Flacăra Iaşului, noiembrie 1970 (Anul 26, nr. 7503-7527)

1970-11-21 / nr. 7520

r k '• i' *v: ' • -V-'*- V; • • -:v , - • V ' *v ­IMII ISAM N­EHII­ PARUILDI Evenimentul aniversării semicentenarului partidului pa care-l întâmpină întregul popor cu energii sporite, intr-un elan propriu unor astfel de momente ale istoriei patriei, fertilizează şi actul creator al artiştilor noştri, care-şi aduc nobilul omagiu prin noi lucrări consacrate acestei sărbători. Un popas la Filiala ieşeană a Uniunii artiştilor plastici din Republica Socialistă România ne-a dat posibilitatea să ne orientăm spre „şantierele” pe care in prezent se desfăşoară o activitate febrilă. Iutii, un scurt tur de o­rizont ce demonstrează că peste 20 de artişti plastici sunt angajaţi în această acţiune cu lucrări a că­ror tematică reflectă fuziu­nea intimă cu realitatea, cu glorioasele pagini din trecutul nostru istoric, pre­cum şi cu cele pe care le înscriu astăzi constructorii societăţii noi. De exemplu, momentul de răscruce de la 23 August 1944 este sur­prins în viziuni diferite de artişti ca Dan Hat­manu, Francisc Bartók, Corneliu Ionescu, în timp ce alţii, printre care Iftimie Bîrnea­­nu, Gheorghe Maftei, Di­­mitrie Gavrilean aduc cîn­­tare patriei sau înfăţişează diverse faţete ale spiritua­lităţii noastre — legăminte, avînturi, victorii (Nicolae Constantin, V. Condurache, Ion Buzdugan, Dan Covă­­taru, Lucreţia Dumitraşcu, Liviu Suhar, Ion Gînju, E­­caterina Petrovici, Gheor­ghe Crîşmaru). Peisaje in­dustriale, aspecte de muncă de la oraşe şi sate, momen­te din viaţa cultural-artis­tic­ă, în esenţă marea epo­pee pe care o scrie între­gul popor sub îndrumarea partidului vor căpăta ima­gini artistice în lucrări de Eugen Boaşcă, Petru Hâr­­topeanu, Adrian Podoleanu, Ioan Petrovici, Constantin Radinschi, Vasile Istrate, Maria Lazăr, Mircea Ispir. Pentru început am luat le­gătura cu numai cîţiva din­tre autorii viitoarelor lu­crări, cu intenţia ca pe parcurs să abordăm şi pe alţii. — Cum vedeţi, ne-a spus pictorul Dan Hatmanu, pre­şedintele Filialei din Iaşi a U.A.P. — artiştii noştri au ţinut să fie prezenţi la acest eveniment cu opere care să reflecte schimbări­le profunde, ce au avut şi au loc în ţară, cu lucrări capabile să însufleţească oamenii, să le dinamizeze ideile, să-l câştige pentru tot ce-i mai nobil şi fasci­nant în lupta poporului nostru pentru construirea societăţii noi. Sunt unul din zecile de artişti care au în­văţat şi se dezvoltă în a­­nii regimului democrat-popu­lar şi am dorit să exprim prin aceste câteva cuvinte recunoştinţa noastră, a ar­tiştilor plastici, pentru con­diţiile şi atmosfera nouă de creaţie pe care o promo­vează partidul de la înfiin­ţarea căruia se vor împlini peste cîteva luni cinci de­cenii. Noi, la Iaşi, vom deschide în cinstea acestei sărbători în luna martie o expoziţie festivă. Personal lucrez la trei compoziţii în ulei dintre care două se intitulează „23 August 1944", iar alta „Miting pen­tru pace". N-am intenţia să intru acum în amănunte, ci vreau să vă spun doar că dacă mai de mult unii artişti înţelegeau la noi consemnarea istorică a u­­nor astfel de momente printr-un fel de copie, en­tuziastă ce-i drept, astăzi ne străduim să interpretăm realitatea în registre sim­bolice, vizînd şi atingînd uneori chiar mitul. După opinia mea, noul conţinut de viaţă dictează conţinu­tul nou de idei ce se cer exprimate prin mijloace mai bogate şi în orice caz mult mai