Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)
1955-07-07 / nr. 27
2 „Strada Primăverii“ e în genere o operă veridică, străbătută de accente calde şi optimiste, în ciuda amărăciunii care-i îmbibă pe alocuri inutil episoadele. Cui nu-i e familiară imaginea uliţelor periferice cu praful gros stîrnit pe vreme bună de trecerea oricărei harabale, cu glodul, cu băltoacele tulburi răsfiiîngind cehul Isăptămînilor mahmure şi nesfîrşitele şiruri ale căsuţelor scunde ? Autorul s-a cam lăsat furat in prima parte a nuvelei de cenuşiul acestei privelişti. Ea a, impregnat parcă însăşi atmosfera capitolelor. Oamenii şi evenimentele apar ca în ceaţă. Orizonturile încep apoi a se lumina. Cerul se înseni-* nează, noroiul e îngropat sub pietre de pavaj. Prin canale se scurg deopotrivă cu apa băltoacelor şi lăturile morale ale uliţei. După anii îndelungi de război Mihai Vechiu s-a întors în oraşul său natal. E încă greu. Duşmanii se cramponează îndîrjiţi şi disperaţi de putere. Otrava gîndirii şi simţirii individualiste, filozofia egoismului, îşi au răspîndite în adîncime ramificaţiile. Personalitatea omului simplu e apăsată adesea sui noianul prejudecăţilor unei societăţi în descompunere. Şi peste toate acestea seceta... Cînd poporul încearcă insă fiorii eliberării, reparaje îi pot opri oare revărsarea forţei şi entuziasmului? Mihai lucrează ca fierar betonist la repararea ţesătoriei distrusă de bombardamente. Prin detalii sugestive autorul a izbutit să redea ambianţa vremii, starea de spirit a maselor. Scene concise, notaţii convingătoare relevă încrederea imensă, autoritatea în creştere a comuniştilor în sînul poporului. Mihai intră în partid. Sobrietatea şi căldura episodului în care el cugetă asupra foilor albe, întocmindu-și autobiografia, sînt semnificative pentru maniera scriitoricească a lui Ignea. E noapte... Ploaia măruntă și rece de toamnă care a împotmolit întreaga stradă se prelinge în casă prin tavanul îmbătrînit. Picură lingă ușă, în mijlocul camerei, pe pat, lingă fereastră... ■•In farfurii şi oale de tuci boabele tulburi se rostogolesc în clinchete stridente şi monotone. Mihai stă la masă şi scrie. ,,Nu te culci, Mihai... e greu de gaz“. ,,Mai stau, mamă“. „...Ce tot scrii acolo?“. La flacăra tremurătoare a lămpii se perindă, prin slovele înşirate pe hîrtie, zilele incolore şi apăsătoare ale unui întreg trecut şi ard cu intensitate visurile omului care a redescoperit lumea. Suflul emoţional al povestirii răzbate la lumină prin împletitura unor imagini, scene, episoade, adesea abrupte. Se simt însă sub aceste forme colţuroase zvîcnirile palpitante ale unui suflet generos, puternic, în staresă înfrunte şi să biruie încercările mari ale vieţii. In zilele frămîntate ale primelor alegeri, Mihai se află în fruntea unei echipe de agitaţie politică; îl vedem cuprins de entuziasm în clipele repartizării griului sovietic populaţiei înfometate a oraşului, asuciind ca salahor atunci cînd e silit să părăsească vremelnic tumea de fierar betonist, îndeplinindu-şi la început cu şovăială, apoi cu tot mai multă îndrăzneală, sarcinile primite în cadrul administraţiei financiare, încercările mari ale vieţii reliefate prin povestea unei iubiri sunt în stare să dezvăluie sensul epocii? Această linie a subiectului e înfăţişată cu deosebire în „Strada Primăverii“. Valentina Şoimu e o fată tânără, zveltă,frumoasă, ţesătoare la fabrica de textile. II iubeşte pe Mihai şi i-a aşteptat cu încredere revenirea .