Familia, 1892 (Anul 28, nr. 1-52)
1892-11-08 / nr. 45
530 FAMILIA besc vocea dulce, ochii etern suridători, mâna ta delicată și te voi iubi in veci, precum te-am și iubit de la prima mea răsuflare! De ai fi un înger, te-aş iubi cu evlavie sfântă, și cu durere ardetoare de-ai comite păcatele grele ale unui demon — vise ori și cum tot te-aş iubi. Urmă o pausă. El așteptă poate un răspuns și când vede că ea tace, un gând, o durere grea îi întunecă fruntea naltă de marmoră. — Este o mare fericire a petrece toată viața cu acela pe care-1 iubesci. Noi, Ileana, am avut și vom avea aceasta fericire. Am crescut laolaltă și terminând la patru ani cursul teologic, n’o să ne mai despărțim in veci! — In veci! — rosti ea ca prin vis. — Ghița dascălului va luă pe Ileana popii, cum die sătenii, cred și eu, nu poate să fie altcum. Cum suna aceasta de rece pe lângă cuvintele lui devotate, rostite ca nişte rugăciuni înaintea ei — rugăciuni, pe cari ea mai târdiu le repetă ziua şi noaptea, dar ardetor şi c’o durere şi remuşcare nebună! — Adio, Ileno! — Pe fața nobilă, frumosa a tinerului se vedu o luptă internă și ’n ochii lui s’aprinse o flacără... vise numai o secundă și el eră iarăș Ghiţă cel bun și blând de odinioră. — Remâi cu bine, Ghiță! — un suris, un semn ușor de mâna mică, brunetă și ea se depărta, lăsând pe Ghiță in mijlocul câmpului pustiu. — Ahl — șopti el, netedându-şi părul blondin din față — o unică sărutare! Mi-aş da sufletul pentru o sărutare a ei! Vântul trecea peste câmp şi râdea batjocoritor de un tiner nalt, svelt cu ochii albaştri, visători, carele îşi intindea braţele in aer, rostind cuvinte dulci de dragoste! Ileana cătră Ghiţă. Bunul şi scumpul meu cherub! Da, tu eşti un cherub şi eu sunt un demon; tu lumina, eu intunerecul m esteriorul nostru încă dovedeşte acesta: Tu alb, ca cerul şi eu cu faţa şi ochii intunecaţi a unui spirit reu. Te iubesc cu toata ardoarea sufletului meu! Te iubesc, de cuget a nu putéa suportă focul mistuitor al amorului cătră tine — şi totuş te torturez! Te chinuesc, inchipuindu-mi in momentele mele nebune, că tu nu scii să me iubesci îndestul, fiind o natură rece, indiferenţă. Cum am fost de crudela faţă de tine şi la despărţirea nostra! ah, iărtă-me, mai apoi am plâns atâta! In tota diua es la câmp, unde mi-ai vorbit aşă de dulce de amorul teu şi sărutând locul pe care ai stat, intre lacrămi amare me căesc un suflet de toate păcatele mele faţă de tine. Tata a zis nu de mult: «Ghiţă este un băiat prea bun pentru tine, Ileana!deu, nu-l meriţi! Ce lucru întors! el de blândăță femeiăscă, tu sburdată ca ş-un băiat. Ah, tata are dreptate! Tu eşti mai bun, cu mult mai bun decât mine! Tu nu eşti niciodată capricios, violent, nu ureşti pe nimeni, eşti pacinic şi blând ca şi Christos — un adevărat preot! Unicul meu! ah, cât de mult mi-este dor de tine. De vocea ta, care-mi vibreaza necontenit in inimă! îmi este dor de cer! de cerul, care-mi luceşce din ochii tei! Tu eşti viaţa şi fericirea mea! Te iubesc! Te iubesc! A ta Ileană, Ghiţă cătră Ileana. Ileana! Fericirea mea este prea mare! Me tem să nu fie tot numai un vis, o nălucă trecătoare! Dară nu, nu se poate! Ce forță ar putea să ne despartă pe noi, cari suntem neinvincibili, iubindu-ne! Iubirea este mai tare, decât moartea, căci te ’nsoţeşte până dincolo de mormânt. Şi noi ne iubim, nu-i aşă? Nu-mi pot da seama, ce tristeţă me cuprinde de un timp incoace; in contra obiceiului meu, me simt copleşit de presimţuri chinuitoare. Aş dori, să fiu tot in giurul teu, păzindu-te, singur nu ştiu de ce?! Şi aste toate acum, când scrisoarea ta mi-a umplut sufletul de o fericire, o bucurie nespusă, mie de tot nouă: mărturisirea amorului tău ardetor. Am ştiut că te iubeşci, mi-ai şi spus-o, dară astfel încă niciodată! Cerul să te binecuvinteze pentru aceasta mângâiere şi păzâscă-ţi îngerii şi amorul meu nemărginit! Să ne iubim in veci! Ghiţă. (Finea va urmă.) Volumnia Belle. Furtuna. Poporului roviân. ^^a nebunii prinşi de furii, şi cu perii vulvolaţi, Norii negri sus pe boltă, rătăcesc imprăşciaţi. 7 Scăpărând plesnesc in aer fulgeri repedi de mânie, ^ Se cutremură vesduhul de-a lor cruntă bătălie. Pe cărări pierdute ’n zare sboră trâmbele de praf, Tote holdele mănoise pustiite-s ca de-un jaf. Ca săgețile ce ’n vremuri vâjâiau in mari resboaie, Spintecă vesduhul tulbur, lungi torentele de ploie. Valuri valuri uriașe se alărgă spumegând, S’aud văile ’necate furios prelung urlând. Ţarinele însetate inghit apa cu nesaţiu . . . Totă furia cerăscă se deslănţue in spaţiu! Spada morţei sclipitoire sfârîind prin aer sboră, Luminând o clipă noaptea, ea trăzneşce şi dobora. Şi de mugetul de fiară al sălbaticului vâni Toţi copacii prinşi de groaza ingenuche la pământ! In aceasta prosternare numai cei bătrâni stejari Desfacându-si larg in lături, braţele ventoase, tari, îşi ţin fruntea neclintită, şi prin frămătul de foi Râd de slabii lor tovarăşi ce se ’ndoaie la nevoi! Astfel, un popor de văcuri, înălţat incet, incet, Chiar in creşcerea sa porta, al tăriei lui secret. Valuri valuri trec pe densul, mii furtuni resturnătore, Insedar! mai plin de vîaţă neclintit stă in picioare ! Şi din trăznetele care, îi arunca sartei goana, El, pe frunte-şi impleteşce mândra gloriei coronă 1 Dimitrie G. Nanu. Anul XXVIII. O durere cât de mică ni se face nesfârşită; o bucurie cât de mare un vis.* A te luptă, a te sculă de diminăţă, a-ţi apără soţi, in pericol, a prândi împreună cu ai tei; — aceste patru lucruri le invaţă dela cocoş. * Nu esistă nici o misiune internă mai plină de efect decât căsătoria.