Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)
1879-11-08 / nr. 86
BUDAPESTA 8Novembre st. v. 20Novembre st. n. Pretîul pe unu anu 10 li. Pe '/s de anu 5 fl.; pe •/« de anu 2 li. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. Va esî joi’a si'duminec’a.Nr.86. Redacţiunea: Strad’a arborelui verde nr. 12. Barbu Strimbu în Evropa. — Romana originalii cu ilustraţiuni. — (Urmare.) VI. 1* editoriul. Celu d’ântâiu carele ataca forte aspru biet’a vier tima, cu numele Barbu, fu lordul Montpeare. Furi’a lui nu se poate descrie. Striga ca muscosu din minți, încât unii din apropiarea lui ierași începură a presupune, câ i lipsesce o doga, iar alții chiar voiau se-l prindă, ca nu cumva se faca vr’unu pericolu mai mare. Cu cât înse furi’a lui se manifesta prin niște cuvinte totu mai violente, cu atâta liniscea, cu care Barbu le asculta, era si mai mare. El, nepricepându cu totul causa acestui strigatu grozavii, nici nu se încerca a-l molcomi, si astepta cu liniste stoica, până ce atacatorul seu îsi va versa toata mâni’a, ca apoi se dica si densul o vorba done. Si când în fine lordul abia fu în stare se gâfâie, Barbu se ’ntoarse spre el cu toata seriositatea, si i adressa acesta întrebare: — Cu cine am onoare d’a vorbi? Era mai bine se fi disit : „Pe cine am onóarea d’a-1 asculta?“ — De óarace el nu vorbia, câci nu putea de celalaltu, ci numai îl asculta. Inse Barbu nu bagă de seama acést’a, deci întrebuintiâ numai fras’a îndatinata. Cei din gîurul lui, după ce scapara pe falsul Dondoni, asemene erau curioși se soia, cine este acela care a descoperitii acesta misteria ? Deci și din ei strigară unii, câtra lordul Montpeare : — Cine ești dta ? — Grigea mea, — respunse el cu dispretiu. — Dar eu, pe care m’ai insultatu, — i dise Barbu împunetoru, — trebue se seri. —• Te-am insultatu ? — Am martori de ajunsu. — E bine, si-apoi?— Trebue se-mi dai socoteala de purtarea dtale. — Unui vagabundu nu se da socoteala, — respunse lordul cu dispretiu. — Aici atunce, daca acela îti va respunde, câ esti unu guralivu lasiu ? — striga Barbu. — Acesta îmi va fi respunsul, — sbierâ lordul, si voi se traga o palma lui Barbu. Inse cei din giuru îl opriră, despartîndu-i de olalta. Si vedîendu, ca nu poate palmui pe Barbu, el striga :— îmi voiu lua eu satisfacțiune acusi. Unulordu Montpeare nu lasa nepedepsitu asia ceva. La audiul acestui nume, Barbu tresari cu deșteptatu dintr’unu visu adâncu. îsi înnaltiâ fasî’a spre el, si întrebâ : — Dta esti lord Montpeare? — Eu. ■— în adeveru? — La draci, n’am datin’a se mintieseu ! — Ce bine-mi pare dara, câ ’n fine te gasescu î De trei luni te cautu totu însedar. Lordul se mai linisci putîntelu, si apoi întrebâ încă totu forte rece : — M’ai cautatu pe mine ? — Da, dimpreună cu fiic’a dtale. La cuvântul acesta lordul îsi facil drumu printre omeni si cu unu tigru sari spre Barbu, si apucându-1 de gâtu: — Cu fiic’a mea? — întrebâ el. Nenorocitule, baga de seama bine ce vorbesci, sau te prepadescu aice la momentu ! Vr’o doi din apropiare voira se ajute lni Barbu, înse el refusâ ajutorul lor : " — Ye multîamescu. Au este necessaru. Domnul acest’a se va molcomi numai decât. Apoi adressându-se câtra lordul, i (jise: — Da, cu fiic’a dtale, cu care amu seapatu dimpreună, pe care am grigit’o si aperat’o luni de dile, pe care am condus’o din Africa în Europa. — Si în urma ai omorît’o si pe ea, cum camaradii tei au voitu se me omora pe mine? — A’am scutit’o, câ s’o omoru. Au mi-am periclitatu ensu-mi viéti’a pentru ea, câ în urma eu se devinu ucigătorul ei. Eic’a dtale traiesce. — Traiesce! ? — striga lordul esaltatu, si îmbracis iâ cu căldură pe Barbu. — Am vediut’o si în dilele trecute. — Unde ? — In Marsilia. — Am cautat’o si eu acolo, înse însedar! Oum bunu si de omenia, frate si prietene, condu-me la dens’a! — Cu cea mai mare plăcere. — Haidamu! Si voira se plece. (Va urma.) AVITIL XV. 1870.