inventive. Cred că vor trece pragul isto­riei şi vor rămîne mărturii ale prezentului pentru vi­itor numai acele opere cu un înalt mesaj umanist so­cialist, cuprinzătoare de i­­dealuri întruchipate cu pasiune, cu emoţie, cu mă­iestrie artistică. Şantier plastic Din proiectele prezentate de artist am desprins forţa de sugestie a simbolurilor pe care intenţionează să le utilizeze pentru a demon­stra că, în rostogolirea veacurilor, poporul a deve­nit abia astăzi stăpîn deplin pe destinele sale şi că nă­zuinţele spre pace angajea­ză toate fibrele întregii noastre fiinţe. Dar lucră­rile vor exprima desigur in­finit mai bine toate aces­tea. Să le lăsăm să vor­bească singure la timpul potrivit. Şi sculptorul Iftimie Bîr­neanu îşi propune, re­­curgînd la sugestie şi sim­bol, să realizeze o pregnantă expresie spaţială a­­ elanu­lui în acea Victorie pe care şi-o intitulează „Cântec de slavă" — o coloană înari­pată, aspiraţie către desă­­vîrşirea formei pătrunsă de subtila poezie a ideii triumfului. Întruchipînd pa­tosul constructiv militant, încrederea în viitor, cultul umanităţii, chipul omului va domina totul — ne spunea interlocutorul nostru — care, la rândul său, s-a re­ferit la rolul simbolului în vederea exprimării succin­te şi convingătoare a den­sităţii ideatice şi afective. De la stilizare nu trebuie, bineînţeles, să se alunece către produse desensibili­­zate, renunţîndu-se la re­prezentarea figurativă a re­alităţii. Şi în „Familia” — a adăugat sculptorul ieşean , lucrare dedicată ace­luiaşi eveniment, voi fo­losi mijloace de expresie moderne, dar neapărat a­­decvate conţinutului în aşa fel incit să răspundă nece­sităţilor publicului nostru şi mai ales receptivităţii sale, fiindcă, după mine, a fi modern înseamnă in pri­mul rînd a te situa în con­sens cu spiritul epocii şi a satisface cerinţele reale ale contemporanilor tăi, i­­dentificîndu-te din plin cu năzuinţele poporului. In fi­ne, revenind la problema ridicată la început, aş vrea să închei informîndu-vă că, în întâmpinarea aniversării partidului, mi-am pus în gînd să mai realizez o com­poziţie menită să înfăţişeze unitatea poporului, ideea permanenţei patriei, a des­tinului ei ca ţară liberă şi independentă. Nădăjduiesc că voi reuşi. Aceeaşi „Cântare patriei“ văzută prin prisma perso­nalităţii pictorului Dimitrie Gavrilean ne va apare sub forma unei steme stilizate a ţării din mijlocul căreia, în locul razelor se vor înăl­ţa tuburi de orgă intonînd o simfonie de nuanţe. Vi­braţia unică în faţa frumu­seţilor cu care este înzes­trat acest pămînt mîngîiat de ape şi apărat de munţi falnici i-au sugerat picto­rului peisajul de la poalele stemei, peisaj din care nu lipsesc siluetele înfăptuiri­lor industriale de pe întin­sul patriei, elemente de fol­clor. Coloană vertebrală a creaţiei artistice a tînăru­­lui pictor ieşean, inspira­ţia de sorginte populară îşi spune şi aici cuvin­tul, in timp ce în „Triumfuri noi", proiectate pe un fundal in­dustrial îşi fac apariţia si­luete arhitectonice, uneori fantastice, de feerie şi vis. Din totdeauna artiştii — ne declara pictorul — au ce­lebrat marile evenimente ale istoriei poporului lor fără ca prin aceasta să in­troducă în operele lor con­venţionalul sau ocazionalul atunci când rădăcinile crea­ţiei porneau din adîncul i­­nimii. Important este ca­ artistul să fie o conştiinţă vie, activă, integră şi lu­cidă, un mesager al epocii pe care o trăieşte, iar pa­triotică ni se pare orice