(O comunicare seacă îl declarase dispărut). Au tulburat-o între timp doar insistenţele galante ale contabilului şef Dan Obadă. O măguleau veşnicele lui atenţii. Cînd Mihai reapare însa pe Strada Primăverii, ei nici nu-i pasă că Obadă o aşteaptă la întîlnire şi aleargă de îndată povestea i-a ajuns la ureche, să-şi vadă iubitul. Ii e drag, respiră şi trăieşte cu adevărat numai alături de dînsul. Şi totuşi o forţă diabolică sălăşluind în afară de ea şi in ea însăşi ii nimiceşte cu cruzime toate visurile. Tragismul acestei iubiri îşi are înfipte rădăcinile în înseşi contradicţiile epocii, ea izvorăşte din dualitatea spirituală a fetei, înclinată pe de o parte înspre împlinirea firească a năzuinţelor ei arzătoare şi împiedicată in realizarea acestor dorinţe de slăbiciunile şi prejudecăţile sociale care o strivesc în cele din urmă. Valentina e fiica ascultătoare şi supusă a tatălui ei, iar tatăl ei Iancu Şoimu, robul inconştient al unei gîndiri şi lumi putrede. „Unde-i banul, acolo-i puterea...“, această maximă exprimă miezul întregii sale filozofii. Unica năzuinţă a acestui ajutor de maistru textil e parvenirea. Dintr-un asemenea aluat s-au copt la noi ca şi aiurea cadrele aristocraţiei muncitoreşti, protagoniştii politici ai socialdemocraţiei de dreapta. El e gata să recurgă la orice mijloc pentru a-şi atinge scopul. Un asemenea mijloc i se pare căsătoria fiicei sale cu Dan Obadă. Şoimi îşi înichipuie de altfel că acţionează în numele fericirii ,Valentinei. Criteriul fericirii supreme e doar pentru el hrana bună şi lenevirea. Obaidă o va scoate, după presupunerile sale, pe Valentina din fabrică, o va face cucoană. Iar el, Șoima, cu um astfel de ginere, va primi spor la leafă și va urca cu rapiditate scara ierarhiei. întoarcerea lui Mihai îi spulberă planurile. Proiectele lui simt nimicite de această dragoste fără minte. Valentina — cugetă mînios Şoima — „dă norocului cu piciorul“. Din nefericire ea va da cu adevărat „norocului cu piciorul“ şi va primi în cele din urmă cu capul plecat fericirea impusă de tatăl ei. Cum şi-a putut rata Valentina într-un mod atît de nedemn şi ruşinos dragostea? Suib imperiul acestei absurdităţi, generată de morala de clasă a burgheziei, şi-au frânt în trecut aripile atâtea existenţe. Şoima şi-a educat faţa în lumina unor convingeri „ferme“, snopind-o în bătăi cu centironul la cea mai neînsemnată abatere. „Copilul trebuie să fie supus“. „Valentina crezuse înrădăcinînd în ea un soi de sfială, de teamă, care de multe ori părea că o striveşte“. Educaţia aceasta şi-a lăsat amprenta asupra caracterului ei, i-a pervertit sufletul, i-a tocit simţul de independenţă, împrejurări reale contribuie la adîncirea acestei crize, fring firul prieteniei şi dragostei celor doi tineri. Se înţelege că Valentina nu e doar o sărmană victimă. Educaţia lui Şoimu a dat roade. Ea Însăşi se simte atrasă la un moment dat de fericirea mărginită întrezărită în casa lui Obadă şi o acceptă în schimbul fericirii simple şi adevărate pe care ar fi dobîndit-o alături de Mihai. Deznodămîntul e firesc. Valentina cunoaşte din primele luni ale căsătoriei chinurile unei căsnicii întemeiate pe raţionamente şi interese meschine. Ii lipseşte insă puterea de a se smulge din plasa cleioasă a unei astfel de vieţi şi alunecă tot mai vertiginos pe panta ratării. Primele semne ale desmeticirii apar odată cu arestarea soţului ei implicat într-o scandaloasă afacere de furturi. Pentru iubirea ei de demult, simptomele acestei deşteptări sunt prea tîrzii. In viaţa lui Mihai a apărut Tinea Comăneanu. Aceste noi momente sunt, din păcate, zugrăvite mai palid. Povestirea lui Ignea respiră autenticitate. Ea dezvăluie puterea şi frumuseţea adevărului