Flacăra Iaşului, noiembrie 1973 (Anul 29, nr. 8433-8458)

1973-11-08 / nr. 8439

PAGINA A ANTIBIOTICELE VOR PURTA ŞI SEMNĂTURĂ NOASTRA! In dimineaţa zilei de 23 August, anul acesta, în raidul efectuat pe şantierele ieșene, acolo unde mii de constructori aniversau prin muncă marea sărbătoare naţională, într-un scurt popas la extinderea întreprinderii de antibiotice, reporterul a avut prilejul să cunoască, printre alţii, şi o echipă de tineri instalatori. „Echipa lui Simionescu, îmi mamsmmmm spunea atunci ing. Const. Focşa, şeful lotului de instalaţii electrice a Şantierului nr. 5 din cadrul Trustului de instalaţii şi montaje, este una dintre cele mai bune echipe din cine are şantierul. Ea răspunde întotdeauna, în unanimitate, la chemările organizaţiei de partid, ale conducerii trustului, efectuează repede şi in condiţii de ireproşabilă calitate orice lucrare li se încredinţează“. I-am urmărit pe băieţi şi am admirat sincer, atunci, cu cita siguranţă montau instalaţiile de iluminat, extrem de pretenţioase, ale camerelor sterilizate din pavilionul de condiţionare. Am văzut această lucrare terminată, acum două zile, cînd am fost din nou pe şantier, am consemnat declaraţii elogioase ale specialiştilor, privind calitatea lucrării. I-am găsit pe tinerii din această echipă (media de vîrstă abia depăşeşte 23 de ani) lucrînd la un important post de transformare. Ii fotografiem lingă acest obiectiv, apoi începem o discuţie cu ei. — Echipa s-a format la 8 august 1972, spune Valeriu Simionescu, şeful echipei, cel care, ca fiind trecut de 30 de ani, se numără deja printre „bătrîni“. O parte dintre noi mai lucraseră prin alte Părţi, ori chiar pe acest şantier. Dar mai bine de jumătate erau proaspeţi absolvenţi ai şcolii profesionale, se întîlneau pentru prima dată cu răspunderea colectivă, muncitorească, cu viaţa de şantier, cu rigorile meseriei. Dacă se vorbeşte acum de „echipa Simionescu“ ca despre un singur om, intervine unul dintre tinerii prezenţi la discuţie, Gh. Palaghiciuc, asta este pentru că ne-am obişnuit de la început să muncim şi să răspundem împreună, să ne ajutăm şi să ne distrăm împreună. Iar dacă atunci cînd se vorbeşte de noi sîntem şi lăudaţi, este pentru că noi luăm totul foarte în serios, iar rezultatele muncii noastre sînt bune, aşa cum le dorim toţi. — Este o meserie dificilă, aceea de electrician pe un şantier de investiţii? — Este, fără îndoială, răspunde Const. Ciobanu, un alt membru al echipei. Trebuie să fii foarte atent, să stăpîneşti meseria (greşelile noastre se pot repercuta mai tîrziu asupra producţiei acestor obiective), trebuie să respecţi termenele. Vară sau iarnă, duminica ori în cursul săptămînii, aceşti oameni sunt prezenţi la datorie. Nume de tineri, cum ar fi Ciobanu, Rotar, Şandra, Calancea, Radu, Ursache, Butnaru sunt numele unor destoinici electricieni, oameni care şi-au creat renume în ceea ce priveşte calitatea şi trăinicia lucrărilor pe care le execută. Multe s-ar putea spune şi despre şeful echipei, comunistul Simionescu. „Lui îi datorăm succesele“, îmi mărturisea Dumitru Puţureanu, electrician de anul trecut şi licean din acest an, membru în biroul organizaţiei U.T.C. Tactului, grijei sale de a pregăti lucrările, de a se aproviziona la timp îi corespund dragostea celor pe care-i conduce, rîvna lor de a-i respecta indicaţiile, calitatea ireproşabilă a lucrărilor. „Dar cea mai mare realizare a mea, a noastră îmi spunea meșterul