Familia, 1885 (Anul 21, nr. 1-52)
1885-06-30 / nr. 26
302 Amintiri, târdiu. De mult te râseră Colo s’a întunecat; Ersăşi luna, straja nopţi In cei codri s’a culcat. Lângă unul ce viseză Murmurând încetişor Singur stau hrănind durerea Clipelor ce se strecor. Ah, ară de trist atinge Suflul vântului pribeag, Floricelele in lacrârri Şi frundişul din huceag ! Lagăn fericirii mele Acest mal a fost cândva, Unde-a des sub valul nopţii Tainic vin a lăcrăma ... 1 M. Pompiliu. In faţa vieţii.* 1 ) — Roman. — Or ce om care s’a deşteptat din cele dintâi visuri ale tinereţii, care ţine socotâlă de propria sa esperienţă şi de esperienţa altora, care a studiat istoria trecutului şi pe a epocei sale, dacă niscaiva prejudiţii înrădăcinate nu-i tulbură judecata, va sfârşi prin a ajunge la conclusiunea, că lumea oamenilor este împărăţia întâmplării şi a greşelei, cari o stăpânesc şi o guvernază după cheful lor, fără nici o milă, ajutate fiind de nebunie şi de răutate. De aceea tot ce e mai bun in omenire nu ese la liman decât cu mii de greutăţi; or ce inspiraţiune nobilă şi inţeleptă găsesce greu ocasie să se arate pe când absurdul şi falsul in domeniul ideilor, platitudinea şi vulgaritatea in regiunile artei, răutatea şi prefăcătoria in viaţa practică, domnesc neturburate de nimeni şi aproape in neintrerupere... Schopenhauer. Lumea ca voinţă şi ca representaţiune. Voi. I. 382. PARTEA INTEIE. I. lipsit de drum, Eugeniu Solcan s’apropiă de Eva in vara moşie a parinteasca cătră sfinţitul soarelui anului 1874. De patru tjile de când călătoria, cea dintâi mulţumire ce o avea, era aceea pe care i-o pricinuia revederea locurilor in care se născuse şi crescuse. Sătul de drum de fier şi apăsat de greutatea gândurilor sale, se * Auto aţi de dl autor, reproducem acest roman, după ediţiunea aprrtă anul trecut la Bucuresci. Red, simţi oarecum uşurat, când, la Adjud, se sui intr'o birjă jidovască, care-i porni in fuga cailor spre munţi. Aerul rece şi sănătos al dealurilor avi darul de a-i chemă oare-cari resturi de amintiri, dulci tovarăşe de singurătate, cari i goniră neagra tristeţe ce-l cuprindea. Trotuşul curgea pe albia sa pietroisă ca şi acum şese ani; munţii erau vertji şi frumoşi ca şi atunci; fănâţa era tot atât de vie, cu nenumeratele sale ierburi înflorite, or maldărul, intins in palii-palii pe cositură, umplea aerul de mirosuri, ca şi pe vremea când umblă călare pe moşie, de la un capot la altul, ca un vătăşel. Eugeniu Solcan se intorcea in ţară pentru totdeauna. Plecase cu şese ani mai ’nainte la Paris, să înveţe literele şi filosofia, lucru rar pentru un băiat bogat — căci atunci eră bogat — şi acum, peste şese ani, se intorcea acasă fără diplomă şi sărac. Fiu al unei familii nobile din Moldova, plecase in strâinetate cu fastul şi iluziile unui copil, singur la părinţi, căruia i s’a ascuns totdeauna adevărata stare a averii sale, din dragoste de cătră mamă şi din orgoliu de cătră tatăl seu — lăsându-i-se să credă că are in urmă comori. In anii dintâi, Eugeniu mânca multe parale şi făcu puţină trebă. Dela al treilea an vise, fie că se săturase de petreceri, fie că natura sa, mândră şi cu totul superioră, simţise nevoie de-a se hrăni dela o venă puternică şi dătătore de viaţă, care se chiamă învăţătură, fie in fine că fineţea unui simţ, de-o escesivă delicateţe, pe care-1 moştenise dela mama sa, il făcuse să bănuiască starea averii părintesci — se puse pe lucru. In patru ani munci cât un hamal. La început de datorie, mai pe urmă din dragoste, ajunsese să nu-şi potă trăi nici ciasurile de odihnă fără o carte la cap. Cursul propriu zis de litere il cam obosit, şi de aceea se dete cu totul filosofiei şi istoriei. Studiul acesta avu asupra caracterului şi esistenţii sale sbuciumate, ce începea din acest moment, o fămurire hotărîtore. Neîncrederea in sine, care, la o verstă ore care stăpânesce naturele cele mai superioare, şi care pentru Soloan fusese un isvor de suferinţe morale fără şir , începea să fie înlăturată puţin câte puţin prin studiul adânc şi sistematic asupra istoriei, care-i inlesnia şi mai mult studiul filosofiei, curs special pe care-l urmă cu gând de-a dobândi un titlu. La 26 de ani, Eugeniu Solcan eră un om vitreg. Alături de cunoscinţele temeinice ce dobândise prin inveţătură, avea o disposiţiune secretă, acel ceva care nu se ia de la alţii, care ţine de temperamentul propriu al fiecăruia, şi căruia ne-am invoit a-i trece talent. Solean avea darul cuvântării. Presentat in societatea geografică din Paris, de un prieten al prinţului Mihalache Sturza, avu indrăznela să vorbescă in faţa acelei învăţate adunări, şi, deşi cuvântarea sa se ţinu in franţuzesce, ea avu un farmec deosebit pentru ascultători, atât pentrucă se făcea asupra unei ţări, aproape necunoscută Franţuşilor, ţara noistră, cât şi pentru că revelă un talent nou, puternic, cu un stil cam impolit, dar cu o frasă care era totdeauna hrănită de-o ideie. Ideaţiunea tinărului orator plăcii cu deosebire ilustrei adunări. Avea un dar cu totul particular de-a cugetă, care insufletiă imaginele ce-i veniau, in desvăluirea unui subiect, cu o strălucire de viaţă ne maipomenită. După ce sfîrşi, Soloan fu luat la o parte de presidenta societăţii, care se informă cu mult interes de familia, de poliţia, de ţara sa. El avu mulţumirea să-i FAMILIA. Anul XXL