Familia, 1881 (Anul 17, nr. 1-86)
1881-11-08 / nr. 79
534 Geniul Națiunii. * Eră o luptă mare . .. O luptă ce-o stârnise cumplita ’nverșunare. Doi mari dușmani de morte dădură pept cu pept, Luptând fără cruțare, lovind în față drept; Grozava lor năvală făcea se se ’nuimăscă, Se tremure de spaimă ființa pomenteasca. Mulți secoli vedură luptând și ier luptând, Mai luptă chiar ş-acuma cu paloş şi cu gând. Aceşti duşmani puternici sunt Deul Nimicirii Şi Geniul Naţiunii, al urei şi iubirii. De mii de ani ei luptă, se bat, se frâng, se omor, Dar Geniul Naţiunii e tot învingător . . . Naţiunea combătută, sub nalta-i ocrotire, Din or şi ce lovire, renasce la ’nflorire, Şi nici de-acum în secoli ea nu va mai peri, Căci Geniul din ceruri în veci o va scuti. . . Era o luptă mare . . . Şi Deul Nimicirii, în cruda sa turbare, Rîdea cu bucurie, credând el că ’n sfârşit, De mult strivita ginte cu totul s’a stârpit; Dar ce minune mare şi fără de păreche, Căci nu se stinsă totuş sămânţa cea străveche, Venit-a o lispoică, cu lapte dulce-al ei Nutrit-a cu ’ndurare pe cei doi mitutei, Şi dânşii mari crescură şi mândru se ’nălţară, Făcut-aă o cetate vestită cât o ţară, Şi Geniul din ceruri i conducea mereu, Pe unul îl urcasă făcându-l semi-deu, Şi disă cu iubire, că gintea cea mărâţă, Ce dela deu se trage, nu piere ’n nâgră câţă. Şi n’a perit cea ginte, căci braţul ei vânjos Da pept cu lupte grele, sfărmă, dărmă tot jos; Puterea ei ajunsă vestită ’n lumea mare, Crescând fără ’ncetare; Din mică ce fusese, gigantă se făcea, Și cuceria popoare cu spada 'n mâna-i grea; Cum fulgerul, potopul prepade tot în cale, Trecea ’nainte falnic în mersuri triumfale, Cât scréie pe ceruri în dori când resăltă, Zăriă pământul dânsei şi ’ntr’ânsul apunea. Trecut-au secoli, secoli.. . Dar ietă ce schimbare! Vai cum se ’ntunecasă renumele cel mare! Mărirea strămoşască şi nimbul cel vestit, S’au stîns pe rând încetul, şi totul a perit; Căci gintea domnitore, cădută ’n desfrânare, Se târăia molatic în trândăvie mare, Pe braţele plăcerii stingea cu gust stricat Făcliile virtuţii ce moşii i-au lăsat; Bărbaţii tari ca stânca făcutu-au femei, ior leii cei puternici ajuns-au nişte miei. . . Şi cei ce ’n alte timpuri o lume subjugată, Plătiau tribut ca sclavii la gintea cea barbară. Acâsta grea cădere pe câmpul de onor în Geniul Naţiunii stârnit-a ajutor : De nou s’avântă ’n luptă, din somn pe toţi deştaptă, Se-şi prindă spada veche, să lupte luptă drâptă, Să spele ier cu sânge rugina din trecut, Şi să ren vie falnic mărirea ce-au perdut. Şi fără că de-odată, prin farmec sau minune, Se deşteptară mândru virtuţile străbune; Nepoţii deveniră vitézi cum moşii-au fost, Şi laşii ’n totă pintea n’aveau un adăpost. Plecară toţi la luptă cu braţe mari şi crunte, Făcură ca minune, pe rnul mare-o punte; Ruina punţii grele vorbeşce’până adice moşii cei vitézi. Trecură rnul mare, descinseră la luptă, Duel până la morte cărând cu spada ruptă, Cum luptă pe deserturi un tigru cu vr’un leu, Cum luptă gintea mare lovită ’n simţul seu; Ciocnirea cea cumplită se ’ntinsă peste ţară, Cât văile şi munţii de vaete sunară. De patru ori pământul se ’nfrumseţă cu flori, Pe când eroii lumei ajunse ’nvingători, Şi din lovirea cruntă rămasă ca se ’mpartă : Ruine şi mormânturi ş-o ţâră mai deşartă, Şi dânşii, vulturi falnici, făcură cuib în ea, Se fie sentinelă menită d’a veghiă, în patria cea nouă, prin secoli de furtune, Trăia cu spada ’n mână iubita mea naţiune; Şi câte ginţi barbare viniau cutrierând, Săpatu-l i-a la tote mormântul rând pe rând. Dar fumul bătăliei cuprins-a tóte ’n câtă, Lungi secoli nu vedură figura ei mărâţă; Din marea ’ntunecime, ca fulgerul prin nori, Sclipiau cu fală totuş vr’o câţiva meteori, Şi meet cu ’ncetul fumul din prison dispare, La resărit apare o stea frumosă „mare* : La patru deci de ’nvingeri conduce numul meu, Duşmanii se ’n uimise, părea că-i semi-deu. Dar într’oţi de jale luminile sublime Se stinseră şi ele, lăsând întunecime, Atunci urmase iarăşi o noptă lungă grea, Cât Deul Nimicirii acuşi se veselia; Dar Geniul Naţiunii aprinse iar lumină, Ce revărsă lucare mai mare, mai senină; Un om „vitez ieşise din nomul desperat, Naţiunea ’n amorţire ni s’a electrisat, Ideia naltă, sfântă, dela Trăian lăsată, S’aprinsă pretotindeni, născând curagîu îndată, Ş-acuşi acuşi aceea se mai realisa, Când mâna blăstemată ne stinse vîaţa sa. Şi iarăşi fu ’ntuneric, o nóapte ’ngrozitoare, Nu prâ eră speranţă se mai vedem noi sere, Pe cerul nostru tote steluţele s’au stîns, Durerea de-agonie părea că ne-a cuprins; Duşmanii şi ’ncepură se sape groapa rece, Şi se ’mpărţieau nainte p’averea ce li-ar trece, Rîdeau, rîngiau cu hohot de blamul îndurat, Cât sgomotul cel mare — pe noi ne-a deşteptat. Şi primul semn de viaţă fu vecinica „unire“, Ce două mâni făcură se-şi deie renderire. De-atunci şi pân’acuma românul deşteptat, Pe scara naintării mereu s’a tot urcat; Din fetele sclăviei făcut-a arme grele, Şi scumpă neatârnare s-a câştigat cu ele, Din câmpul bătăliei s-a smuls corona sa, Cât lumea ’n admirare cu drag aplaudă. Iar ţeul Nimicirii l’acâsta naintare, Dicea cu desperare : „în van ori ce sforţare ! în van combat românul, el nu va mai peri, Căci Geniul din ceruri în veci îl va scuti!* Iosif Vulcanu. * Din „Lira Mea” care s’a pus deja sub tipar. Poesia acesta este lucrată de nou după una publicată în 1868. Red. FAMÍLIA Anul XVII.