Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-12-03 / nr. 49

578 popor. Scena II. Trăila și Paraschiva. Trăila. Chivo dragă, stăi locului ! Paraschiva. (Oprindu-se.) Ce vrei ? Trăila. Să mai vorbim de-ale neste. Că mor de doru teu, de când nu te-am mai vedut. Ore ce reu i-am făcut eu tătâne-teu, că m’a scos din casă dela voi, unde-am trăit de când me sciu? Nu l’am slugit credincios? Nu l’am cinstit ca ş-un orfan, pe care dice că m’a luat de pe cele drumuri ? Paraschiva. Ba da. Trăila. Şi totuş m’a făcut de ruşine înaintea satului. Paraschiva. Io-s pricina. A băgat de sămă c’ai pus ochii pe mine ş-a­­Jis că nu-şi mărită fata dup’un tare-fugă. Trăila. Taie-fugă! Dar n’am fost eu feciorul cel mai harnic in sat? Cine ştie să tragă brezde mai late decât mine ? Care portă sapa mai uşor ? Şi unde-i acela care să lege znopi mai mari? Paraschiva. D’a băşca-s tote. El dice, că eşti co­pilul nimenui. L’am auijit sfădindu-se cu maica, ce-ţi ţinea partea. Trăila. Copilul nimenui! Dar tot satul a cu­noscut pe părinţii mei. Au fost omeni cinstiţi. Paraschiva. Dar săraci grozav. Aşa­­zice tata. Trăila. Neică toţa mi-a spus, că ei n’au fost totdeauna săraci, că mai de mult au avut şi ei că­suţa lor, vitişorele lor, pluguşorul lor .. . Dar in cele din urmă un om blăstemat le-a mâncat tot avutul lor... Hei! să ştiu cine-i acela, nu i-ar mai cântă cucu ! Paraschiva. Nu vorbi aşa, că me sparii. Trăila. N’ai ce te miră, dragă, că sânt supărat; că de când am părăsit casa vastă, par­că mi-am per­­dut minţile . . . M’am băgat păstor la spăhia din Be­­linţ şi câtu-i diulica de lungă, stau rărjemat de bâtă şi me uit la satu vost. Ş-aşă me lovesce câte-un dor, cât mai că me prepădesc. Paraschiva. Şi gându meu-i tot la tine. Nu mai sânt bună de nimica. Maica me tot ocăreşce. Trăila. Şi cum me uit tot incaci, mi-aduc a­­minte de toate­­jilele ce-am petrecut aici, de ciasul in care mi-ai cădut dragă și de toate clipitele noaste de dragoste. Și unde nu te mai pot vedea, apuc să cânt câte o doină, dar aşă cu jale, cât stă să-mi sfăşie inima. Eră care-mi mai place. (Cântă.) Bagă Domne luna ’n stele, Să me duc unde mi-i jele ; Bagă Domne luna ’n nor, Să me duc unde mi-i dor; Bagă Domne luna ’n căţă, Să me duc la mândra ’n braţă !* Paraschiva. Şi eu cânt intruna doina : (Cântă.) Adă Domne luna ’n nor, Să vină cine mi-i dor ; Adă Domne luna 'n prag, Să vină cine mi-i drag ! Trăila. Tucu-ţi ochii ş-o sprincene, că mândru mai cânţi. Paraschiva. De multe ori cânt şi asta . (Cântă.) Cine n’are dor pe vale, Nu şei luna când resare ; Cine n’are dor pe luncă, Nu şei luna când se culcă, Nici noaptea câtu-i de lungă. * Toate doinele, horele şi chiuiturile sânt culese din Trăila. Aulico, mama mea! Că mi se topeşce inima. Haid să cântăm una împreună! Ştii ceea : Trandafir mândru rotat ! Paraschiva. Haid ! (Cântă amândoi.) Trandafir mândru rotat Ş-asară te-am aşteptat ; Când vedui că nu mai vii, Pus-am dorul capeteiu, Cu dragoste me ’nvelii, Domne reu me hodinii! Trăila. Chivo dragă! Să-ţi spun una şi bună. Haid cu mine ’n lume, să ne facem un cuibuşor, cât să ne pară că sântem in raiu. Paraschiva. Vai de mine! Ce gândeşci! Să fac aşă ruşine părinţilor ! Mai bine mor. Trăila. Par­că noi am fi cei dintâi cari am trăi necununaţi. Dar uite şi veiji, că toate satele sânt pline de-aşă fel de omeni! Paraschiva. Ruşine să le fie. Omenii cinstiţi fac logodnă, se cunună ’n biserică şi ţin nunta cum se cade. Trăila. Aşă dar remâi cu Dumnedeu! (Plecă.) Paraschiva. Unde te duci? Trăila. (Oprindu-se.) Nu ştiu. Unde m’a duce noro­cul sau nenorocirea. O să iau lumea ’n cap. Paraschiva. Şi eu ce m’oi face singură ? Trăila. Face-i bine şi te-i mărită dup’ un bogă­­toiu, pe care ţi-l’a alege tată-teu. Paraschiva. Dar nu vreu odată cu capul. Mai bine săr in fântână ... Nu te du! Nu me părăsi tocmai in­­Jiua de astădi, când mai cu samă-mi tre­­bue sprigionă. Trăila. Cum aşă ? Paraschiva. Mi-a spus măicuţa să me chitesc frumos, că o să vie la rugă un ficior bogat, cu gân­dul să me petască. Trăila. Vecji că i-am spus. Paraschiva. Dar nu-mi trebue. Ajută-me să scap. Trăila. De unde-i ficiorul acela ? Paraschiva. Şdie-i naibă, că de ciudă nici nu l’am întrebat. Nu vreu s’am cu el nici un clin nici in mânecă. Trăila. Ţi-s drag dară şi vrei să fii a mea? Paraschiva. Mai e vorbă ! Trăila. Fii dară pe pace, că mi-oi căută eu ac de cogiocul lui. . . de s’a duce mâncând pământul. . . Paraschiva. Să-ţi ajute Dumnedeu și Maica Pre­­cestă! . . . Dar éta vine Achim ... Eu me duc . .. Să ne vedem sânetoși ! . . . (Ese.) (Va urma.) Iosif Vulcan. FAMILIA — România. CARMEN SAECULARE. — Corul. ^âin vert de munte, de pe plaiu, '■^Jg-Din câmp, din codri, dela mare, f De pe-ale Dunărei hotare, i Ca paserile ’n di de maiu, Măreţe amintiri sburaţi Şi fala ţerei buciumaţi In lume cu-al veciei graiu ! Vocea muntelui. Când crivăţul aprig sfărâmă stejarii Şi urlă pădurea, tresare pămentul, Cu gemet sălbatec, sânt Leşii, Tătarii Anul XXV.

Next