cauzei noastre şi relevă mărginirea, falsitatea, ipocrizia duşmanilor şi antiumanismul moralei burgheze. Ignea n-a izbutit să ducă totuşi pînă la capăt şi să lege armonios intre ele toate firele acţiunii. Valentina e justificată unilateral. Deznodămîntul relaţiilor ei cu Mihai e privit de Ignea aproape exclusiv în lumina influenţelor exercitate asupra ei de către Iancu Şoimu. Aceste influenţe au fost fără îndoială hotăritoare. Valentina e însă ţesătoare la o mare fabrică textilă într-o perioadă de clocotitor avint revoluţionar, perioadă in care muncitorimea noastră se află prinsă în focul unei lupte acerbe cu reacţiunea. Ar fi fost firesc să aflăm ceva mai mult din munca, din viaţa ei în fabrică. Forţa obştească care acţionează asupra ei în spiritul lui Mihai, ar fi trebuit mai limpede exprimată. Această forţă s-a lovit probabil de crusta mic-burgheză a, Valentinei. In ce împrejurări ? Dacă asemenea momente nu ar fi fost ocolite, conflictul ar fi devenit mai ascuţit, rezonanţa sa socială ar fi dobîndit mai multă amplitudine. O astfel de lărgire a sferei conflictului ar fi dat în genere greutate tabloului epocii, ar fi adîncit sensul nuvelei, ar fi dus la înfăţişarea convingătoare a unor personaje de talia comunistului Pîslaru şi a Tincai Comăneanu. Nu-i pretindem lui Ignea să fi substituit conflictului de dragoste un alt conflict. E vorba de a alege însă din viaţa variată a eroului tot ceea ce e în măsură să îmbogăţească latura reliefată în operă. De a cuprimte in unghiul.. din care e analizat eroul tot ceea ce intră din viaţa sa în această perspectivă, iubirea va concentra astfel in focatul ei esenţa reală a unei întregi lumi. Ignea şi-a dat seama de acest lucru şi nu puţine dintre personajele sale îşi definesc caracterul pe un plan mai larg. Pe alocuri el a rezolvat această delicată problemă cam formal. Viaţa obştească, fabrica, apar nu odată doar ca fundal ilustrativ. Rămîne în genere neclară concepţia compoziţională a nuvelei. In centrul ei se află povestea de dragoste a celor doi eroi şi în funcţie de ea, prin ea, e zugrăvită epoca, sau dimpotrivă accentul cade pe istoria formării politice şi morale a lui Mihai şi în funcţie de aceasta e dezvăluită drama iubirii lui pentru Valentina. Sufleteşte autorul pare-se că a optat pentru prima variantă (episoadele sunt aci realizate la un mai înalt grad de emoţionalitate), cerebral, pentru cea de a doua (realizată mai sec). Dezacordul, lipsa unui punct de vedere unic şi absolut dar în sistematizarea materialului, au dus astfel la lipsuri privind unitatea compoziţională a nuvelei, au dat naştere unor episoade greoaie, inutile, pur ilustrative. Aminteşte a manierism, o combatere schematică a schematismului numele eroului principal pozitiv Mihai Vechiu şi al unuia dintre eroii principali negativi, Iancu Şoimu. Dumitru Ignea are tot ceea ce trebuie pentru a se debarasa în lucrările sale viitoare de asemenea lipsuri. Iubeşte viaţa noastră nouă, urăşte tot ceea ce ne stă de-a curmezişul, e în mod creator neliniştit, caută căi noi în creaţie, posedă în mod neîndoielnic simţul retransmiterii prin artă a adevărului, a frumuseţii zilelor noastre aspre şi lirice. Al. Simion RECENZIE Strada Primăverii ■ In Editura de stat pentru literatură şi artă a apărut cel de al doilea volum din colecţia operelor complete ale marelui scriitor clasic englez Shakespeare. Volumul cuprinde piesele „Richard al II-lea“ în romîneşte de Mihnea Gheorghiu, „Neguţătorul din Veneţia“ în romîneşte de Gala Galaction şi „Iuliu César“, in traducerea lui Tudor vianu. Cele două volume ale operei lui