Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)

1879-07-15 / nr. 53

354 FAMILIA. Amil XV. considerați ca vice-presedinti ai întregului. Peste tote înse mi se pare mie, (si Academia încă se va convinge cu timpul), cu aparatul de votisare cu doue treimi, ce se aplica d’atâte ori, cu causa si fara causa, e pe câtu pre greoiu, pe atâtu si nepracticu. Era destulu pentru statute, deca ele cuprindeau hotarirea, ca la schimbarea lor se recere doue tertialitati din voturile membrilor ordinari, iera regularea celorlalte votisuri si alegeri, se reservâ pentru regulamentul afacerilor interne, care din timpu în timpu se poate modifica după împregîurâri, mai lesne decâtiensesi statutele. Disposițiunea art. 38 despre formarea fondurilor de reserva pentru secțiunile speciale e forte laudabila, dar ar fi fost si mai favoritoare, deca se primia de principiu, ca celu puțîii 10% din venitele fondurilor să se capitaliseze în totu anul spre sporirea lor. Nu cunoscemu natura casselor de depuneri si consemnaţiuni de acolo, dar privitor la pastrarea averei la acele vedemu oarecare contradicere, între disposiţiunile definitive din § 42 al statutelor, si cele provisorice din § 82 a regulamentului. Noi credemu, ca posițiunea autonoma a Academiei ar fi fost si în partea economica mai asecurata, deca la manipularea de cassa manuala, pe lângă casierul-contabilu, s’ar fi adausu si unu controlu cu a dou’a cheia; iera încâtu privesce pastrarea fondurilor, a trei’a cheia se fia la presedintele; apoi pentru supraveghiarea economica peste totu ar fi fost consultu : d’a se fi instituitu unu consiliu de administraţiune statatoru din delegaţiunea Academiei, întregită cu membri aleşi dintre cei mai distinşi si fundatori si binefăcători ai Academiei până la numerul de 12 énsi. In fine trebue se lauda stilul celu limpede si frumosu, în care s’a scrisu statutele, apoi ortografi’a cea pe cât de moderata si simpla, pe atât si corecta, cu care s’a tiparitu ediţiunea cea oficiala a legei, a statutelor, si a regulamentului generalu al Academiei (Bucuresci, tipografi’a Academiei 1879), si aceste tete nu servescu de auguru bunu pentru viitoru. Tocmai d’acea mi-a venitu forte curioasa si paradocsa relatarea corespundintelui dvastra B. din Bucuresci („Familia“ nr. 49), precum ca în conversaţiunile prealabile ale comisiunii ortografice majoritatea s’ar fi declaratu pentru suprimarea lui u scurtu la capetul cuvintelor, mai cu sama la argumentele dlui Ilașdeu, ca articlul masculinii formatu din vechiul oile nu e lu ciui (dar le-ule? pesce-ule?), si prin urmare u scurtu e numai o întipuire! (dar i scurtu ?) Deca majoritatea comisiunii ar fi disu, câ u finalu se suprime din cause economice, d. e.ca se nu se prea inmultiesca tipăriturile Academiei, seu se nu se prea scumpeasca hârti’a la Bucuresci etc. aceste toate aru fi fost celu putînu — preteste plausibile! Seu déca dl Ilasdeu — cu eclectic’a dlui — voindu a apropia cele doue sisteme ortografice undeva la mijlocu, ar fi disu : u finalu esista, dar fiindu pré desu, se-l suprimemu în unele locuri, d. e. la partide, la article etc.; iéra la numele substantive, adjective, la verbe etc., unde u finalu e bas’a gramaticei, si punctul de mânecare al flesiunilor, suficselor etc. — se-l pastrâmu, atunci haid de! — pentru bunul pacei — se dâmu mân’a! La asia ceva eramu pregătiţi. Dar cumca dl Ilaşdeu, care a aflatu atâtea „Cuvinte din betrâni“ cu u finalu, si si-a scrisu istori’a sa