Familia, 1883 (Anul 19, nr. 1-52)

1883-09-11 / nr. 37

Anul XIX. FAMILIA. tat! Ceialalți sciind, că toate le sânt in bună rânduială, dacă nu i-au durut nu s’au legat. Secure nu-i! fără tufe nu pot face nimic. In a­­propiere nu șede nime; caută se trimete pe cineva chiar pân’acasă. Toți de toate părțile strigă, se margă Ghiță, că el e mai aspru de talpă. N’avu ’ncă trău, trebui să plece. Nu merge nici o sută de paşi şi strigă din respu­­teri, dacă are să mai aducă şi alt-ceva, ori numai se­curea singură, că n’are poftă să facă drumul mânzului, cum se cjice. I s’a respuns, că numai de secure au trebuinţă. Se duce Ghiţă fluerând lin printre dinți, de cuge­tai, că sboara. Nu-i vorbă ! se trece el pe lângă cineva și să nu-i arunce vre-o vorbă potrivită cu obrazul fresce-căruia, că el se pricepe bine la de acestea. * * * Capetul fenațelor nu-i tocmai ici, de aceea, până se sosească Ghiț’ acasă, până se caute securea, până se mai isprăvască cu ea, el stie ce, până să se intorcă ’napoi, până una altă, fiind­că vremea tace și trece. Trunchiul și cu ceialalți se sfătuesc, ca să nu șbdă gură căscată, făr să facă și ei ceva. De­ocamdată se pun să coboare niște căpițe de ten de pe-o costă. Acesta trebuia să se întâmple mun­­tenesce. Nu sciu dec’ aveţi cu toţii la cunoscinţă metodul Moţilor de-a cobori fenul de pe coastele piezişe; de aceea se incerc a ve da o palidă descriere. Mai antei şi mai ’ntâi se ia o prăjină, care se vâră pe sub căpiţă din sus in jos, de aşa fel, ca aceea, că­piţa, ridicând prăjina să se ridice și ea. Acum luând un ștreng se lega mai intei de o parte a prăjinei, apoi se ’ncinge căpița pe lângă pământ, se lega și de ceea­­laltă parte de prăjină, se dă apoi cruciș peste vârf și se ’nodă de parul pe care este clădită căpița. Intâm­­plându-se toate acestea, boii înjugați­­ lâgă cu tenjala de capătul din sus al prăjinei. Boii dacă-i mai, din firea lor apucă la a josului. Atunci parul pe care este du­rată căpiţa,­ese frumosei din păment şi ţine cumva ca fânul să nu se rostogolască. Aşa fac Muntenii şi bi­­ne-i aşa. Acum Trunchiului, şi tovarăşilor sei nu li s’a sfe­­tit nici cu șese boi, ceea ce nu s’a mai augrit. Ceva trebuia să fie, că nu-i bolă fără leac, dar nu putea nime se scie, că ce. — Mei! —­­Jice Trunchiul. Mi-aduc aminte, cum căpița aceasta este ridicată de Ghiță. Avem să ne aș­teptăm la o nebunie de ale sale. Se pun și ridică bine căpița de-o parte, or altu’ căută de ce fel de par s’a folosit Ghiță, de odată cu capul nu vrea să iese din pământ! Căpița eră făcută pe un păluiu, pe care Trunchiul anume l’a lăsat, intr’o margine, ca făcendu-se mare, să șadă vera cu lucrătoi’ii la umbră, când mănâncă de a­­medi. Ghiță având îndrumarea să facă de aşa căpiţă, ca să n’o potă resturnă vântul de loc, s’a pus şi cură­­țind păhurul de crenge şi retedindu-i vârful a făcut că­piţa pe el. * * * Acuma tocmai, iată, că şi Ghiţă s’apropie cu se­curea. Părerea lor de bine, c’au să fac parul ş-apoi vor face. Ce să-ți vadă ochii, me rog ! Drept că Ghiță securea o aduce, dar fără loc de toporisce. Se prăpădiau