o­­peră cu adevărat, bună ce se înscrie tradiţiei culturii noastre şi intră în tezaurul naţional îmbogăţindu-l. „Batrium Carmen” reali­zează şi pictorul Gheorghe Maftei, de astă dată într-o viziune iconografică. in timp ce „Irigaţiile”, de cu totul altă factură, îşi pro­pune să se ia, acum, într-o­ unitate mai închegată şi să adîncească o temă aborda­­n­ tă și cu alt prilej. In nte-­­ tal bătut va lucra la tema „Geneză" — o cronică a începuturilor, fiecare panou însemnînd o pagină de zbu­ciumată istorie de la Tra­­ian şi Decebal pînă la 23 August ’44 pe firul aspira­ţiei mistuitoare de afirma­re a fiinţei naţionale uni­tare şi făuririi destinului de azi al patriei socialiste. Pentru mine, ne spunea pic­torul, referindu-se de astă dată atît la continui cit şi la modalităţile artistice — tradiţia, inovaţia şi ineditul creaţiei nu se exclud, ci — dimpotrivă — se comple­tează. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că artistul tre­buie să fie deschis timpu­lui în care trăieşte, dar — în acelaşi timp — să se hrănească şi de la izvoa­rele şi experienţa înainta­tă a trecutului. Şi încă ce­va, aş vrea să precizez că orientarea spre aspecte e­­senţiale ale realităţii, spre trecutul istoric sau spre conţinutul bogat ce deter­mină noua proiecţie spiri­tuală a lumii socialiste se detaşează ca una din di­mensiunile cardinale ale activităţii noastre artistice, ca o constantă şi nu ca un rezultat al unui moment festiv. Astăzi, mai mult ca oricând, însă, în semn de omagiu am vrea să dăm întreaga măsură a posibi­lităţilor noastre. Elena PIETRARU PROFESORUL DE MUZICA - AZI In şcoala românească de altădată au activat ca profesori de muzică figuri ilustre ale istoriei muzicii româneşti. E destul să cităm pe Timotei Popovici, pe Ion Vidu, pe Constantin Baciu sau pe Ion Chirescu pen­tru a ne da seama de prestigiul de care putea să se bucure profesorul de muzică. Şi totuşi, legiuirile făceau discriminării în sinul cadrelor didactice, stabilind o distinc­ţie între profesorii care predau discipline ştiinţifice sau umaniste şi „maeştrii" de mu­zică şi de desen, socotind că disciplinele predate de aceştia sunt doar „dexterităţi''. .. însuşi termenul „dexterităţi" ilustra pozi­ţia oficialităţii faţă de artele predate, cit şi creditul care-l acordau „maeştrilor" respec­tivi. Nu e mai puţin adevărat că şi slaba pregătire a multor „maeştri" a contribuit la discreditarea dascălilor de muzică. Cerindu-li-se doar formarea unui cor bun, profesorilor de muzică nu li se mai solicita nici o altă acţiune de instruire şi educa­ţie muzicală. ✓ în 1930, muzicologul George Breazul, fie atunci inspector general în învăţămîntul me­diu, a iniţiat o înnoire a predării muzicii, căutînd să îmbogăţească programele ana­litice în vederea unei informări mai cuprin­zătoare. Totuşi, tradiţia putea fi cu greu înfrîntă. Profesori ca Gr. Panţiru, D. D. Bo­tez, N. Lungu, Dinu Niculescu, A. Stoia, N. Buicliu, S. Toduţa Şi mulţi alţii au meritul de a fi contribuit la schimbarea concep­ţiei despre locul muzicii în învăţămîntul de cultură generală. După o eclipsă, cauzată de eroarea su­primării muzicii în şcoli, astăzi profesorul de muzică se află într-o situaţie nouă. Recunoscindu-se funcţia educativă a mu­zicii, profesorul de azi are o dublă misi­une : să dezvolte aptitudinile muzicale ale copiilor, făcîndu-i să practice muzica şi, i­­niţiindu-i în tainele marii arte, să-i deprindă să guste din plin marile