Simionescu, este această echipă închegată, cu o singură inimă, cu un singur suflet, cu un singur scop: onorarea fără abatere a fiecărei sarcini primite“. — Dacă ar fi să scrii dumneata acest reportaj, cu ce-ai începe ? Cel întrebat, Const. Grem m c**e unul dintre cei cu mai mult de un an vechime, nu stă pe gînduri : — Eu am cerut să lucrez în această echipă, ca şi mulţi dintre colegii mei. Şi nu-mi pare rău. Aş începe cu un fapt semnificativ : de la 8 august 1972, şi pînă astăzi, nici un om n-a plecat din acest colectiv. Sîntem mîndri că lucrăm într-o asemenea echipă. Ne mîndrim că lucrăm şi la un asemenea obiectiv important, pe care ne-am angajat să-l terminăm mai repede, şi probabil că vom devansa termenele cel puţin cu 9 luni. Ne mîndrim cu munca noastră şi pentru altceva , pentru contribuţia pe care o aducem la dezvoltarea chimiei româneşti. Azi putem afirma că antibioticele ieşene vor purta şi semnătura noastră, a tinerilor din „echipa Simionescu“ ! Const. PĂLADUŢA Foto : L. STRATULAT . Fonniei variate in educaţia patura a elevilor Cum contribuie organizaţiile U.T.C. din şcoală la educarea patriotică a elevilor? O întrebare pe care am adresat-o mai multor secretari de organizaţii şi îndrumători U.T.C., precum şi unor directori din cîteva unităţi şcolare ieşene. Răspunsurile primite conduc spre concluzia că toate acţiunile întreprinse în afara procesului instructiv-educativ trebuie să urmărească şi o asemenea finalitate. Dar, să nu anticipăm. Cultivarea la elevi a dragostei şi a cultului faţă de muncă, mărturisea ing. Dumitru Tănase, director- adjunct al Grupului şcolar de construcţii, are o mare importanţă pentru dezvoltarea sentimentului patriotic, pentru educarea moral-cetăţenească a elevilor. Desigur, nu prin prelegeri despre importanţa şi rolul muncii în general, ci prin antrenarea elevilor la activităţile utile, începînd cu acţiunile de înfrumuseţare a şcolii şi continuînd cu cele mai de amploare în unităţi economice, sau participînd la realizarea unor obiective de interes obştesc. Obişnuirea elevilor cu munca este un început bun pentru formarea lor ca cetăţeni responsabili de sarcinile sociale ce le revin în edificarea noii societăţi. Pe lângă pregătirea practică şcolară efectuată pe şantiere din Iaşi sau din ţară, elevii noştri participă cu regularitate la acţiuni de muncă patriotică iniţiate în şcoală ori la nivelul municipiului, contribuind astfel, după puterile lor, la realizarea unor obiective de larg interes din municipiul nostru. Ca să preţuieşti la justa valoare realizările poporului nostru, transformările petrecute în ultimii ani trebuie mai întâi să le cunoşti, observa eleva Maria Herbert, secretara comitetului U.T.C. de la Liceul de chimie din cadrul Centrului şcolar de chimie. La noi, în şcoală, s-a încetăţenit o frumoasă tradiţie, de a se organiza cu elevii anului I excursii şi vizite în întreprinderi ieşene pentru cunoaşterea obiectivelor industriale, a celor cultural-artistice etc. Perioadele de vacanţă sunt rezervate excursiilor prin ţară, ceea ce ne dă posibilitatea să vedem „pe viu“ înfăptuirile deosebite ale oamenilor muncii din diferite colţuri ale ţării. In fiecare perioadă de vacanţă, colective mai mari sau mai mici participă la asemenea „lecţii de educaţie patriotică“, cărora li se adaugă alte acţiuni întreprinse în şcoală sau în afara ei. Tot pe aceeaşi linie se înscriu şi întîlnirile cu reprezentanţi ai organelor locale