Familia, 1891 (Anul 27, nr. 1-52)
1891-01-13 / nr. 2 szám
Anul XXVII. Credeam că e sfinția-ta. — Anecdotă poporală. — D^n popă, după trebi prin sat Umblând, odată a ’ntârziiat Jlor’Cam mult, (căci soarele sfințise D’un cias, ol densul nu venise.) Și ’n lipsă-i bieta preotasă Stetea parcă pe spini acasă. Dar cum ea sta așa, — prin minte Trecându-i mii de griji — de-odată Portiţa se deschide, era! Şi intră popa. — Bre, părinte ! „De când te-aştept!. . La ce pecate „îmi vii aşa pe înnoptate ? „Nu mai puteam ... De ingrijată „Şi-acuma, uit’te, tremur tată . . . „Căci obiceiul îţi eră „Să vii ’nainte de-a ’nsera.“ — Afaceri! scumpa mea soţie. — „Altceva ce putea să fie? „De toate până să me scap, „Me pomenii cu noaptea ’n cap. „Dar tu nu minte-ţi, când vedeai „Că nu viu, spune-mi, ce credeai ?“ — Of! câte nu-mi treceau prin gând ! . . „Vei fi păţit ceva umblând „Prin sat ? . . Ţi s’a ’ntemplat vr’un reu ? „Aşa me întrebam mereu. „Şi — nestiind ce să mai cred — „Eşiam, intram in casă era; „Dar bine n’apucam să şed, „Me pomeniam din nou afară „Pe poftă ochii aţintind, „Dar te-oi zări ’n sfârşit viind. „Şi 'n marea-mi neastâmperare, „De câte-ori cu glas mai tare „Vr’un câne p’impregiur lătra : „Credeam că e sfinţia-ta . . “ Bucureşti, dec. 1890. P. Dulfu. Inundaţia. Nuvelă de Emile Zola. (Urmare.) N. Ne precipitarăm in curte. Saint Jory este situat intr’o vale cam la cinci sute metri depărtare de Garonna. Şirurile di plopi îl ascunde cu totul vederii. Nu văzurăm nimic. Se auijia numai incontinuu strigătul de : — Garonna ! Garonna ! D’odată pe drumul mare apărură doi bărbați și trei femei ; una dintre ele ţinea in brațe un copil. Aceștia strigau, înspăimântaţi şi fugind cum numai îi ţineau picioarele. Câteodată ei se uitau inderetul lor, cu feţele înspăimântate, ca şi când i-ar goni o haită de lupi. — Ei bine, ce e ? c zise Ciprian. Vei fi ceva, bunicule ? — Nu, nu, zisei. Frundişul nu se mişcă de loc. In fine giur impregiur totul părea adormit. Vorbind, lăsai să-mi scape o esclamaţie. Printre frunziş, preste trunchii de plopi şi deasupra ierburilor, veijui că s’apropie incet-incet potopul. El apăru din toate părţile, val peste val, o deslănţuire fără sfârşit, imprăşciind la spumă albă, sguduind pământul. La rândul nostru deterăm şi noi ţipetul de spaimă : — Garonna, Garonna! Pe drum cei doi bărbaţi şi trei femei fugiau mereu. Ei se uitau cum apa îi urmâresce. Apa incepu apoi să vină linie dreptă, rostogolindu-se val peste val, făcând un sgomot ca detunătura unui batalion utreg. In prima lor căscuire, doborîră trei plopi, a căror frunziş se scufundă, disparu. O colibă de scânduri fu înghiţită; un zid derimat; o căruță la care nu erau cai, dusă și ea, ca un paiu. Dar apa părea a urmări mai ales pe fugari. La colțul drumului, unde forma o pantă, o adâncitură, ea câija ca un cerșav imens de mare, tăind astfel retragerea ... Ei fugiau încă, bălăcărind prin apă, de strigat nu mai strigau, cuprinşi fiind d’o spaimă oribilă. Apa le ajungea până la genuchi. Un val enorm veni asupra femeii cu copilul in mână. Totul se scufundă. — Iute, iute, strigai eu. Trebue să ne retragem. Casa este solidă. Nu ne temem de nimic. Din prudenţa, ne refugiaserăm cu toţii in etagiul al doilea. Fetele se urcară cele dintâiu. Eu remasei in urmă. Casa eră zidită pe o ridicătură de pământ, deasupra drumului. Apa intră in curte, încetul cu încetul, cu un mic murmur. Noi nu eram tocmai speriați. — Ei, aca, —zise Jacqes, dar nu face nimic . . . Dta îți aduci aminte că și la 55 apa a intrat in curte. Ajunsese până la genuchi. Dar el a scăzut apoi. — E destul de reu pentru recoltă, — murmură Ciprian cu jumătate de gură. — Nu, nu, nici un reu n’are să fie,jisei privind ochii rugători a fetelor. Aimée își culcă băeții in patul seu, or ea se așeitâ la căpătâiu, in companiă cu Veronica și Maria. Tușa Agatajicea că ar fi bine să incălirăscă vinul ce-1 adusese pentru a ne mai da curagiu. Jacques și Rosa stăteau la aceeași ferăstră. Eu cu Ciprian și Gaspar la alta. — Veniți sus, strigai celor doue servitoare cari umblau prin curte. Nu stați acolo in apă. — Dar vitele, ijise ele. Le eră frică că se vor omori in grajd. — Nu, nu, veniți! îndată vom vedea. Eră imposibil să scăpăm vitele dacă desastrul mai crescea. Credeam vise că este inutil d’a mai spăria p’ai noștri. D’aceea me forțam a me face vesel. Cotit pe fereastra, vorbiam și indicam progresul apei. După ce pătrunse in sat, umplu şi cele mai ascunse strade . . . Valurile veniau cu un sgomot asurzitor şi cu o putere neinvingibilă. Valea in care eră clădit Saint-Jory se prefăcu in lac. In curtea noastra apa eră de un metru înălţime. Eu vedeam cum creşte, dar o asiguram tare că staționăză, mergeam chiar până a pretinde că scade. — Vei fi silit să dormi aici, nepoate,Jisei intorcându-se cătră Gaspard, afară deca peste câteva ore apa nu va trece și astfel va liberă drumul. Se poate și acesta. El me privi, nu-mi respunse vise ; fața-i era palidă , îl văitui frisându-și ochii asupra Veronicăi cu o spaimă inesprimabilă. . Erau opt ore și jumătate. Afară eră încă crină, o albă, d’o tristeță profundă, cu cerul cenușiu. Servitoarele, inainte d’a se urcă sus, avură ideia bună d’a aduce doue lampe, f.fisei să le aprindă, credând că lumina lor va înveseli puţin camera deja iniune- FAMILIA 15