creaţii din trecut şi de azi. „Meşteşugarul" de altădată n-are loc azi. Pentru a face faţă acestor două importante cerinţe, profesorul trebuie să fie înarmat cu o pregătire tehnică şi ideologică fără reproş. Mass media a dus şi duce muzica simfonică în cele mai modeste locuinţe şi în cele mai depărtate comune. Contactul cu marile valori ale muzicii se face direct, fără a se mai aştepta acţiunea profesoru­lui. El va trebui să fructifice acest contact şi să-l folosească în educaţia muzicală. lată de ce nu mai poate să-şi circumscrie activitatea la cîntece în clasă şi la coruri pentru concursuri. În condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi a ex­ploziei informaţionale, profesorul de muzică se găseşte confruntat cu­ noi probleme. Se se ştie că în muzică suntem­ martorii unor ex­perimente care pot avea urmări considera­bile în privinţa reînnoirii mijloacelor de ex­presie muzicală. Nu e exclus să asistăm la o totală transformare a mijloacelor de co­municare muzicală, urmînd ca acest nou „cod" să fie capabil de semnificaţii mult mai vaste. Fără a se gindi, deocamdată, la includerea în lecţii a problematicii muzicii contemporane, profesorul trebuie să se in­formeze la zi asupra tuturor experimentelor. Altfel riscă să fie pus in situaţii penibile atunci cînd şcolarii, auzind muzică nouă la radio sau , la televizor, i-a­r cere vreo lămu­rire. Ritmul înnoitor este uluitor. Ştiinţa pă­trunde adî­nc in muzică, dezvăluind „se­crete" şi dezminţind procesul creaţiei­ şi­ per­cepţiei artistice. A rămîne străin de tot ceea ce se petrece în jurul nostru, înseam­nă a ne împotmoli în rutină şi în igno­ranţă. În îndemnurile date la început de an şcolar, secretarul general al partidului, to­varăşul NICOLAE CEAUŞESCU, a atras atenţia asupra necesităţii perfecţionării continue a cadrelor didactice. Ministerul invăţămîntului a început dezbaterea problemelor legate de accelerarea procesului de modernizare a şcolii de toate gradele. Epoca comodei pro­fesări de altădată a apus. Trebuie să învă­ţăm continuu spre a ţine pas cu vremea. Profesorul de muzică trebuie să fie şi un artist. Şi în această privinţă are obligaţia de a se informa. Altfel riscă să creeze în­­tr-un limbaj desuet, lipsit şi de încărcătura informaţională, şi de cea emoţională. În calitatea lui de interpret, fără cunoaşterea progreselor muzicii, rămîne un întârziat, un demodat. Impulsionaţi de noile cerinţe, profesorii de muzică, împreună cu colegii lor de de­sen, au constituit o societate ştiinţifică, a­­vînd ca scop angrenarea în acţiuni me­nite a le ridica nivelul de pregătire şi, im­plicit, prestigiul lor, în colaborare cu insti­tuţiile de învăţămînt superior şi cu cele ar­tistice, în legătură cu uniunile de creaţie se vor institui cabinete de cercetare, se vor organiza manifestări artistice şi se vor e­­dita lucrări ale cadrelor didactice. Prin stu­dii, prin anchete, prin demonstraţii artistice se va contribui la aşezarea pe baze noi a predării muzicii în şcoală, remediindu-se carenţele prezente. Demonstrînd o concep­ţie înaltă despre a­rta pe care o predau, afirmînd cu argumente ştiinţifice rolul muzi­cii în viaţa societăţii, profesorii vor obţine ca în şcoală să nu fie dată importanţa cu­venită acelei arte care poate sonda tot a­­tît de bine străfundurile inimii ca şi ne­mărginirea Cosmosului. George PASC® Un aspect interior de la Palatul Culturii din Iaşi. Foto : M. D. FLACARA IASULUI PAGINA 3. Privighetoarea