de partid şi de stat, conducători ai unor întreprinderi industriale unde vor fi repartizaţi absolvenţii şcolii noastre. Dezvăluirea perspectivelor de dezvoltare a diferitelor ramuri economice ieşene, precum şi realizările acestora ne fac să înţelegem mai bine ce avem de făcut cînd ne vom îndrepta spre locurile de muncă. În afară de acţiunile întreprinse de către comitetul U.T.C. al Centrului şcolar, a adăugat ing. Stelian Chitic, îndrumător U.T.C., membrii organizaţiilor de bază din clase vin cu iniţiative interesante, organizîndu-şi ei înşişi diverse manifestări. Astfel, sub îndrumarea cadrelor didactice sau a profesorilor diriginţi, cu prilejul unor evenimente naţionale sau comemorări, se organizează medalioane literare, recitaluri de poezie patriotică, simpozioane etc. Acest lucru dovedeşte interesul elevilor pentru cunoaşterea unor epoci din istoria poporului nostru, a vieţii şi activităţii unor personalităţi din cultura şi istoria naţională, pentru însuşirea marilor valori româneşti. Fără îndoială că formele şi mijloacele de antrenare a elevilor sunt mult mai variate şi organizaţiile U.T.C. trebuie să manifeste mai multă iniţiativă în declanşarea şi susţinerea diverselor acţiuni. La Grupul şcolar pentru materiale de construcţii stăm de vorbă cu elevul Tănase Toneţ, secretar al comitetului U.T.C., care ne-a înfăţişat un alt aspect al preocupării organizaţiilor U.T.C. pentru educarea patriotică a elevilor. Pe lingă temele propuse la învăţămintul politic LT.T.C. am prevăzut şi alte probleme la elucidarea cărora solicităm colaborarea cadrelor didactice. Cu sprijinul conducerii şcolii am luat iniţiativa de a invita, periodic, in mijlocul nostru, personalităţi ale vieţii cultural-artistice şi ştiinţifice ieşene, prilej cu care se pun în discuţie şi asemenea probleme educative. Avînd în vedere că cei mai mulţi dintre elevii şcolii vin din comunele judeţului sau din alte părţi, ne-am propus să vizităm cele mai importante obiective social-economice şi culturale, într-un cuvint, să ne cunoaştem oraşul în care trăim şi muncim. Formarea unei înalte conştiinţe patriotice la elevi este din proces mult mai complex, ne spunea prof. C-tin Păduraru, director adjunct al Grupului şcolar de materiale de construcţii, care nu se înfăptuieşte doar cu cîteva acţiuni. Faptul că organizaţia U.T.C. are şi asemenea preocupări este un aspect meritoriu, care trebuie continuat şi amplificat. In anul şcolar trecut, de pildă, concursul „Şcoala mea, mîndria mea“ s-abucurat de un deosebit ecou în rîndul elevilor şi chiar al profesorilor. Avind o tematică variată şi bogată, această manifestare a antrenat colective largi de elevi punindu-i în contact cu realizările social-economice ale judeţului nostru, cu diverse aspecte din tainele diverselor meserii etc. Aceasta denotă că trebuie îmbogăţită gama manifestărilor educative in rîndul elevilor. Dar de o importanţă deosebită ni se par acţiunile de muncă patriotică unde elevii, după puterile lor, işi aduc contribuţia la realizarea unor edificii social-culturale, învăţind astfel să preţuiască şi mai mult munca. Experienţa căpătată în perioada de practică din această toamnă, efectuată în unităţi agricole, ne-a dovedit o dată în plus acest lucru. După cum se observă în fiecare organizaţie se întîlnesc preocupări de a continua cu forme adecvate activitatea educativă din afara procesului de învăţâmînt. Desigur, nu peste tot se folosesc cu aceeaşi