critica cu u scurtu, se mai dica acum, (după ce s’a mai inventatu încă si telefonul, si microfonul, si alte asemene instrumente pentru urechi grele), câ pe u scurtu din capetul cuvintelor nu-l mai aude, si prin urmare, câ acesta ar fi numai o întipuire, n’am asteptatu nici odata!! Déca dl Ilasdeu (si cei de o părere cu densu]N) sustîne, câ la albu, negru etc., articlul nu e lu, ci «, prin urmare : nu albu-lu, negri-la, ci albu-ul, negri-ul, etc.; déca crede, câ la flesiuni nu u finalu, ci întipuirea trece în a, e, i, itu, indu etc. facendu din alba : albu, albe, alb, albii?,«, albindu etc., din negru , négru, negre, negri, negru«, negrind« etc.; déca pretinde câ rog, ascult, plăcut, pept, strain etc. n’au nici unu u finalu, apoi să ni spună, cu ce lutu de oile va mai lipi elu unele composite ca aceste: rogu-te, ascultând?«,me, placutu-v’a, pepit«’n cale (vedi Alesandri în „Cânt. gint. lat.“) etc. ? Nu cumva cu niscari-va herburi ca acestei rogote, ascultand-ome, placut-ova etc. ? In fine! Cum vine comisiunea ortografica d’a-si începe lucrurile sale d’anapada, încependu dela eliminarea lui u finala, care e o cestiune mai multu gramaticala, decât ortografica ? Ar fi si a naibei deslegarea ortografica cu eliminarea literilor din alfabetu, poate cu scopul ca se remâna numai semnele cele cîocoiesci „din betrâni“ cu câte doue trei contignatiuni pe din sus si pe din jos ! îmi vine asta dara se credu, cu corespundintele dtale, B. din Bucuresci, a vrutu se faca cu relațiunea sa numai o gluma — în postul Sânt-Petrului! Dar glum’a la o parte, se așteptâ cu resultatul maturei deliberațiuni a Academiei, reservându-ne ulterioar’a critica pe atunci. Intr’acea se fiau convinsi de bunul tactu al Academiei, câ nu va precipita cu adoptarea unor regule, pe a câror falsitate asîâ de evidenta nici nu s’ar pute edifica altu-ceva, decât unu sistemu si mai falsu. Si ce poate fi mai falsu, mai neadeveratu, decât denegarea esistintîei lui u scurtu din finea cuvântului?! (Vedi si gramatic’a autorisata a lui T. Circa, Bucuresci, 1878 pag. 25, unde se arata scal’a lui a finala.) Academia poate lua convingere deplina din patrani’a societatii academice, a carei prima regula ortografica — gresita fiindu — a înstrainata de ea lumea literaria. Tocmai asîâ ar patî si Academia, deca prim’a ei regula ar fi nu numai gresita, ci si falsa. Ori ce estrema, ori ce fortîare de predilectiuni, ori ce ’nfurisîare de regule aflate cu ocau’a mica — nu face ortografi’a obstasca, ci numai disidentîe si scisiuni. O regula ortografica scoasa numai prin majorizare, va putea fi a Academiei, dar niciodata si academica. O ortografia generala, care se fia primita de toti, se poate câstiga numai prin buna întelegere, numai prin concesiuni din ambele parti, numai prin aplanare pe terenul de întâlnire la mijlocul calei de apropiere. Asta asteptâmu noi dela principiul eclecticii, ast’a dela bunul simtîu si tactu al Academiei, care mai bine amânându — va îndreptâ mai bine de repetate ori spre cumpenire ori ce cestiune mai delicata a ortografiei, decât fortîându-o, a face scisiunea nevindecabila. —.. Fericirea. Ce este fericirea? — E cea mai dulce stare A sufletului nostru ce-i vecinie însetatu D’aceea ce-i lipsesce, d’aceea ce nu are, D’aceea ce când are, se afla desgustatu. Când omul e ferice ? — Numai în clip’ aceea Când dela el și până la fericirea lui Mai are unu pasu încă : adeca, la idei’a Câ el va fi ferice, ier nu când eu câci nu-i.