Gazeta Învățământului, 1969 (Anul 21, nr. 976-1023)

1969-09-19 / nr. 1009

Acad. prof. NICOLAE TEODORESCU Matematizarea presupune, ca element fundamental, aplicativitatea Este astăzi evident pentru toată lu­mea că nu se poate vorbi despre pregă­tirea tinerelor generații de specialiști în afara unei strînse legături cu practica, cu întreaga evoluție a activității științi­­fico-tehnice și economice, ca și în afara unor continue reevaluări și modernizări a învățămîntului din punct de vedere al conținutului și metodelor. Totuși, o­­ retrospectivă cu­ de puțin aprofundată a modului cum s-au realizat aceste de­­­­ziderate în programele școlare și în practica predării matematicii, relevă că în destul de multe cazuri nu a existat o conexiune organică între acțiunile menite să apropie predarea matematicii de practică și cele privind integrarea unor capitole și concepte moderne în studiul matematicii. In mod vizibil această con­fruntare nefirească a determinat oscila­ții între un practicism exagerat și o mo­dernizare concepută aproape exclusiv abstract. Atît prima cît și a doua tendință au avut repercusiuni negative asupra for­mării gîndirii matematice a tinerei ge­nerații, fapt pe care am avut ocazia să-l constatăm în repetate rînduri noi, cei care predăm în învățămîntul superior Aș vrea să mă refer la problema core­lării strînse între modernizarea predării și legătura cu practica în predarea ma­tematicii în ultimele clase de liceu. Aici apar mai evidente deficiențele unor tendințe excesiv abstractizante, care au dus la ratarea unor inițiative valoroase. Oare­cum putem aprecia astfel faptul că deși li s-au predat elevilor probleme privind teoria jocurilor, programarea și statistica matematică, cibernetica etc., mulți dintre ei sunt în imposibilita­tea practică de a face transferul acestor cunoștințe asupra însușirii unor cunoș­tințe moderne din domeniul biologiei — de genetică moleculară, bunăoară—sau chiar din domeniul chimiei, că le este cu totul imprecisă sfera noțiunii de mate­matizare a științelor și tehnicii ? Cred că, pentru ca legarea cunoștințe­lor de practică să meargă mînă în mîna cu succesul acțiunii de modernizare, se impune o acțiune conjugată și mult mai largă, care să reunească efectiv pe toți factorii interesați. îmi vine în minte, în această direcție, seminarul multidisci­­plinar de teoria codurilor, statistică lingvistică și aplicații matemati­ce în știință și economie care a luat ființă anul trecut în cadrul Universită­ții București și care a reunit, alături de matematicieni, specialiști în științele biologice, în lingvistică, în drept și, bi­neînțeles, în științele aplicative. Sînt convins că o reuniune de aceeași natu­ră, adică avînd un caracter interdisci­­plinar, care să discute modalitățile de predare a matematicii în liceu într-o legătură strînsă cu progresul și mate­matizarea celorlalte științe cuprinse în programele liceale, organizarea unor grupe de lucru însărcinate să elaboreze probleme și teme aplicative privind u­­tilizarea aparatului matematic în diferi­te domenii ale științei și tehnicii, ca și elaborarea de culegeri de probleme pe această linie ar avea un efect dintre ce­le mai pozitive. Evident, o asemenea acțiune ar trebui să aibă corespondent la nivelul școlilor, ceea ce ar determina, sunt cuprins, re­zultate superioare în însușirea de către tineri a unei concepții științifice moder­ne nu numai în matematică, ci și în fi­zică, chimie, biologie etc. precum și în realizarea unei legături necesare, efecti­ve și eficiente cu practica. Asist. univ. PAULA CONSTANTINESCU de la cunoaștere la angaja­rea voluntară a personali­tății In sfera psihologicului există imense resurse care pot fi exploatate în vede­rea legării învățămîntului de viață și pe care școala nu le-a fructificat întotdea­una la adevărata lor valoare. Or, aceas­ta reprezintă una din direcțiile cele mai importante în vederea realizării unui învățămînt formativ înțeles în mod ple­nar, ca o dezvoltare complexă, armoni­oasă și integrală a personalității elevu­lui. Realizarea legăturii