insistenţă forme şi mijloace eficiente. De aceea, factorii de răspundere din cadrul organizaţiilor de tineret vor trebui să dovedească mai mult spirit de iniţiativă în acest domeniu. C. LUPU Drumul încrederii nu e întotdeauna lin Am discutat cu un grup de tineri operatori de la întreprinderea de prelucrare a maselor plastice pe marginea a două cazuri petrecute la această unitate, din dorinţa de a afla opiniile lor despre modul de întemeiere a unei faurii şi despre consolidarea actului căsătoriei în primii ani după acest eveniment. Am ales două cazuri — eşec. CAZUL I. A şi B s-au cunoscut în uzină. S-au căsătorit. După 6 luni au început certurile. Acum, după mai bine de 2 ani de la căsătorie, A şi B nu mai trăiesc în aceeaşi casă. CAZUL AL II-LEA. C şi D au convieţuit 5 ani. Căsătoria oficială a tot fost amînată. Cînd ea, muncitoare (urma şi liceul la seral), a rămas însărcinată, el, student, a părăsit-o. C a avut doi gemeni, dar copiii au murit la scurtă vreme după naştere. După un an, C a cunoscut un ceferist. De astă dată ea a fost mai prevăzătoare , a solicitat tînărului oficializarea căsătoriei. Nunta trebuia să fie pe 6 octombrie a.c. în toiul pregătirilor pentru nuntă ceferistul află de la alţii despre nenorocita întîmplare din urmă cu un an şi o părăseşte pe fată opiniile tinerilor cărora le-am supus atenţiei lor cele două cazuri. Fiecare participant la discuţie a vorbit însă şi despre sine, despre căsătoria sa, ori despre cum ar dori să fie omul cel drag. — Vorbindu-vă despre pretenţiile mele faţă de cei care doresc să-mi fie soţ, îmi voi putea face mai bine înţeleasă opinia despre cele două cazuri. In primul rînd trebuie să mă conving că e sincer şi serios. Apoi, neapărat, politicos. De asemenea eu pretind ca viitorul soţ să aibă studii pentru că şi eu am muncit foarte mult (şcoală profesională, liceu la seral, acum sînt studentă seralistă). Dacă n-are aceleaşi studii şi el, oricît de mult l-aş iubi nu aş putea să nu-i reproşez lipsa de voinţă (Lucia Stoleru, 24 de ani). Eu nu sînt aşa categorică. Important e ca viitorii soţi să se cunoască bine între ei în diferite împrejurări. Nu e nevoie să aibă aceleaşi pasiuni şi nici studii ca mine. Important e să ne lămurim după un an sau doi de prietenie că ne putem înţelege. Eu cred că dacă soţii se iubesc cu adevărat îşi pot ierta unul altuia unele „scăpări“. Cu condiţia ca să existe o măsură în toate, în cazul I, eu zic că au greşit amîndoi. Cred că din ambiţie nici unul n-a căutat să iniţieze o discuţie sinceră care să lămurească o anumită pretinsă greşeală. Şi deşi sînt femeie, o acuz pe că n-a ştiut să-şi recîştige bărbatul în momentele sale de cumpănă. îmi închipui însă că gelozia a orbit-o şi de aici certuri violente care au îndepărtat şi mai mult pe bărbat (Lucreţia Copăceanu, 19 ani). — Am văzut cum părinţii mei au învins multe necazuri cot la cot. M-ar fi gîndit că înţelegerea lor e un bun exemplu pentru mine. Soţia mea şi eu ştim că nu putem obţine totul deodată, dar nu sîntem impulsivi, ne gîndim bine la ce facem. Sînt sigur că nu vom păţi ca A şi B care s-au certat de la fleacuri. Ei erau două firi la fel: ambiţioşi, egoişti. S-ar putea să-şi formeze fiecare alt cămin, dar acest prim eşec le va influenţa întreaga lor viaţă. în cazul al II-lea, cred — deşi mă doare de colega noastră — că băiatul, ceferistul, a procedat bine că a părăsit-o. De ce ea a încercat să-l îmbrobodească şi nu i-a spus