Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)

1879-11-08 / nr. 86

BUDAPESTA 8Novembre st. v. 20Novembre st. n. Pretîul pe unu anu 10 li. Pe '/s de anu 5 fl.; pe •/« de anu 2 li. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. Va esî joi’a si'duminec’a.Nr.86. Redacţiunea: Strad’a arborelui verde nr. 12. Barbu Strimbu în Evropa. — Romana originalii cu ilustraţiuni. — (Urmare.) VI. 1* editoriul. Celu d’ântâiu carele ataca forte aspru biet’a vier tima, cu numele Barbu, fu lordul Montpeare. Furi’a lui nu se poate descrie. Striga ca m­uscosu din minți, încât unii din apropiarea lui ierași începură a presupune, câ i lipsesce o doga, iar alții chiar voiau se-l prindă, ca nu cumva se faca vr’unu pericolu mai mare. Cu cât înse furi’a lui se manifesta prin niște cu­vinte totu mai violente, cu atâta liniscea, cu care Barbu le asculta, era si mai mare. El, nepricepându cu totul caus­a acestui strigatu grozavii, nici nu se încerca a-l molcomi, si astepta cu liniste stoica, până ce atacatorul seu îsi va versa toata mâni’a, ca apoi se dica si densul o vorba done. Si când în fine lordul abia fu în stare se gâfâie, Barbu se ’ntoarse spre el cu toata seriositatea, si i adressa acesta întrebare: — Cu cine am onoare d’a vorbi? Era mai bine se fi disit : „Pe cine am onóarea d’a-1 asculta?“ — De óara­ce el nu vorbia, câci nu putea de celalaltu, ci numai îl asculta. Inse Barbu nu bagă de seama acést’a, deci întrebuintiâ numai fras’a înda­tinata. Cei din gîurul lui, după ce scapara pe falsul Dondoni, asemene erau curioși se soia, cine este acela care a descoperitii acesta misteria ? Deci și din ei stri­gară unii, câtra lordul Montpeare : — Cine ești dta ? — Grigea mea, — respunse el cu dispretiu. — Dar eu, pe care m’ai insultatu, — i dise Barbu împunetoru, —­ trebue se seri. —• Te-am insultatu ? — Am martori de ajunsu. — E bine, si-apoi?­­— Trebue se-mi dai socoteala de purtarea dtale. — Unui vagabundu nu se da socoteala, — res­punse lordul cu dispretiu. — Aici atunce, daca acela îti va respunde, câ esti unu guralivu lasiu ? — striga Barbu. — Acesta îmi va fi respunsul, — sbierâ lordul, si voi se traga o palma lui Barbu. Inse cei din giuru îl opriră, despartîndu-i de olalta. Si vedîendu, ca nu poate palm­ui pe Barbu, el striga :­­— îmi voiu lua eu satisfacțiune acusi. Unulordu Montpeare nu lasa nepedepsitu asia ceva. La audiul acestui nume, Barbu tresari cu deștep­­tatu dintr’unu visu adâncu. îsi înnaltiâ fasî’a spre el, si întrebâ : — Dta esti lord Montpeare? — Eu. ■—­ în adeveru? — La draci, n’am datin’a se mintieseu ! — Ce bine-mi pare dara, câ ’n fine te gasescu î De trei luni te cautu totu însedar. Lordul se mai linisci putîntelu, si apoi întrebâ încă totu forte rece : —­ M’ai cautatu pe mine ? — Da, dimpreună cu fiic’a dtale. La cuvântul acesta lordul îsi facil drumu printre omeni si cu unu tigru sari spre Barbu, si apucându-1 de gâtu: — Cu fiic’a mea? — întrebâ el. Nenorocitule, baga de seama bine ce vorbesci, sau te prepadescu aice la momentu ! Vr’o doi din apropiare voira se ajute lni Barbu, înse el refusâ ajutorul lor : " — Ye multîamescu. Au este necessaru. Domnul acest’a se va molcomi numai decât. Apoi adressându-se câtra lordul, i (jise: — Da, cu fiic’a dtale, cu care amu seapatu dim­preună, pe care am grigit’o si aperat’o luni de dile, pe care am condus’o din Africa în Europa. — Si în urma ai omorît’o si pe ea, cum camara­­dii tei au voitu se me omora pe mine? — A’am scutit’o, câ s’o omoru. Au mi-am peri­­clitatu ensu-mi viéti’a pentru ea, câ în urma eu se de­­vinu ucigătorul ei. Ei­c’a dtale traiesce. — Traiesce! ? — striga lordul esaltatu, si îm­brac­is iâ cu căldură pe Barbu. — Am vediut’o si în dilele trecute. —­ Unde ? — In Marsilia. — Am cautat’o si eu acolo, înse însedar! Oum bunu si de omenia, frate si prietene, condu-me la dens’a! — Cu cea mai mare plăcere. — Haidamu! Si voira se plece. (Va urma.)­ ­AVITIL XV. 1870.

Next