dintre învăță­mînt și viață presupune nu numai efor­tul de a face cunoscute elevilor proble­mele activității productive și spirituale sau din sfera mai largă a realităților social-politice, dar și acela de a-i ajuta să înțeleagă într-o asemenea măsură sensul major al transformărilor care se petrec în domeniul acestora, încît nece­sitatea de a participa la înfăptuirea lor să se convertească pentru ei în convingeri care să solicite imperios angajarea a­­fectivă și acțională voluntară. Cu alte cuvinte, din punct de vedere psihologic, integrarea elevilor în viața socială pe calea învățămîntului trebuie să se realizeze avîndu-se în vedere com­plexitatea mecanismului care duce de la cunoaștere la angajarea voluntară a personalității. Cunoașterea trebuie să însemne înțelegere­a valorii și a sensu­­lui realității. Profesorul trebuie să cau­te să creeze cadrul unei unități de cu­noaștere și de participare afectivă care va duce nemijlocit la angajarea volun­tară a elevului în munca pentru reali­zarea valorilor materiale și spirituale. Organizînd formele de cunoaștere de așa manieră încît să avem în vedere nu numai aspectul informațional, ci și ace­la al pătrunderii sensurilor adinei ale re­alității și al asimilării de către elev a a­­cestor sensuri cu scopul convertirii lor în convingeri îi vom putea forma astfel per­sonalitatea încît el să-și valorifice cît mai deplin forțele în procesul creației sociale. Prof. IUNIAN CHELU Giurgiu De ce nu s-ar recepționa și materialul didactic așa cum se recepționează orice alt produs ? Mă voi referi la o singură problemă — rolul important al materialului didactic în asigurarea legării învățămîntului de viață. De acest rol este convinsă, in teorie, toată lumea, în practică, însă, lu­crurile se cam schimbă. In parte, pen­tru că unii profesori preferă calea, mai ușoară pentru ei, a expunerii pur verba­le, neglijînd demonstrațiile, experiențe­le, lucrările practice cu materialul di­dactic, ignorînd mijloacele audio-vizuale. Nu este însă mai puțin adevărat că mulți dintre cei care acordă însemnătate materialului didactic nu numai în teo­rie, ci și în practică întîmpină destule greutăți din cauza calității acestuia și a modului cum este difuzat. După cum se știe, materialul didactic se difuzează prin „repartiție“. De e bun, de e rău ,de funcționează, de nu func­ționează, îl primești și nu-l poți respin­ge. Nu există aici nici o recepție, așa cum există la orice alt produs. Mate­rialul didactic nu se recepționează. Re­­cepționîndu-1, ai putea să-l respingi da­că nu corespunde cerințelor. Sunt sigur că aceasta ar determina o îmbunătățire a calității materialelor didactice, căci ar exista, pentru întreprinderi, riscul de a nu-și putea plasa produsele. Mă gîndesc, pe de altă parte, că ar trebui găsită o soluție pentru aprovizio­narea permanentă a laboratoarelor școlare cu tot felul de lucruri mărunte : fire metalice de diferite dimensiuni, borne, banane, socluri, bucăți de su­plex, tuburi electronice etc. Toate acestea sunt extrem de necesare, pentru că din ele se pot confecționa tot felul de aparate chiar în cadrul școlii, ori nu este o taină pentru nimeni că de multe ori aceste a­­parate sunt mai ingenios realizate decît cele primite prin repartiție Foarte utile ne-ar fi, de asemenea, sculele și trusele de reparații, întrucît majoritatea defecțiunilor survenite la aparate s-ar putea repara în școală, da­că se creează condiții elementare pentru aceasta. Ne-ar fi necesare, de pildă, truse de clești și ciocane, truse de pile și șurubelnițe de dimensiuni variate, o bormașină, un mini-strung. S-ar putea înjgheba astfel în școli mini-ateliere de reparații care, treptat, ar putea trece la repararea, modificarea și adaptarea ma­terialului didactic. Aceste ateliere, pe lângă faptul că ar fi rentabile, ar con­tribui mult la legarea școlii de activita­tea productivă, căci i-ar antrena în muncă și pe elevi. LADISLAU ARKOSI, h­s.­JMBr.