Shakespeare, apărute pînă acum in traducere românească, s-au tipărit intr-un tiraj de 25 mii exemplare. ■ Tot în colecţia clasicii literaturii universale, au apărut şi două volume din „Teatru“ de Schiller. Sunt incluse aici: „Hoţii“ în romîneşte de Argintescu-Amza, „Intrigă şi iubire“ traducere de Mihai Izbăşescu şi Mariana Crainic, „Don Carlos“ în romîneşte de Al. Philippide şi „Wilhelm Teil“ în traducerea Veronicăi Porumbacu. Studiul introductiv este semnat de prof. univ. Lotar Rădăceanu. Tirajul ediţiei Schiller este de 15.000 exemplare. ■ A apărut cel de al doilea volum din colecţia operelor maestrului Mihail Sadoveanu. Actualul volum cuprinde „Povestiri din război“, „Floare ofilită“, „Amintirile căprarului Gheorghiţă", „Mormîntul unui copil". Notele sînt semnate de Profira Sadoveanu. Cel de al doilea volum al operelor lui Mihail Sadoveanu s-a tipărit intr-un tiraj de 20.100 exemplare. Au apărut primele două numere ale colecţiei „Luceafărul" : povestirea „Focul nestins“ de Petru Dumitriu şi nuvela „Scrisoarea" de Francisc Munteanu. ■ Un volum de versuri alese de P. Antokolski a apărut în editura Cartea Rusă. Traducerea aparţine poetului H. Grămescu. Volumul cuprinde printre altele ,,A treia replică", „Ilegalistul", „Noaptea de anul nou", „Victoria Chinei“ şi poemele „Roşcei", „Cikalov", „Fiul", „O mie opt sute patruzeci şi opt". ■ In colecţia Maeştrii artei româneşti au apărut : ,,N. Grigorescu“ de Lelia Budaşcu ; albumul cuprinde şi cincisprezece ilustraţii în text, patruzeci şi patru în afară de text, un autoportret precum şi o planşă in culori. Dintre reproduceri cităm : „Peisaj cu stînci", „Bărăţia Cîmpulung“, „Rucăreanca", „Portret de fetiţă", „Atacul de la Smîrdan", „Vechilul", „Întoarcerea de la păscut", „Ţărăncuţa“. In aceeaşi colecţie s-a tipărit şi „Luchian“ de Petru comarnescu. In album sunt incluse şaptesprezece ilustraţii în text, patruzeci şi două In afară de text şi o reproducere In culori pe copertă. Dintre ilustraţii, amintim: „Un zugrav“, „Cioban cu oile“, „Albăstrele", patru autoportrete, ,,La împărţitul porumbului“, ,,Adolescentul“, etc. B ,,Murmurul străzii“ se intitulează noul volum de versuri al poetului clujan Victor Felea. Sînt incluse în actualul volum poeziile „Un cîntec viu de slavă“, ,,Balada flăcăului fără nume“, „Cîntec de primăvară“, „Autocritică“, „Biografie“, „Unui comunist“ și altele. B A apărut monografia „Boris Polevoi“ de B. Galanov. In romîneşte de I. Comşa. B In Editura de stat pentru literatură şi artă se tipăreşte un volum de versuri alese din opera marelui poet clasic francez Francois Villon. Volumul cuprinde aproximativ 1600 versuri. Traducerea este semnată de Dan Botta. Şi două volume din opera lui Topîrceanu vor apare în colecţia Biblioteca pentru toţi. Primul volum cuprinde versuri din: „Balade vesele şi triste“, „Parodii orginale“, „Migdale amare“ şi „Postume“. Volumul al doilea înfăţişează publicului nostru proza lui Topîrceanu, nepublicată de multă vreme. Sînt incluse aici „Amintiri din luptele de la Turtucaia“, „Scrisori fără adresă“, „Pirin Pianina“ şi „Minunile Sfîntului Sisoe“. Ediţia este însoţită de un amplu studiu introductiv semnat de Al. Sântiulescu. Ţinînd seama de faptul că trecuta ediţie de poezii, apărută în 1954, s-a epuizat într-un timp record, noua ediţie va fi tipărită într-un tiraj de 40.000 exemplare. Ediţia a doua din „Schiţe şi însemnau din şcoala de ieri şi de azi“ de Ioachim Botez va apare în luna aceasta la Editura de stat pentru literatură şi artă. Actuala ediţie este revăzută şi completată cu schiţe noi. Numărul 6 al revistei „Iaşul literar“ cuprinde un bogat material de versuri, proză şi critică. Poezii semnează Constantin Scripcă, Ştefan Tănase, Horia Zilieru, Gh. Scripcă, Radu Cîrnei, Stan Păun, Andi Andrieş. Schiţe publică : C. Constantinescu şi Constantin Nonea. La rubrica „Condeie noi“ apar „Vreau să scap de nota doi“ de Maria Iacoban, ,,Gît gol“ de Petre Stuparu şi „Semănătorul de bine“ de Mihai Severin. Numărul 6 al revistei „Iaşul literar“ publică şi studiul „Peisajul şi portretul în creaţia lui Calistrat Hogaş“ de Constantin Ciopraga. Remarcăm rubrica de „Note“ bogat înzestrată cu materiale combative. „ In colecţia de „Versuri*r alese“ a Editurii de stat pentru literatură şi artă, va apare un volum din poeziile lui Demostene Botez. Sunt incluse aici versuri din ,,floarea pămîntului“, „Povestea omului“,, „Zilele vieţii“, „Cuvinte de dincolo“, .«^'•«'»area soarelui“ şi un ciclu de „Versuri noi“. GAZETA LITERARĂ Operele clasicilor literaturii ruse în romîneşte Editura Cartea Rusă a început anii trecuţi editarea unei colecţii de „opere“ ale clasicilor literaturii ruse în traducere romaînească. Sînt incluse în aceste serii de volume cele mai reprezentative opere ale scriito■oilor clasici ruşi, aparţinînd diverselor genuri literare. Cîte un volum special este rezervat corespondenţei, fragmentelor de jurnal care dau un ajutor preţios pentru înţelegerea justa ,a operei scriatorilor respectivi. Pîna acum au apărut cîteva volume din fiecare autor. Din opera lui Cehov s-au tipărit primele două volume cuprinzînd schiţe, nuvele şi povestiri, ele mai multe pentru prima dată traduse în limba romînă, reprezentînd începuturile creaţiei marelui maestru al genului scurt. Volumele trei şi patru, care vor apare în cursul acestui an, vor cuprinde de asemeni proză. Printre traducătorii acestor volume se află şi scriitoarea Otilia Cazimir. Opera lui Cehov va fi tipărită în ţara noastră în 12 volume. Unul este rezervat teatrului,, iar ultimul corespondenţei scriitorului. Din opera lui Gogol, prevăzută să apară în ţara noastră în şase volume, au apărut pînă acum primele două. Cel de al treilea volum va cuprinde nuvele scrise între 1835-1842. Este inclus aici ciclul „Povestiri..din Petersburg“, adică unele din cele mai reprezentative lucrări în proză ale marelui scriitor clasic mis, printre care menţionăm: „Nasul“, „Portretul“, „Mantaua", „însemnările unui nebun“, etc. Traducerea acestui volum aparţine scriitorului Eusebiu Camlar. Din opera lui Tolstoi, editura Cartea Rusă pregăteşte un număr de 14 volume. Pînă acum a apărut primul volum rezervat scrierilor din tinereţe şi volumele 4, 5, 6 cuprinzînd romanul „Război şi pace“. Nu, peste mult timp va apare volumul 7 cu care se încheie tipărirea romanului „Război şi pace“ în romîneşte. Pînă la sfîrşitul anului vom mai putea citi :e de al doilea volum al operelor lui Tolstoi. Aici sînt incluse „Povestiri din Sevastopol“, „Viforniţa“, „Doi husari“ etc. Turgheniev va fi tipărit în romîneşte în unsprezece volume. Au apărut pînă acum patru volume, cuprinizînd romanele „Părinţi şi copii“, „In ajun“, „Un cuib de nobili“ etc. Volumul 5, care apare în cursul anului, va fi format din ,,Jurnalul unui om de prisos“, „Murnu“ şi altele, traduse în romîneşte de Ştefana Velisar Teodoreanu. Tot în cursul acestui an va apare şi cel de al şaselea volum în care vom întîlni povestirile „Doi prieteni“, „Liniştea“, „Faust“, „Asia“, etc. Planul editurii mai prevede şi tipărirea a 12 volume din opera lui Saitîkov-Scedrin. Primul volum reuneşte bucăţile din ciclul „Schiţe din provincie“. Aici se află„Prima şi a doua