Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-03-26 / nr. 13

II. 13. ANUL XXV. Preţul pe un an 10 fl. Pe 70 de an 5 fl . pe */* 26 martie st. v. Redacţiunea : 1889. de an 2 fl. 70 cr. 7 aprilie st. n. Strada principala 375 a. Pentru România pe an 25 lei. ORADEA-MARE /'NAGYVÁRADJ Ese in fiecare duminecă. « Omul de omenie nu piere. — Poveste. —­e vremile când umblă Dtjeu cu sfântul Petru pe lume, trăia o pâreche de omeni, un bărbat s-o ^«n^muiere. Ei erau omeni săraci, n’aveau decât o Ti că, dela care se indulciau ei amândoi cu doi­­ fii ai lor. Nici casa in care lăcuiau nu era a lor, a nici că aveau vr’un petec de pământ cât de mic; cu lucrul mânilor se susţineau şi cu lucrul plătiau dările şi birul casei. Intr’o sară vine bărbatul dela casă, cum fusese la un vecin bogat şi află pe muiere mulgând vaca, or copilaşii stând lângă ea să le dea lapte că bea. Bărbatul scoase din traistă o legătură mare de căp­­şune şi li-o dete copiilor, apoi după ce dădu sarcina de mohor vacei s’o mânânce, intrară toţi patru in căsuţă. Nu se puseră bine la cină și se porni un vânt cu ploaie de gândiai că piere lumea; tună și fulgeră de gândiai că e sfârșitul veacului. Cânele incepu a lătra mai pogan decât la lupi, semn că om străin se apropie de casă. — Ian esia fără, mei bărbate, de vecifi ce latră du­lăul așa tare, va fi vr’un biet drumar’ —­­zise ne­vesta; or bărbatul scoase capul pe fereastra să vârjă, ce este ? Adecă doi omeni voiau să intre in curte și câ­nele nu-i lăsă. Numai la lumina unui fulger i-a putut vedea. Apoi eși iute afară şi merse la poftă de apără pe drumuri de câne şi-i băgă in casă. — Bună sera, dise unul din călători. — Bună să ve fie inima, dise calea casei. — Şi mai bună cina, dise celalalt călător. —­ Poftim la cină, respunse stăpâna casei. Şi călătorii, osteniţi şi flămândi fiind, nu aştep­tară mult imbiat, se aședară la mesa și mâncară ome­­nesce, mai vorbiră puțin, apoi se desbrăcară și se culcară. Muierea le intinse hainele să se usce, apoi se culcă și ea. — Ce omeni de omenie sânt omenii aceștia, Domne! (zise unul din călători, după ce vă­J£i, că că­­șenii dorm, i-ai putea dărui cu ceva. — Vor fi resplătiți la bătrânețe, zise celalalt drumar, ș-apoi adormiră. Diminața,­or omeni muierea pe călători cu mă­măligă și cu lapte cald. El unul din ei văzând bună­tatea acelor oameni îi întrebă prietenesce: — Ge-ți pofti pentru binefacerea ce-o ați arătat cătră noi de când intrarăm la voi in casă ? El bărbatul dise: — Săraci sântem şi mulţă­­mită lui Ddleu că sântem sânetoşi; numai sânetatea să ni-o ţină bunul Ddleu, de altceva lipsă n’avem, că muncim şi atunci avem de pe-o di pe alta, ca nişte oameni săraci, la bătrâneţe barem de ni-ar da bunul Dum­­nedeu traiu mai liniștit, când nu vom mai putea munci. — Să ve ajute Doleu, 41° călătorii și se duc pe aici in colo, er omenii remân mângâiați că putură face bine bieților drumari. Dar nu mult după aceea, cam pe la Ilie proroc, vine o vreme grea și le trăsnesce vaca de sub pă­­retele casei, casa încă ia foc şi bieţii oameni scapă numai cu ce erau pe ei şi cu copiii de mână. Acum ce să ştie face? Ar română aici, cu ce să trăiască ? Dar unde să locuiescă? Nu aveau nimic, deci îşi pun un gând, să ia lumea ’n cap. Şi se pun omenii mei la cale şi merg până la Dunăre. Dar cum să trecă Dunărea? Stau ei, şi numai ce văd o luntre venind cătră ei; in luntre era un turc, care o mână. Se rugă de turc să-i trăcă de cea parte şi se invoi tur­cul bucuros, vu se­­Jice că, luntrea fiind mică, nu poate trece mai mult de câte unul odată. Deci se sui mai intâi muierea in luntre şi turcul vânsli prin valurile Dunărei până dincolo. Ei, dar nu se ’ntoarse, căci muierea fiind frumosă, îi plăcu­ forte turcului, deci s-o duse acasă la el. 13 Lângă un périu. Impériu ce curgi prin câmpi cu flori, Nu ştiu de ce-mi vine De-atâtea ori, de atâtea ori Să me pornesc ca tine. Și să me pierd pe-acest pământ Departe după lume De tot ce-avui aicia sfânt Să nu aud de nume. Să nu mai pot să-mi mai intere Cătră trecut gândirea, Din sinul meu prindind să storc Intrâgă amintirea. Tăcuţi să trecem pe pământ Ca chinurile grele — Tu ’n murmurul atât de sfânt, Io ’n lacremile mele. V. B. Muntenescu.

Next