­ mmm--------— profesor emerit, Tg. Mureș Pregătirea viitorilor ciberneticieni trebuie să înceapă încă din liceu Caracterul imperios al cerinței legă­rii învățămîntului de­­ practică este clar tuturor celor care realizează pregătirea școlară a tineretului, dar fiecare profe­sor rezolvă această cerință într-un mod diferit. Pentru mine este evident că fie­care lecție trebuie să pornească de la practică și să dovedească importanța practică a concluziilor ce se desprind din materia predată .Problema care se pune este însă cum se realizează aceas­ta: îndeobște, la obiectul meu — fizica — li se clarifică elevilor esența fizică a unor structuri și procese fizice .Dar elevului de azi, în curînd participant la procesul de producție, nu-i ajunge numai să știe ce fel de legi fizice au fost stabilite de către Newton acum 300 de ani. El tre­buie să fie la curent cu mersul dezvol­tării, să cunoască — la nivelul înțelege­rii sale — teoria relativității a lui Ein­stein sau fizica cuantică, să știe, măcar în linii mari, care sunt principiile de ba­ză a căror aplicare practică este întru­chipată în oglinda laser lăsată pe supra­fața Lunii etc. In această privință un rol de cea mai mare însemnătate revine manualelor școlare. Dar numeroase manuale sunt în­că, așa cum știm cu toții, destul de mult rămase în urmă. Cînd folosesc, de pil­dă, manualul pentru primul an de liceu, parcă simt că m-am poticnit în secolele XVIII-XIX. Arăt elevilor că „sistemul de referință este și el însuși în mișcare“ și ei mă întreabă, de fiecare dată, dacă fenomenele observate, legile deduse în sistemul privit fix, dar care în realitate se află în mișcare, oglindesc sau nu în mod fidel realitatea. Se înțelege, această problemă necesită o mică prelegere. Fie­care din noi o face așa cum se pricepe. Mă întreb : nu s-ar putea explica în manual acest lucru într-un mod intere­sant, la nivelul de înțelegere al elevilor, fie și cu litere mici de tipar, ca o lec­tură facultativă ? Marea majoritate a elevilor­­ sîunt foarte interesați de construcția și func­ționarea automobilului și, folosind a­­cest interes, le-am putea da multe cu­noștințe cu aplicabilitate practică. Dar manualul pentru clasa a XI-a, de exem­plu, nu pomenește nimic despre recep­toarele de semnale, care efectuează la fiecare automobil limitarea automată a intensității și tensiunii curentului, sau despre generatorul de curent continuu, care are un rol important în alimenta­rea acumulatorului automobilelor. Ar fi de discutat și despre unele lucrări practice pe care le recomandă pro­gramele și manualele. S-a putut consta­ta de pildă, nu o dată, că destul de mulți elevi, deși studiază electricitatea, nu sunt în stare să repare o siguranță, să construiască un circuit electric. Din punct de vedere practic ar fi mult mai utilă efectuarea în școală a unor ase­menea lucrări decît, de exemplu, „exa­minarea calitativă a impedanței“. în ce mă privește aș renunța bucuros și la alte lucrări prevăzute în manuale, de pildă la examinarea cîmpului magnetic al conductorilor, la stabilirea cu două aparate a energiei și randamentului cu­rentului electric etc., înlocuindu-le cu lucrări de construire și măsurare a unor circuite electrice, de stabilire a caracte­risticii diodelor, de calculare a parame­trilor după stabilirea caracteristicilor triodelor. Consider totodată că lucrări­le efectuate de elevi nu trebuie să aibă un caracter îngust, practicist, ci să dea și prilejul adîncirii cunoștințelor teore­tice, să-i înarmeze pe tineri și cu une­le deprinderi de cercetare. Se simte nevoia să se revadă și siste­mul actual de organizare a cercurilor pe obiecte ale elevilor, care ar trebui să devină adevărate centre de studii prac­tice. Cred că la cercurile de fizică ale elevilor din clasele mari ar trebui să se discute probleme mai complexe, cum ar fi, bunăoară, elementele de structură ale automatizării și mașinilor de calcul, in­clusiv construcția lor. In următorii 10 ani vom avea nevoie de 50.000 de ciber­neticieni. De ce n-am începe pregătirea acestora încă în liceu ? Conf. univ. dr. MARIA GIURGEA ■■■KaaHHMEaBaMEsaHHHBissauMEEssEaHHHsa t­ formarea științifico­­practică a tineretului se impune cu stringență