iniţial totul ? (Ioan Bîtea, 23 de ani). — Nu pot fi de acord cu Bîtea cînd spune că ceferistul a procedat bine. Dacă n-a putut să depăşească momentul adevărului, să ierte, înseamnă că n-a iubit-o destul pe C. Dar nici pe ea n-o aprob. Trebuia săverifice noua ei iubire, tocmai prin această probă a sincerităţii, nu să ocolească adevărul (Lucreţia Copăceanu). — Cunosc mai bine cazul al II-lea. C a greşit şi prima oară. Nu te poate duce cu zăhărelul timp de 5 ani cineva, indiferent cine o fi (Lucia Stoleru). — Eu sînt, dacă vreţi, un om norocos. A trecut mai bine de un an de cînd am cunoscut-o pe actuala mea soţie. Şi sînt premise că ne vom înţelege la fel de bine pînă la capăt. Cred că e bine să te sfătuieşti cu părinţii cînd dai de greu. Şi uneori e greu chiar cînd trebuie săiei această hotărîre, să te căsătoreşti. Nici după aceea nu merge totul ca pe roate. Părinţii trebuie să intervină, dar unii nu au tact, nu au grijă şi faţă de gineri făcînd adesea mai mult rău. Cred că şi aici a fost buba în cazul I. Aşa, însă, la prima vedere consider că au fost necugetaţi amîndoi tinerii din acest caz. Referitor la cazul al II-lea, pot să spun că ea l-a iubit pe student, dar el pe ea doar formal. în legătură cu căsătoria proiectată în această toamnă cu celălalt băiat, vinovată este ea, deoarece n-a spus respectivului situaţia ei un amănunt. El ar fi înţeles. Dar aşa... Pe parcurs tot se afla şi căsătoria lor tot nefericită avea să fie (Alexandru Baciu, 24 de ani). — La noi totul a fost „ca la carte“. S-au pus Şi părinţii noştri de acord, noi ne-am armonizat interesele, incit pot să spun că eu şi soţia mea ne simţim tot mai apropiaţi unul de altul. Nu vreau să dau sfaturi, dar cred că este totuşi bine ca fata şi băiatul să aibă şi caractere apropiate, ba chiar şi fizic să fie potriviţi unul cu celălalt. Oricît te-ai baza pe viitoarele renunţări reciproce, sîntem la urma urmei, oameni, avem fiecare metehnele noastre şi dacă sunt prea multe, şi încă în contradicţie cu ale partenerului, e greu de vorbit de armonizare (Vasile Vrînceanu, 23 de ani). — Şi eu cred că mă pot lăuda că am pornit-o bine. înainte de căsătorie m-am străduit s-o cunosc bine pe actuala mea soţie, dar şi pe părinţi şi pe celelalte rude ale ei pentru ca să ştiu şi cu cine voi convieţui, dar şi din ce oameni se trage ea, ce comportări au în familie, în societate, dacă-s gospodari... şi tot ce poate caracteriza pe un om al secolului XX. Căsătoria nu poate fi nici într-un caz o aventură. Poate au fost prea multe pretenţiile mele, dar cînd auzi cîte se întîmplă, parcă-ţi trece cheful să mergi aşa cu căsătoria, cum s-o nimeri (Virgil Botez, 24 de ani). Au reieşit din dezbaterea noastră, pe marginea a două cazuri reale, cîteva idei principale : buna cunoaştere a tinerilor dinaintea căsătoriei este o necesitate imperioasă ; tinerii nu acceptă că se poate clădi o căsătorie fără sinceritate reciprocă ; ni s-a vorbit şi despre concesiile pe care trebuie să şi le facă unul altuia tinerii căsătoriţi (nu sunt nişte limite STAS, dar — aşa cum bine a subliniat cineva — ele există şi căsătoria ar putea deveni precară dacă sentimentele sunt oarbe); mai mulţi tineri au amintit aici şi rolul important al părinţilor în întemeierea şi consolidarea căsătoriilor copiilor lor... Sigur nu au fost epuizate toate implicaţiile din acest vast capitol al vieţii: începutul unei căsătorii. Oricum, e limpede că tinerii noştri interlocutori — şi credem că marea majoritate a tinerilor gîndesc asemănător — au ferma convingere că spiritul de aventură şi căsătoria sunt două noţiuni incompatibile în acelaşi context şi, totodată, că drumul încrederii nu e întotdeauna lin, dar trebuie făcute eforturi constante în privinţa aceasta. Sorin DAMIAN De vorbă cu tinerii de la I.P.M.P. despre întemeierea şi consolidarea familiei FLACARA IASULUI Pasiunea Gabrielei \ Mă grăbesc s-o prind i pe asistenta de pediatrie Gabriela Zaharia la ie- 1 .jirea din garda de noaple. Piuă s-o întilnesc, il i găsesc pe directorul spi- t talului, conf. univ. Nic. Niculescu. Era de mult i in unitate, dinainte de o ra 6. „De ce așa devre* 1 me ?" „Așa obișnuiesc. Piuă pe la 7 rezolv pro- blemele administrative, apoi din clinică, la copii". Mă mir in sinea mea, dar apoi, discutind cu tinării Gabriela, îmi dau seama că aici, la Spitalul clinic de copii din Tătăraşi, abnegaţia profesională, disciplina sint la mare cinste, toa- r te imprimate de inimosul director. Tineretul, mai expansiv din fire, a înţeles totuşi că, fără o disciplină riguroasă, rezultate superioare în în- grijirea micilor bolnavi nu pot fi înregistrate. Mi-o confirmă asistenta, una dintre reprezentante- i le autorizate ale genera- I tiei sale din spital, căci este secretara comitetu- i lui U.T.C. " Ca să spun că este o plăcere să discufi cu ! Gabriela Zaharia (și mă ? gîndesc cit de mult tre- buie s-o îndrăgească micutii bolnavi) o fac nu numai pentru că este o tînără atrăgătoare, brunetă şi cu ochi albaştri, ci mai ales pentru că observ pasiunea din gla- sul ei citd vorbeşte des- pre pacienţi, despre profesia aceasta atit de di- ficilă. Este ieşeancă, a terminat cursurile Liceului nr. 7 şi apoi cele ale Şcolii tehnice sanitare. Media la absolvire : 9,90. Are 25 de ani. O întreb de ce şi-a ales tocmai pediatria. Nu se lansează în tirade despre importanţa, pasiunea etc., etc., ci-mi spune simplu că-i plac copiii şi a vrut să le aline durerile. — Este o muncă ingrată, aş spune. Aveţi şi copii care nici n-au început să vorbească, şi copii care pling ore în şir după cei de-acasă ... — Suferinţa, durerea mă impresionează totdeauna. Mai ales cînd este vorba de copii. Dar alinării acestora imi dedic munca. Ştiţi ce mare satisfacţie am cînd pleacă acasă un copil Însănătoşit şi datorită mie ? Sau cit de mult mă bucură scrisorile pe care le primesc de la foştii noştri pacienţi ? — Aveţi insă şi necazuri ... — Sint inerente. Mă intrigă mult lipsa de afectivitate a unor părinţi. Au fost cazuri cînd părinţii unor copii internaţi de două şi chiar trei săptămini nu s-au interesat de soarta lor. Şi mă refer la unii care locuiesc chiar în Iaşi! Găsim greu răspunsuri convingătoare la întrebările micilor bolnavi: „De ce nu vine mama la mine ?" Cu dragostea noastră pentru ei, ne străduim să suplinim răceala unor astfel de părinţi. — Aţi avut o noapte de gardă grea ? . — A fost grea. Ne-a sosit un copil de 4 ani ^ cu un traumatism abdo- , minat. După ce medicii l-au consultat, a trebuit să-i aplic tratamentul, să-l liniştesc, să-l alin şi , durerile cauzate de des- părţirea de ai săi, să-l supraveghez îndeaproape. Dar a trebuit să am o grijă, împreună cu in- • firmiera de gardă, de al- te zeci de copii, să le facă tratamentul prescris la ? ora fixă... 1 — Şi totuşi, după cinci ^ ani de la absolvire, aţi rămas aceeaşi pasionată , asistentă pediatră. Am a- \ uzit că munca nu vă sperie. Aveţi şi obligaţii , ca secretară a comitetu- lui U.T.C. din spital, ca \ membră in biroul comi-i tetului U.T.C. din sectorul ’ sanitar si ca membru de \ partid. Cînd mai aveţi l timp pentru recreare, pentru distracție ? \ — Asta-i, că nu prea ^ am timp liber. Dar cel pe care-l am îl folosesc J citind, citind mult, căci \ îmi place nespus litera- \ tura. Nu-mi displac tea- trul, muzica uşoară, a- ’ ceasta pentru deconecta- \ re mai ales. — Aveţi preferaţi ? — Două Margarete, Pogonat şi Pislaru. ...