Familia, 1881 (Anul 17, nr. 1-86)

1881-01-29 / nr. 9

ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 29 Ianuarie st.v. lOFebr. st. n. Joi Va esi joi’a si duminec’a. Redactiunea în Közép-utcza nr. 395. 9. ANUL XVII. 1881. Prețul pe un an 10 îl. Pe 'I, de an 5 tl.; pe *14 de an 2 îl. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. P e t r ‘ a D o c h i e i. — Noveleta. — în Carpații despre Moldova la isvoarele Si­eului este o culme : Poien’a Tomii. Sub aceasta culme pe o coste de munte stă Petr’a Dochiei. Acolo stă maestoasa de sute de ani, şi va mai sta sute de ani. Acel nume l’a avut de timpuri nepome­nite, şi poate că cu acest nume are se treca din lume. Că Petr’a Dochiei are poveste, şi povestea trece din neam în neam, din gura ’n gura, şi nu se mai uita ’n veci. Babele ’n poveşti, pastorii şedend pe munte, şi fe­tele ’n sedetare cultiveaza tradiţiile culmilor, codrilor şi a petrilor între cari trăiesc. Viet­a pastorala îşi are miturile sale şi fiii popo­rului le învaţa, o sciinţa propria a sa. Ei petrec viaţ’a cât e diu’a pe munţi, prin codri. Şi die în frunza, şi cânta ’n fluer doine de gele, cân­tece de dor. Codrii cânta, munţii rescânta, şi-i legana dorul din culmi în culmi. Tot codrul e gol şi tăcut, nu­mai dorul lui traiesce ’n el. Diu’a ’n codru, nóaptea la târla. Spiritul lui îşi pe­trece diu’a ’n frunza verde, noaptea în cercul liber, în stele. Noi avem cărţile noastre, ei au cărţile lor. Noi cetimu dintr’ale noastre, ei dintr’ale lor. Noi cetim într’o carte mica, ei cetesc în cartea cea mare a naturei; noi cetim în carte scrisa de om, ei cetesc în cartea cea mare scrisa de Dumnedeu. Şi ei ştiu ce-i scris acolo. Natur’a i învâţa. Sor’a se aduna la târla flăcăii, în gîurul focului; povestescu de­ mândre, de dragoste, de fete de ’mperat, de feciori de smei, şi spun tradiţii, le spun aşa cum le-au auz­it şi ei din betrâni. Aici poți se audi ce poveste are „Petr’a Dochiei*. Un flăcău cu sprincen’a neagra se raejima pe care, ceialalti formeaza o cununa în gîurul focului. Cel d’ân­­tâiu începe și cei mai tineri asculta. I. A fost odata pe acești munți o feta frumoasa, ca o feta de împeratu. I era numele Dochia. Crescută ’n umbra de paltin, scaldata ’n isvor de munte, şi descântata şi închinata la oile mari — i-a mers vestea jos la ţâra. Feciori ca păunii viniau se o céra; copii néoşi, feciori de viţa , dar Dochia nu lasă ţer’a munţilor, pen­tru ochii nimeriti. Da nu deu fraţiore, că era un pecurariu pe acele timpuri, un pecurariu tiner şi frumos cu un dinişor, îl vedea. Şi olile de-alungul, şi seri de véra, şi nopţi fru­­moase şedea Dochia în pragul uşei, şi priviâ şi ascultă pe pecurariul cel frumos. Iliuţa trecea pe sub palele muntelui dicând în frunza, trecea peste culmi cântând din fluer; şi noaptea se cufunda în codri, în munţi; dar în meciul nopţilor, când eră noaptea mai doinica, audia un tulnic în munte, un sunet ca o vorba draga, un sunet ca un cântec de dor. Acele doine ca nişte fire de aur împreună pe Do­­china cu pecurariul cel frumos, pe acele fire se strecorâ sufletul ei la el pe unde eră. în codru numai doue paseri sânt, și codru-i în munte, și muntele n’are margini; dar cele doue paseri se ’ntâlnesc în timp de primavera. Cum nu s’or tâlni doi tineri dragi? — Fii tu Dochia a mea, — zise odata Goriț’a, junele pastor. Am munte cu bradi, turma de oi, şi un pept plin de dor, toate ţi le dau ţie. — Eu n’am munte cu bradi, — zise Dochia, — eu n’am turme de oi; dar am un suflet plin de dra­goste, acesta ţi-l dau eu ţie, bădiţă. Şi s’a încredinţat. Sub crengile unui fag, în fapî’a soarelui. Şi cine audia doin’a pecurariului, şi cine anglia fluerul ciobănesc, şi cine aucită tulnicul noaptea prin munţi, toţi sciau că acele-s graiuri de dor, graiurile unui suflet fericit. Şi cine priviâ în cei doi ochi a Dochiei, toţi sciau că acolo unde fericirea unui amor sânt. Dar unde sciţi aur se nu-i caute omenii. Unde e fata frumoasa, să nu o caute feciorii? Odata s’a ivit pe munte un fecior de domn. Fru­mos ca pomul din gradina și alb ca frunz’a florilor. Și avea vorba dulce ca mierea, și avea graiu amă­gitor ca pecatul. — Nu vini la mine, domnișor, — cjicea Dochia; — nu vini la mine, că eu n’am rochii de metasa, brâu de sirma, ghioci cu aur, mărgele scumpe. Şi ’ntr’alta di avea Dochia rochii de metasa, brâu de sirma, ghioci cu aur şi mărgele scumpe. — Nu me iubi, pe mine, — dicea Dochia, — io-s feta de ţeran şi tu eşti domnişor. Domnişorele bea apa cu zahar şi mânca bobe dulci ca paserile. Si el­­ aducea beuturi cu zahar si bobe dulci ca la paseri. V. R. Buticescu. (Va urma.)

Next