o viziune de perspectivă înainte de orice mi se pare impor­tant să subliniez că în realizarea le­găturii învățămîntului de viață este necesar să avem o viziune de perspec­tivă, să luăm în considerație nu nu­mai cerințele sociale contemporane, ci și acelea care vor fi formulate peste un număr de ani, atunci cînd e­­levii noștri se vor integra ca perso­nalități active în viața socială. Ini­­țiindu-i asupra particularităților rea­lității în care trăiesc, nu trebuie să ui­tăm niciodată să privim mai departe de această realitate imediată. Din a­­ceastă idee generală se degaja con­secințe pe planul organizării muncii concrete în școală. Au fost contura­te, în planurile de învățămînt, în pro­gramele școlare, în manuale și chiar în noua optică profesională a pedagogiei unele elemente care sînt de natură să slujească realizarea acestei idei, dar cred că ele rămîn încă insuficiente și ar trebui aprofundate și accentuate. în lecții, în­ cercurile pe obiecte ar tre­bui cred să se discute mai mult despre ceea ce se află în perspectiva dezvol­tării totul științelor, a tehnicii, despre vii­fizicii, al științelor chimice etc. O altă problemă la care vreau să mă refer și care mi se pare esențială pentru legarea învățămîntului de viață este aceea a personalității profe­sorului. Pentru realizarea acestei armonizări dintre învățămînt și rea­litățile sociale profesorul însuși tre­buie să cunoască nu numai proble­mele pe care le pune viața socială în domeniul specialității sale (aceasta este obligatoriu și absolut indispensa­bil), dar și aspectele complexe și mul­tiple pe care le solicită întregul pro­ces formativ. S-ar părea, bunăoară, că profesorul de literatură se poate rezuma la cunoștințe literare, întrucît specialitatea lui nu are nimic de face cu științele „exacte", cu tehnica.­­ După mine, însă, nici el nu se poate izola în specialitatea proprie. Dacă vrea să fie un bun pedagog el trebuie să posede și informații din domeniul științelor, al tehnicii, să cunoască în ansamblu problemele dezvoltării so­ciale. Mi se pare că această cerință coincide cu unitatea în diversificare caracteristică progresului contempo­ran. Mi se pare, de asemenea, că es­­­­te necesar să se realizeze o pregătire a profesorului pentru utilizarea mij­loacelor tehnice ale pedagogiei mo­derne, care au un rol hotărîtor în pro­cesul legării învățămîntului de viață. Prof. VALERIU MARCU Bacău Electrotehnica — o disci­plină majoră in școala generală de 10 ani Realizarea unei legături strînse învățămîntului cu practica este favori­a­zată în mod deosebit prin înfăptuirea școlii generale de 10 ani, chemată să asigure elevilor din ultimele clase o cît mai solidă pregătire tehnico-prac­­tică. In acest context, înscrierea e­­lectrotehnicii ca disciplină de studiu în aceste clase este, după părerea mea, o măsură de importanță majoră. Pornind de la obiectivele urmărite de predarea electrotehnicii în școală generală și de la cerințele specifice studiului acestei discipline, mi se pare evidentă necesitatea de a o­­rienta direcții activitatea didactică pe două principale:. O primă direcție ar constitui-o studiul electrotehnicii ca disciplină tehnică aplicativă, în ca­drul căreia elevii să studieze nemij­locit acțiunea în acest domeniu a u­­nor legi și principii ale fizicii și chimi­ei, precum și unele utilizări ale aparatului matematic, în specifice aceeași ordine de idei, studiul electrotehnicii poate constitui un suport concret pen­tru însușirea noțiunilor de desen teh­nic. în al doilea rînd, faptul că electro­tehnica reprezintă o disciplină tehni­că fundamentală pentru procesele tehnologice din majoritatea sectoarelor de producție, ca și în viața de toate zi­lele, face ca studiul ei să fie un mij­loc valoros de înarmare a elevilor cu deprinderi practice avînd o foarte lar­gă utilizare. Reiese implicit, din schi­țarea acestor obiective, că studiul elec­trotehnicii în școala generală de 10 ani trebuie să aibă un caracter aplicativ concret și în același timp să prilej­u­­iască legături cu cunoștințele și de­prinderile însușite