Ard nervii melodiei. Trohei din iambi, dactile Din vers trohaic, totu-n sintetice candori. Jnmirez­îndu-i ochii policromii subtile, îşi colorează glasul cu­ arome şi fiori. Nicolae TATOMIR Cetăţile Cetăţile acestea de demult Mai poartă încă adincite-n ziduri, Ca un obraz împovărat de riduri, Scrijelături de săbii în tumult. Pe cîte-o piatră-ncremenită-n loc Se văd adese fire vechi de fum Şi urcă înspre vremile de-acum Mirosul de atunci de busuioc. In tainiţe săpate sub pămînt Sclipesc podoabe în lumina calmă Ca un obraz străfulgerat de-o palmă De domn hain care e astăzi vînt. Un vîrf de lance ce s-a frînt in piatră Ori in vreun piept nevolnic de duşman Stă ling-o poală aspră de suman Şi lîng-un colt încenuşat de vatră. Stă rezemată-ntr-un ungher ferit O cîrjă ostenită de moşneag, Alături de frintura unui steag Sub care poate moşul s-a jertfit. Cetăţile acestea se deschid Ca nişte lumi venite din poveste In care totul e aşa cum este Săpat adine în pietrele din zid. Iar zidurile înfipte intre brazi Par nişte trupuri aspre de viteji Rămaşi pentru vecie parcă treji Spre a veghea cetăţile de azi. Vasile FILIP RESPONSA­BILI­TA­TEA CRI­TI­CIi Sub o formă sau alta, critica literară se situează mereu în centrul dezbaterilor referitoare la progre­sele creaţiei lirice şi epice din trecut sau de astăzi. Discuţiile de acest fel devin încă şi mai pasionante atunci clnd e vorba de valorile poeziei, prozei, dra­maturgiei actuale. De multe ori, in asemenea ocazii, criticii i se reproşează lipsa de fermitate in susţine­rea unor opere noi sau in respingerea lor, ca şi cum acest domeniu delicat al literaturii ar putea să-şi a­­sume un banal rol administrativ. Critica, insă, nu se confundă cu publicitatea şi nici nu exercită o simplă acţiune de verificare a aplicării vreunui regetar de creaţie artistică — dacă cineva mai crede că aşa ceva poate exista. O critică eficientă nu se poate face fără opera­ţia integrării istorice a operelor nou apărute, înseamnă aceasta a formula judecăţi definitive? Prejudecăţile de acest fel sunt astăzi depăşite. Critica este văzută tot mai adecvat ca o activitate deschisă, un proces neîntrerupt de detectare şi integrare a valorilor, în­lesnind meditaţia asupra domeniului caleidoscopic al creaţiei. Numai în acest mod concepută, critica se constituie ca o conştiinţă vie a literaturii, răspunde­rile sale urmînd a decurge de aici. Ea are nobila funcţie de a arunca neîncetat punţi între creaţie şi subiecţii receptori-cititorii. Dar în felul acesta se afirmă una din virtuţile cardinale ale criticii: aceea de a oferi un orizont spi­ritual, contribuind la plămădirea sufletească a con­temporanilor. Atitudinile rebarbative, iritările şi ini­­micităţile pe care le creează, cite o dată, exerciţiul criticii la zi se atenueaza mult sau tind a se şterge dacă privim în această perspectivă critica literară. Ea creează puncte de vedere noi (Mihai Raica) în legă­tură cu operele literare, puncte de vedere care con­stituie materia vie a discuţiilor ce întreţin prezentă ceea ce am numit conştiinţa literaturii. PUNCTE DE VEDERE Cultura românească a cunoscut multe personali­tăţi, critici care au exercitat o acţiune de îndrumare a creaţiei şi a receptării artei literare: un Maio­­rescu, un Ior­ga, un Ibrăileanu, un Lovinescu, Vianu, Călinescu, Ra­lea — au făcut să se profileze impre­sionant tezaurul creativităţii româneşti pe fundalul culturii universale. Şi pilda acestora nu