru se certara, se despărțiră superati, si câ din caus’a acést’a nu petrecu barbatulu ei pe ospeie seu pana la ea. Apoi vediendu, câ nici dins’a nu pre reesî d’a puté insufletî pe soci’a lui Albinescu, neplăcerea ei îmbracă o forma visibila pe fati’a ei. Cu toate aceste inse insu'i se suridia, si dîse in tonui liniscitu: — De siguru are vr’unu lucru grabnicu! — Asia credu si eu, — respunse Albinescu, cu alusiune. Dupa aceste Albinescu si famili’a sa se recomandară, visut’a — cam lunga — se incheia, si dinsii se departara. A dou’a dî, pe candu Albinescu se rentorse la mosî’a sa, la notarii si judii administrativi din acelu cercu a si sositu unu tramisu alu comitelui supremu, carele in numele acestuia opri pe toti a da mana de ajutoriu la alegerea lui Albinescu. La o septemana apoi Albinescu conchiamă o alta conferintia, inse la acéstea nu se presinta nici jumetate din membrii adunați la conferinti’a prima. Intre ceialalti lipsiră si Bumbescu, Grabilescu si Cimbrudanu. Si lipsindu acestu din urma nu mai era cine se dîca unu toastu intru sanetatea celui mai mare Romanu. Va se dîca, nici însuflețirea nu putu se fia asia de mare. Y Pasiulu primu. Istori’a noastra se continua in cancelari’a advocatiala a lui Stefanu Zimbranu, pe care nu-lu mai vediuramu din inceputulu narațiunii noastre. De asta-data inca era seara, ca si in momentulu in care lu vediuramu pentru prima-oara ; acuma erasi se afla singuru in odai’a sa, si erasi era forte ocupatu — întocmai ca si atunce. Deosebirea inse era in felulu de ocupatiune. Atunce elu cetea o epistola de amoru, si medita asupra ei; el acuma siedea la mesa si lucra la unu procesu. Aceasta ocupatiune serioasa intr’atât’a i preocupă spiritulu, incâtu dinsulu nici nu bagă de séma, că cineva bătu la usia si de doue ori. In urma celu din afara, urindu-i-se a așteptă vr’unu respunsu din launtru, deschise usi’a si intră, mai urmandu-i si altulu. Stefanu numai atunce si-innaluă capulu de la harthia, candu i vediu înaintea sa. Erau Bumbescu si Cimbrudanu. — Ah ! ce suprindere mi-faceti voi 1 — le dîse elu, scolandu-se de la mésa si stringendu-li manile. — Dara te conturbămu? — Iu intrebă Bumbescu. — Ba. Nu e asia grabnicu. Mi pare bine, că ve vedu la mine. — Apoi decâtu iu veci numai vii pe la noi, nici tu nu te miră, că ne vedi arare ori, — dîse Bumbescu. — Eu — lua vorb’a Cimbrudanu—lu-escusu si lu-iertu. Candu cineva este candidații de insoratiune, nu prea are timpu se se mai ocupe si cu alții, afara de mireas’a lui. — Nu numai insoratiunea mea, dar si lucrurile mele advocatiale inca vne impedeca d’a ve putea cercetă asia adeseori, că mai de multu. — Ai multu de lucru ? — întrebă Bumbescu. — Am destulu ! Dar eu siedeti! Poftiti pipe, tîgări si tîgarete ! In urmarea acesteia, Cimbrudanu si-alese o pipa mare, Bumbescu luă o tîgara, era Stefanu si faci o tîgareta, — si toti începură a furna. — Eu me miru de tine, frate Stefane, — începu Bumbescu conversatiunea, — că cum mai poţi lucră atât’a! Candu am fostu mai tineru, nici eu n’am figuratii tocmai intre cei leniosi, inse nici odata n’am facutu ceea ce faci tu. — Ce ? — întrebă Stefanu. — Că siedi toata diu’a acasa si lucri câtu trei, — respunse Bumbescu. — Nu crede ast’a, — dâse Stefanu, — eu lucru numai atât’a, câtu poate sé lucre unu omu. Si nimicu mai multu. —• Câtu poate! — reflectă Bumbescu, — dar intre putintia e mare deosebire. Asiu puté sé dîcu, că putinti’a — este vointi’a. Eu déca vreu multu, apoi si potu, déca nu vreu, nu potu. — Si fiindu că niciodata nu vrei multu, — începu Cimbrudanu ridiendu . . . — Numai tu se taci, — grăbi a-lu intrerum pe Bumbescu, omu mai leniosu decâtu tine nu este. — Apoi totusi lucru mai multu decâtu multi tineri de acuma, — se escusă Cimbrudanu. In vremile nostre cele betrane am lucratu si eu destulu, pentru ca atunce amu fostu siliți se lucrâmu, de cumva amu voitu se traimu. Tinerimea de atunce nu eră nici asia de pretensiva, nici asiâ de neactiva, că si aceea de acuma. Atunce ne bucurămu, de cumva puteamu obtíné vr’uuu postu de cancelistu; ér acuma fiacare tineru indata ce ese din scoli, vre sé fia numai decâtu celu putînu protonotariu. Atunce lucrâmu; ér generatiunea de acuma se feresce de ori ce ocupatiune serioasa. — Lauda-te, gura ! — dâse Bumbescu ridiendu. Inse gluma de gluma, tu cam ai dreptu. Cu atâtu mai tare trebue dara se ne mirămu de fratele nostru Stefanu, carele — de si membru alu generatiunii noue — este totuși atâtu de diligenții. După parerea mea, e paguba, că in timpulu de acuma cineva se se zoleasca intr’ atât’a. — Pentru ce ? — întrebă Stefanu cu mirare. — Pentru ca nu se platesce. Recunoscinti’a si remuneratiunea au esîtu din moda. Plat’a leniosului e aceeasi cu a celui mai diligentii. Celu ce se ostenesce, perde timpulu insedaru. — Asia vorbesci că si-unu filosofii moderaui,