la alte obiecte de studiu. în acest scop, se impune să se e­­xecute cu elevii nu numai schemele unor instalații electrice ci și instalații propriu­­zise, cu legături în serie sau în paralel. Or, dacă în unele școli s-au realizat săli de lucru și cabinete de elec­trotehnică dotate la nivelul cerin­țelor, nu același lucru se poate spu­ne și despre aprovizionarea cu mate­riale de lucru. Unele școli, folosind și sprijinul comitetelor de părinți, au reușit să obțină o parte din aceste materiale de la întreprinderile indus­triale din localitatea unde funcționează în destule locuri însă sălile de lucru și cabinetele duc încă lipsa lor și nu dispun nici de materiale mărunte, de uz curent — conductori de legătură, borne, rezistențe etc. Ce este de făcut în asemenea situații ? Să elimini lu­crări importante din cauza unor im­pedimente mărunte ? Cred că ar bine să se organizeze, în fiecare ca­pi­pitală de județ un magazin cu carac­ter didactic, bine aprovizionat, de la care școlile, ca și elevii interesați să-și poată procura materialele necesare. Astfel vor fi eliminate improvizațiile, care nu sunt recomandabile în general, iar în cazul electrotehnicii sunt chiar in­terzise de normele de securitate a muncii. Prof. GAVRIL ADAMOSY Turda Studiul chimiei este inse­parabil legat de experiența de laborator Predau chimia, o specialitate a cărei însușire presupune neapărat o legătu­ră cu practica. Studiul chimiei școală trebuie să concorde cu dezvolta­rn rea pe care a luat-o azi la noi industria chimică și cu perspectivele ce se între­văd pentru această importantă ramură a economiei naționale. El este insepa­rabil legat de experiența de laborator, de activitatea desfășurată în cercurile de elevi, de practica în condițiile teh­nice ale unităților industriale, de vizi­tarea unor fabrici și uzine. Dar se fo­losesc oare integral toate posibilitățile existente pentru realizarea acestei legă­turi ? Clădirile școlare de tip nou sunt do­tate cu spații pentru laboratoarele de chimie. Dar, în unele cazuri, utilajul tehnic al acestora este incomplet sau în parte necorespunzător, în unele locuri laboratorul este folosit drept sală de curs. Pe de altă parte, laboratoa­rele noi nu corespund pretutindeni ce­rințelor. Cred că este necesar să li se asigure neapărat instalații de apă, cu­rent electric, încălzire și canalizare, în legătură cu aceasta mă gîndesc că pro­iectele tip de construcții școlare ar trebui să fie elaborate după o mai largă consultare a profesorilor. Cred, de asemenea, că este nevoie ca în fiecare laborator de chimie să existe­ un aparat de proiecție (eventual de tip „Diascol“ — relativ ieftin și ușor de procurat), cu care să proiectăm diafilme și diapozitive reprezentînd utilaje industriale sau procese tehno­logice în industria chimică. La liceul nostru am realizat acest lucru și, cu cheltuieli minime, am perfecționat a­­paratul „Diascol", asigurîndu-i o co­mandă automată. Proiecția se face pe un ecran de sticlă mată pe care pot fi însemnate sau marcate cu cretă colo­rată aspectele care ne interesează în predare. în unele cazuri este necesar ca în predarea chimiei să se folosească și ma­terial ilustrativ sau demonstrativ — scheme, machete etc. Trebuie însă să fim prudenți în utilizarea lor, pentru a nu da elevilor imagini deformate. Așa, de pildă, în predarea chimiei organice am încercat să folosesc bile multicolore de diferite mărimi pentru a demonstra schema moleculară și așezarea în spa­țiu a atomilor. Am reușit să soluționez problema ilustrării modului de legare a atomilor potrivit schemelor din manuale, dar nu am putut ține seama, în măsura cuvenită, de distanțele care le despart. Cu ajutorul unor modele moleculare aș fi putut demonstra și această problemă în mod corespunzător dar în cadrul școlii nu se pot realiza asemenea mo­dele. Ar fi bine dacă întreprinderea „Didactica“ ar produce și materiale de acest gen. Ne sunt necesare, de asemenea, mai multe filme didactice din domeniul chimiei. Mă gîndesc la filme cu o du­rată de 10—15 minute, al căror conținut să corespundă exact