se rezumă numai la domeniul teoretic. Cu toţi au fost în primul rînd, cu excepţia lui Vianu, critici, şi în al doilea rînd, pornind de la critică au fost şi esteticieni. Cu toţii s-au aplecat cu răbdare şi consecvenţă, cu un exemplar simţ al răspunderii asupra cărţilor ce a­­păreau şi au întreţinut, adesea prin uitare de sine, un necurmat cult al frumosului, al unei arte menite să formeze oameni. Personalităţi ca acelea amintite sau ca Perpes­­sicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Străinu, Const. Ciopraga s-au referit şi se referă mereu la autori şi cârţi, distilînd idei şi sen­­sa­t, ahcffihwL ode tind, dezmiating, deci aramovind discupa la obiect. Pe drept cuvînt, In discursul ţinut la cea mai recentă adunare generală a scriitorilor, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta că „numai cu ge­neralităţi nu se poate face criticăCu generalităţi nu se constituie un climat literar menit să ajute la pătrunderea valorilor umaniste, la trăirea lor. Critica aplicată cărţilor, însă, foiletonul, cronica literară, sta­bilirea de filiaţii şi familii de spirite, este în măsură să accentueze sensuri de viaţă. Prin această pulsaţie a gîndirii şi a afectelor, în preajma cărţilor, critica întruneşte un profund rol educativ, militând, în spi­­rit umanist, pentru perfecponarea individului şi a so­cietăţii. Orientarea umanistă în spirit marxist-leninist este pentru critica noastră o garanţie a îndeplinirii înaltei responsabilităţi, umanismul socialist-marxist fi­ind cea, mai deplină,, totală, expresie a respectului şi a dragostei faţă de om, prin prisma atitudinii sale active în contextul social şi cosmic. De aceea, orien­tarea marxist-leninistă a criticii şi îndrumarea ei de către partid sînt principii unanim înţelese: „Afirmînd în mod convingător şi argumentat principiile ideolo­giei marxist-leniniste, critica are datoria de a face o profundă analiză filozofică fiecărei creaţii literare, relevînd ceea ce este înaintat, combătând cu putere teoriile şi influenţele străine" — străine, se înţelege, concepţiei noastre despre umanism — arăta tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU. în ultimii ani, critica românească a înregistrat multiple succese atît sub raportul cercetării origini­lor său a punctelor de maximă polarizare a efortului creator (citam contribuţiile lui Al. Dima, volumele de istorie a literaturii­­ Tratatul academic, vol. I şi II, lucrarea lui G. Ivaşcu, monografiile lui Const. Gio­­praga (Sadoveanu), a lui Al. Raicu (L. Rebreanu), A. Marino (Macedonski), Lidia Bote (Simbolismul româ­nesc), Nicolae Manolescu (Contradicţia lui Maiorescu) sau, în ce priveşte istoria literară mai recentă, volu­mele lui Alexandru Piru, apoi volumele semnate de Ion Negoiţescu, Mircea Tomuş, I. D. Bălan, sau, din Iaşi, Mihai Drăgan. în schimb, foiletonul critic din reviste nu este servit totdeauna cu aceeaşi consecvenţă şi dăruire de personalităţi cu autoritate. Or, în afară de concreti­zările editoriale ale criticii, viaţa literară pretinde imperios şi o sistematică abordare a producţiei lite­rare curente, mod eficace de propulsare a ideilor şi de răspîndire a unor preocupări menite să afirme spi­ritul. In acest sens, documentele celui de al X-lea Con­gres al Partidului Comunist Român arată că : „Arta şi literatura sunt factori esenţiali de cunoaştere şi în­­rîurire a gîndirii şi sensibilităţii umane". Se poate afla, oare, o mai precisă formulare a