Şi mă izbeşte asemănarea frapantă dintre cele două Margarete şi Gabriela : pasiunea nedisimulată pentru profesiune.\ Gh. MATEI \ s La Casa de cultură a tineretului şi studenţilor O zi de bogate manifestări ale studenţilor Universităţii ieşene De curând, la Casa de cultură a tineretului şi studenţilor din Iaşi a fost organizată o zi întreagă de manifestări politico-ideologice, cultural-educative şi artistice pentru studenţii Universităţii. Astfel, dimineaţa a avut loc un spectacol al Operei ieşene cu „Elixirul dragostei“ de Donizetti, după care a urmat un simpozion, iar seara s-a prezentat un concurs de muzică folk al formaţiei universitare „Meditas“, intitulat „Marea iubire“. In aceeaşi zi, la clubul artelor s-a desfăşurat un micro-spectacol al grupului vocal „Veritas“ de la Universitate, iar apoi o acţiune literară comemorativă consacrată lui Pablo Neruda. Seara studenţii de la Facultatea de istorie-filozofie au avut o dezbatere pe tema „Elemente etnografice în opera lui Cantemir“. Menţionăm şi acţiunile de la „Student-club“ printre care impresiile relatate în urma unei călătorii despre învăţămintul din R.D. Germană şi o audiţie muzicală de lucrări contemporane româneşti. In continuare s-a desfăşurat o dezbatere în jurul „mesei rotunde" cu activul cultural de la Universitate, în cadrul căreia s-a făcut şi bilanţul activităţii din ziua respectivă, desprinzîndu-se preţioase concluzii. Totul s-a încheiat cu o reuşită seară de dans. Asemenea manifestări vor avea loc lunar, rînd pe rînd, pentru toate institutele de învățămint şi întreprinderile ieșene. Maria Isac (strngă), Aurelia Luca, Veta Mirzac, Elena Rotariu şi Maria Bojan silit doar cîteva dintre fruntaşele secţiei filatură pieptănată, din cadrul întreprinderii „Ţesătura“ din Iaşi. Datorită hărniciei lor, ele se bucură de stimă şi respect în mijlocul colectivului unde lucrează. Foto: S. LAURIAN In mijloacele de transport public Regulile generale de politeţe arătate in articolul precedent (25 octombrie a.c.) sunt valabile şi în timpul deplasării cu mijloacele de transport publice. Astfel, la urcare se dă întiietare femeilor, persoanelor mai în virstă şi superiorilor în grad, aceştia străduindu-se să urce cît mai repede, pentru a lăsa timp de urcare şi coborîre şi celorlalţi. La coborîre se procedează invers : bărbatul sau persoana mai tînără coboară mai întîi şi ajută apoi femeile sau pe cei mai în vîrstă. Coborîrea se face repede, prin uşa din faţă sau din spate, conform practicii locale, înainte de urcarea unui călător, chiar dacă acesta este o femeie. Dacă locurile din mijlocul de transport respectiv sunt insuficiente, bărbaţii care le-au ocupat înainte trebuie să le cedeze femeilor, bătrînilor sau infirmilor urcaţi ulterior. Femeia nu oferă locul decit infirmilor şi persoanelor (de ambele sexe) mult mai în vîrstă decit ea. Bărbatul oferă femeii cu care călătoreşte locul din dreapta băncii, în cazul cînd acesta