unor teme din programă. Aceste filme (nesonore, dar însoțite de un text explicativ) ar putea fi proiectate cu aparate simple de 8 mm, însoțite de comentariul profesorului: întreaga pregătire a elevilor la chi­mie — realizată prin metode diverse — trebuie să aibă în vedere practica, să­­ realizeze un bagaj de cunoștințe trai­nice pentru viață și pentru munca ul­terioară în producție. Prof. ROMULUS MĂRGINEANU -Reteag, Bistrița Năsăud Pentru practica în agri­cultură, un grad de tehni­citate mai ridicat Predarea eficientă a agriculturii în școala generală de 10 ani, așa încît să răspundă cerințelor care se pun în fața acestei școli, presupune nu o simplă legare a cunoștințelor de practică, ci o preprofesionalizare a elevilor în dome­niul muncii agricole. Privind din acest punct de vedere munca noastră cred că legătura dintre școală și unitățile agricole socialiste trebuie să fie mult mai strînsă decît în trecut și concepută într-un mod mai apt de a satisface sarcinile pregătirii practice a elevilor. In această privință se impune, cred, să fie căutate și găsite noi forme de colaborare, căci în anii anteriori s-a întîmplat destul de des ca activitățile în care erau antrenați elevii să nu corespundă programei nici tematic, din punctul de vedere al gra­dului de tehnicitate. De multe ori aceasta s-a datorat școlilor înseși, care se preocupau mai puțin de conținutul instruirii practice a elevilor decît de or­ganizarea acesteia. Pentru a înlătura asemenea neajunsuri ne propunem să încheiem cu unitățile agricole socialiste minute în care să fie specificate atît lucrările la care vor participa elevii, cît și modul cum vor fi îndrumați de teh­nicieni. O bună parte a instruirii practice se realizează însă chiar în școală, pe tere­nurile didactice­­acesteia. Consider că experimentale ale pentru a folosi efectiv unei legături strînse cu­­ prac­tica, terenurile didactice trebuie să cu­prindă o gamă­ întreagă de plante, atît din zona pedoclimatică respectivă, cît și din alte zone, dar care pot fi acli­matizate. în școala noastră am pus accent asupra plantațiilor legumicole, viticole, pomicole și medicinale, considerînd asupra plantelor că perioadele de vegetație ale plantelor de cultură­­ mare vor putea fi urmărite cel mai bine pe terenurile cooperativei agricole de producție. In rîndul profesorilor de specialitate se discută destul de des despre formele de organizare a practicii. După părerea mea, nu este cazul să se recurgă la forme prea fixe, întrucît aceasta riscă să ducă la pierderea din vedere a con­dițiilor specifice unui loc sau altuia; în condițiile noastre, de pildă,­mi se pare cel mai indicat ca munca elevilor să se desfășoare în cadrul unor grupe alcă­tuite pe specialități — legumicultori, pomicultori etc. — în funcție de specifi­cul materialului ce se studiază în fiecare clasă și de gradul de complexitate al lucrărilor — urmînd ca acest specific al grupelor să se schimbe prin rotație. O bună pregătire­­ practică agricolă presupune și familiarizarea elevilor cu cunoștințe legate­ de mecanizarea, elec­trificarea și chimizarea agriculturii. Cred că inspectoratele școlare județene pot face mai mult pentru ca, cerînd sprijinul trusturilor precum și al școlilor Gostat și S.M.T., profesionale de specializare, să pună la dispoziția șco­lilor generale de 10 ani piese mecanice demonstrative din diferite ansamble și subansamble de tractoare și mașini agricole casate. De asemenea, consider foarte necesară procurarea, prin secto­rul de propagandă al Consiliului Su­perior al Agriculturii sau prin tipărirea de către Editura didactică, a unor planșe didactice privind principalele mașini, agregate și procedee utilizate în mecanizarea, electrificarea și chimiza­rea agriculturii. In sfîrșit, se impune ca filmotecile județene să se preocupe mai mult de achiziționarea filmelor didac­tice cu tematică agricolă, care există în număr suficient la Arhiva de filme și la studiourile noastre producătoare. In orele practice de agricultură viitorii specialiști dobîndesc primele cunoștințer_ PAGINA 3 A

Next