sensului umanist al culturii literare şi artistice ? E vorba de rolul formativ al creaţiei celor de azi, ca şi a celor de ieri, de contribuţia incalculabilă a sen­­it­orilor, a muzicienilor, a gînditorilor şi a creatori­lor din domeniul ştiinţei nu numai pentru dezvolta­rea respectivului domeniu de activitate, ci pentru pro­gresul întregii societăţi, „pentru infăptuirea progresu­sului social . . . ridicarea conştiinţei socialiste şi în­nobilarea spirituală a oamenilor“. Este aici un întreg program ce presupune neapărat trăirea valorilor, in­candescenţa ataşamentului faţă de cultură, faţă de creaţie, pasiunea şi nu numai interesul profesionis­tului pentru idei şi forme. Iar pasiunile nobile con­turează un ideal. In absenta acestuia, rutina îşi des­făşoară opera de n­i­­tr­are a spiritului viu, creator Grava responsabilitate a criticii îşi are aici punctul nevralgic. N. BARBU Cărţi noi B. Popa, C. Silaşi, C. Vintilă „Termotehnica şi maşini termice“ Lucrarea „Termotehnica şi maşini termice“, apărută in E­­ditura didactică şi pedagogică, tratează în prima parte princi­palele capitole ale termodina­micii tehnice, iar în partea a doua evidenţiază aspectele le­gate de teoria, procesele şi funcţionarea maşinilor termice. Autorii menţionează în pre­faţă că diferitele tipuri şi con­strucţii de agregate sunt pre­zentate în mod critic. între­gul material este elaborat în sistemul internaţional de uni­tăţi de măsură. Menţionăm ca important faptul că, la dezvoltarea ter­­motehnicii şi a diferitelor ti­puri de maşini termice stabile şi de transport, o contribuţie însemnată au avut Traian Vutaş H. Coandă şi Aurel Vlaicu. Studiul şi aprofundarea disciplinei de termotehnică şi maşini termice reclamă des­prinderea rezolvării de pro­bleme cu subiecte legate de realităţile industriale şi e­­fectuarea de lucrări practice de laborator, în care scop a­­utorii au dat şi unele anexei necesare pentru determinarea valorilor unor parametri ter­modinamici, precum şi cite­­va aspecte de ansamblu, ale unor agregate reprezentative. Lucrarea se adresează stu­denţilor cil şi altor cititori care doresc să cunoască pro­blemele de bază ale termo­­tehnicii şi maşinilor termice. Al. Marinescu „Metode, aparate şi instalaţii de măsură în aeromecanică" Realizările practice de aur în domeniul tehnicii aero­­spaţiale au la bază, incontes­tabil, o operă multilaterală de cercetare experimentală. Tehnica experimentală în aeromecanică foloseşte vas­tele cunoştinţe din multe do­menii ale ştiinţei, ca aerodi­namică şi mecanica fluidelor, mecanica zborului şi aeroe­­lasticitate, electronică şi e­­lectrotehnică, fizică şi chimie etc., cu al căror progres a mers în pas. Prezentarea amplă a tutu­ror metodelor, aparatelor şi instalaţiilor folosite în expe­rimentările de aeromecanică ar constitui o operă enciclo­pedică. Lucrarea de faţă, apă­rută în Editura Academiei Re­publicii Socialiste România, a­­bordează doar aspectele e­­senţiale ale experimentării din aeromecanică şi prezintă principalele metode, aparate şi instalaţii de măsură folo­site. Lucrarea este dezvoltată în şase capitole ce atestă înde­lungata experienţă a autoru­lui în acest domeniu, în care a elaborat numeroase lucrări şi a realizat aparate şi insta­laţii experimentale. În prelată, autorul îşi ex­primă convingerea că volu­mul va fi util inginerilor, stu­denţilor şi cercetătorilor din domeniul aeronautic!,­ prin conținutul direct aplicativ ce-l are.

Next