Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-10-09 / nr. 41

470 FAMILIA cu o panglică roșie o mandolină, pe care încercă să cânte bătând măsura in aer cu picioruşul ei. Cântă un cântec italian cu­­rundă verde și-l isprăvi cu un tril lung, lung ca şi când pentru ea n’ar esistă tre­buința resuflării. Nu putea şti, că jos in­ăriră un călător cu haine cenușii o priviă printr’ un telescop, de o vedea atât de aproape, incât îi putea deosebi mişcările gârlegiului ca la o privighetore. Călătorului îi veniră fierbinţelile, ca şi când s’ar fi furişat intr’o proprietate străină. Creduse că ruinele nu erau locuite, îşi scosese caetul de schiţe şi înce­puse să desemneze, când ochiul deodată i se opri la acea cântăreţă. La început se speria de locul cel primejdios in care sta ea, dar apoi fu fermecată de­­ glasul cel frumos și remase pironit ascultând un cântec după altul. Deodată audi subt el un glas adânc »Mona«! — Da, mamă! respunse de sus, și ca o căprioră sări fata din piatră in piatră, fără a se sprijini cu mânile, cu care rupse o viţă lungă de vie și-şi încu­nună capul. Când dete de străin, rămase uimită in fața lui, or el îşi scoase pălăria și întrebă : — Ertaţi-me, a­oră, nu șciţi a cui este ruina aceasta ? — A mamei mele. — Veniți des să vedeți acest loc frumos ? — Ședem noi in el. Străinul făcu un pas îndărăt. »Ședeți in el? N’aș fi credut să fie cu putință, cu toate că ver a----« — Și’ erna suntem aici, când nu suntem in Italia. — In singurătatea asta ? — Nu suntem nici odată singuri; lasă că suntem doue, mama şi cu mine, dar apoi sunt atâţia omeni săraci şi mai este preotul şi sunt animalele. Străinul începu să rîtjă, şi rîsul lui eră atât de plăcut, incât Mona remase uimită de sunetul glasului. Apoi ochii lui deveniră atât de buni şi de luminoşi, incât Mona se uită in ei. — Se vede că privighitorile v’au fost dăscăli ? — Da, când eram mai tineră; dar mai pe urmă mama şi apoi un măestru din Italia. — Mult aţi stat in Italia ? — Doue ierni întregi. — Şi ce ve place mai bine de acolo ? Cunosc şi eu Italia forte bine. — Mie? Se înţelege Moisi lui Michel Angelo şi Dumnedeul din Sixtina şi mormintele Mediceilor din Frorenţa şi apoi —------și apoi-------------să ve spun ce-mi place in Italia ? — Ce? — Tot. — Mona! se audi de jos. — Am voie să desemnez aici? (Incheiarea va urma). Idee neferice. i ii lacrimi, ’ochiul s’a uscat, ■•Aho Dar focul tot mai creşce ; Nu-s mângăeri, nu-s ce-am oftat, i’’. Durerea ’ntineresce. De ţi-ai deschide ochiul teu, Mi-ar resări norocul; C'o lacrimă să-mi dai să bea, Mi-ar stinge ’ndată focul. »Nu pot« mi-ai d­is de-atâtea daţi Şi pururea-mi vei dice, — De ce dar’ mi te mai arăţi,1­7 Idee neferice ?! Traian H. Pop. Cum e ţarca. — Anecdotă. Ş­i d­acă şi ospăţ şi comandare şi ori­ce tărăboiu mai de ceva trăbră, se ştie ca de pe carte, că are să se spargă înainte de vreme, deca e de faţă şi nea Pricescu-Vrajbă. Face, drege, încurcă el trebile in niece iţe, şi numai ce vedi, că nu mai e vorbă de tată şi fiu, de prieteni şi fraţi de cruce, nu, de nimic ce lega cu drag pe om de om, pe vecin de vecin, — ci ajung la ciomag, ş-apoi ţine-te frate la claie pe grămadă, de să fugi, ca de altă aia. Dar i-a fost lui nea Pricescu-Vrajbă să ştie el aruncă semânţă de gâlceava, cuvinte in trei peri, ce ard şi frig pe unde ajung, — tocmai atunci, când lumea se află in toiul veseliei, când vieţa e mai dragă şi temeiurile minţii slabe ca babele de spumă. Da! Nea Pricescu, e ca de pe bani luat, odată şi n’a greşit. După ce chitesce bine in sufletul pistriţ şi plin de reutate ce-l are, cum să facă şi când are s’arunce tăcui­ile zizaniei, o brodesce tocmai la timp şi pe aci ţi-e calea, se face apă, se strecoră ca prin urechile acului, de cugeţi, că l-a înghiţit pămân­tul, nu altceva. In sfârşit îşi cruţă cel cogioc, până-1 are, — pe când ceilalţi, dela înjurări din ce in ce mai apăsate numai ce se află cu brâncile prin şuvi­ţele capului şi-apoi ţine-te, că dau ca orbii, cineşi, in care i­ se pare a-i fi mai îndemână. Sfârşitul ? Nea Pricescu-Vrajbă sânetos, măcar cel mai va­roş mer, or ceilalţi scăpaţi ca de Tatari. Dar tóate pân’ la un loc şi la un timp. Intr’o z­i, mai târziu sau mai de cu vreme, se poate, dar se înfundă, se deache omul, chiar nea Pricescu- Vrajbă să-l chieme, incât nu mai merge, nici să crepi in­­jece, neted, ca de obiceiu. Lumea îşi mai vine in fire şi judecă, vedi bine, că tocmai lucru inţelepţesc nu pote să fie, căci una doue şi să-şi facă, dragă Dóamne, ce’ aşa, numai din chiar senin, şi acum şi mai apoi, câte un topor de cele moţate, — să-şi frângă cele coste, menite spre alt­ceva, şi să-şi sfarme câsulia minţii. Şi asta cu atât mai tare, că nea Pricescu-Vrajbă se ’nfuie in pie­­le­ şi, când poate să pună la cale câte-o şireţenie d’ale cu carne. Nu de alt­ceva , acum nea Pricescu-Vrajbă, nici tu la clăci, nici tu la ospeţe şi comandări intrare nu mai are. A sfeclit-o. Dar »năravul din fire n’are lecuire« şi cui-i dat apoi se ţine ca scaiul şi de-l dai afară pe uşe, el îţi intră pe ferastră. Nea Pricescu-Vrajbă, când la tărăboiu, îşi face cada colac, te miri ce dospeşce in covata minţii sale şirete, şi numai ce te vedi cu el resărit, de undeva, sub cuvânt, că nevoia l-a adus, având să pună la cale nescari trebi, ce-l ardeau la degete. Omenii, cum îl văd, îl umflă pe sus şi ba să-l slăbascâ din dragoste, până nu-l şciu încuiat in piv­niţă. Cheful şi voia bună zoriau din greul, când de’ odată, ce le treznesce lor prin minte ? ! Ventându-se la largul, hai să-şi facă ei haz de nevoia omului, hai să pigulescu nescai sfărmuri de bucate şi ceva b­urcă resuflată pentru bietul de Vrăjbă. Anul XXIV.

Next