de râs. — Bine, — dice Trunchiul, — dar toporiscea, c’au avut? ! — Drept, —­ respunde Ghiță, — inse eu n’am a­­dus-o, ținându-me de vorba, ce mi-ați spus-o, că numai de secure aveți nevoie. Am făcut întocmai, nime, cred, că-mi va băgă de vină. Poftesce şi-i intoarce vorba, rogu-te, dacă poţi. Făr a mai da in dreapta şi ’n stânga, se pun şi tri­met in grabă pe un băeţoiu şi după toporisce. Acesta a mers repede, că n’ai crede. Pe când nici n’ai aşteptat, el eră ’napoi! Cum erau ceia numai râs şi voie bună, se pun cu inimă şi lucră ’n doue ceasuri bune, cât mai eră până ’n sără, ca de altă dată intr’o di încheiată. Şi după râs n’au păţit nimic rău de şi e vorba: ,După râs plâns*, — »După voie bună supărare*. Se vede, că nu-s tocmai toate aşa, după cum le cred omenii!! Cele cu adusul fânului, aşa s’au întâmplat dară. * * * Eră o di de serbatoare. Ce fel de di nu mai țin minte. Sciu vise, că eră o (}i atât de plăcută, cu un aer atât de dulce, că mai altcum, nu se poate. De ar fi, vorba cântecului : De-ar fi dat, de-ar fi lăsat, De-ar fi dat de D­imnecjeu, Ce iubesc să fie-al meu ! poate, că nu m’aș sfii a face nişte asemănări ca aces­tea . Ceriul eră curat ca sinul copilei gingaşe — idea­lul aspiraţiilor mele — pe care o iubesc din adâncul sufletului meu, căreia me ’nchin ca musulmanul la si­criul profetului seu adorat, şi venit ca şi mândrii ei ochi, tăinuiţi la umbra unor lungi gene, asemenea la­cului incungiurat de sălcii pletoase. Aerul dulce ca şi privirea ei plină de un farmec ceresc. Ei fluturii sprin­teni cu aripele lor poleite, sburau nebunatec şi răpiau dela delicatele floricele nectarul dulce, ca şi primul să­rut de pe buzele ei de vişină despicată. Bereul mur­­m­urătoriu limpede, ca și fața ei de »Înger cu păr gal­ben*. Intreaga natură suficretoare, ca și gurița-i, ce e un bobocel drăgălaș de trandafir ce-acum incepe a-ş res­firă frunduțele sale colorate...* După ce insă, de cele mai multe ori , Dumnezeu a renduit După dragoste urât, Dumnedeu sfântul a dat. După dragoste bănat, mai că-mi pare rău până și de cele ce le scăpai din până și ve rog, să ne intoarcem acolo de unde am lă­sat. Să urmăm aşa după cum ne este obiceiul și atunci nime n’are să s’acate de noi. Cred, că și prin alte locuri, dar apoi pe la noi in vreme de serbatoare, toţi oamenii-s gătaţi frumos in hai­ne curate şi fie-acelea cum să fie, dar simt mai scutu­raţi decât peste săptămână. Chiar şi uliţele sunt măturate de pulbere, încă de sâmbătă seara, nu numai unde sunt fete ’n păr, ci pot dice, că pe dinainte la toate casele. După ce es dela sfânta biserică, prândesc ș-apoi mai trag câte-un puiu de somn, ca să-și mai odihneasca cele ose obosite de munca cea grea a câmpului. Mai târz­ior intreg satul ese la uliță, tinerii la joc, oi cei mai in vrâstă la vorbe, că peste săptămână n’au când. După cum se întâmplă, acum se pun pe prispă la mine, acum la tine; in cele din urmă insă toţi s’a­­dună, unde se găsesce şi Ghiţă. Ghiţă spunea in gura mare, c’avea bun piept, fe­­liuri şi feliuri de năzdrăvănii, ce­a‘cea, c’a păţit, mai 37 443

Next