nu este pe culoarul de trecere; în astfel de împrejurări, locul de onoare este în partea dinspre fereastră. Oferirea locului unei alte persoane se face cu o invitaţie politicoasă („Vă rog, doamnă (tovarăşe, domnule“), ori „îmi permiteţi să vă ofer un loc“). Este nepoliticos ca în timpul călătoriei cu un mijloc de transport public bărbaţii să stea ascunşi după ziare, pentru a nu fi puşi în situaţia de a ceda locul pe care 1 ocupă de reţinut . Călătorind cu mijloacele de transport in comun, se va urmări să nu se împiedice mişcarea sau deplasarea spre uşa de coborîre a celorlalţi călători. Nu este recomandabil să se desfacă ziarul pentru a fi citit, acoperind faţa vecinului sau deranjind coafura femeilor. Trebuie evitat obiceiul penibil de a privi peste umărul altor călători, pentru a vedea ce citesc, deoarece indiscreţia creează una din cele mai penibile situaţii. In mijloacele de transport în comun nu se vorbeşte cu voce tare, incit să se atragă atenţia celorlalţi călători, obligîndu-i să cunoască, fără să-i intereseze, probleme de familie sau intime. Cind se călătoreşte cu trenul, la intrarea în compartiment se salută călătorii existenţi, după care se adresează cu întrebarea dacă există loc liber. Fumatul în compartimentele rezervate nefumătorilor dovedeşte lipsă de respect pentru persoanele de faţă şi lipsă de educaţie din partea celui care fumează, întrebarea dacă deranjează sau nu fumatul este de prisos Singura soluţie civilizată este să se fumeze pe culoar, la fereastră. Obiceiul de a scoate pantofii din picioare în compartimentul unde se află şi alţi călători, fie ziua sau noaptea, dă impresia unei crase grosolănii. Dacă unul din călătorii din compartiment intenţionează să doarmă, se renunţă la lectura ziarului sau a revistei şi se stinge lumina. Acest gest este cotat întotdeauna ca un semn de bună creştere. Orice acţiune care ar putea deranja pe ceilalţi călători (deschiderea sau închiderea ferestrei, uşii, luminii, instalaţiei de încălzire, folosirea magnetofoanelor şi aparatelor de radio, așezarea valizelor in plasă peste alte geamantane sau în alt loc decit cel de deasupra locului pe care se şade) trebuie să se facă cerîndu-se in prealabil permisiunea tovarăşilor de călătorie. In maşina oficială, locul de onoare este pe bancheta din spate, în dreapta. Dacă este posibil, pentru a nu împiedica cîmpul vizual, se lasă liber locul din faţa invitatului de onoare. Invitatul de onoare urcă primul în maşină prin partea dreaptă, ceilalţi urcă prin partea stingă. In cazul cînd invitatul, după ce s-a urcat, trece în partea stingă, se acceptă invitaţia de a ocupa locul din dreapta şi nu se mai merge în partea stingă, deoarece oaspetele ar fi obligat să se mute din nou în partea dreaptă şi ar însemna să i se ofere o lecţie de politeţe. In maşină particulară condusă de proprietar, locul de onoare este lingă el. Cînd în maşină sint două femei şi un bărbat care conduce, femeile stau împreună pe bancheta din spate. Cînd sint doi bărbaţi şi două femei, un bărbat şi o femeie vor sta pe bancheta din spate. Cînd trebuie să urce în maşină două perechi căsătorite, soţiile se vor sui prin spate, sau fiecare bărbat se va sui lingă soţia celuilalt. Dacă sunt trei femei şi un bărbat care nu conduce, bărbatul va sta lingă o femeie pe bancheta din spate Reproducere din cartea „Reguli de protocol şi comportare în societate“ de N. Frâncu şi V. Dragomir (Editura Ştiinţifică, 1973)