povestirea conţopitului“, „Porfiri Petrovici“ şi altele. Editura Cartea Rusă tipăreşte integral opera lui Maxim Gorki în 30 de volume., Pînă acum au apărut volumele 1, 45, 14 şi 18. Editura a luat iniţiativa ca, de acum înainte, să tipărească în ordine cronologică volumele. Astfel, va apare în curînd volumul 2, cuprinzînd printre sitele şi romanul „Mama“ în traducerea scriitorului Cezar Petrescu. Tot Cezar Petrescu traduce, şi cîteva bucăţi din cel de al treilea volum, printre care se află „Konovalov“, „Foşti oameni“, „Din plictiseala", etc. Cel de al patrulea volum va cuprinde „Foma Gordeev“ în traducerea lui Eusebiu Camilar şi alte lucrări. Pentru anii viitori,editura Cartea Rusă şi-a propus să tipărească nouă volume din opera lui Puşkin şi patru volume din opera lui Lermontov. Fiecare volum este însoţit de scurte note informative asupra datei şi locului publicării. De asemeni, se mai dau şi scurte referiri bibliografice şi indicaţii asupra genezei. Trebuie, să remarcăm prezentarea grafică excepţională în care apare această colecţie, volumele situîndu-se printre cele mai remarcabile tipărituri din ultima vreme. V. R. Care este opinia tov. M. Novicov? Ori de cîte ori scrie sau vorbeşte, tov. M. Novicov apare plin de păreri care, juste sau nu, sînt totdeauna categorice. Fiind şi original, Mihail Novicov are adesea vederi surprinzătoare. De aceea cititorul îl şi urmăreşte curios. Deci, deşi ştim că autorul volumului „Literatura vieţii noi“ este un îndrăzneţ, totuşi nu ne-am aşteptat ca în articolul „Furtunile vieţii sau paratrăznete literare“, temperamentul său, — pasionat, după vorba sa preferată — să-l împingă la încălcarea tocmai a principiilor pe care le promovează şi să întunece ideile care ne sînt scumpe şi le dorim clare pentru toţi şi în primul rînd pentru noi înşine. Arătînd că piesa „Furtuni în cancelarie“ de Vera Călin şi S. Iosifescu „reuşeşte să reliefeze aspecte importante ale realităţii“, ca ■ (în ea) „asistăm la desfăşurarea unui conflict caracteristic vremurilor noastre" şi că „înfăţişînd o întîmplare dintr-un sector oarecum limitat al vieţii, autorii au reuşit să seziseze un aspect al luptei dintre nou şi vechi, cu o valoare de generalizare mult mai largă“, criticul nostru se pronunţă cu fermitatea sa obişnuită şi de aceea impunătoare: „Valoarea piesei rezidă, după părerea mea, în caracterizarea ciocnirii, tocmai în jurul acelor probleme care frămintă într-un grad înalt intelectualitatea universitară“. Verdictul e, fără dubiu, pozitiv. Ce expunere de motive îl însoţeşte? Pe de o parte M. Novicov declară: „Meritul autorilor piesei constă, după părerea mea, în aceea că ei nu s-au mărginit să înfăţişeze complotul (e vorba de încercarea profesorilor Hartulai şi Borcea de a-l compromite pe Negus sub pretextul lipsei de nivel a cursurilor sale, n.n.) ci zugrăvindu-l, au demascat totodată una din cele mai perfide şi mai frecvente diversiuni folosite de duşmanii noului pe frontul ideologic“. Pe de altă parte, dar la fel de energic, observă : „argumentele folosite de Hartular et co. pentru demonstrarea lipsei de nivel a cursului lui Neguş, sînt atît de puerile şi de străvezii, îneît soarta conferenţiarului Neguş nu reuşeşte să stîrnească o tensiune dramatică. In viaţă lucrurile se desfăşoară de obicei mai complicat“... Or, dacă conflictul n-are tensiune dramatică, ca în viaţă, „care va să zică nu există“ şi dacă acţiunea elementelor retrograde este naivă, atunci nu poate fi concludentă ,pentru demascarea lor. Fără sâ-şi dea seama că neagă exact ceea ce afirmă, abandonînd criteriul critic suprem, lecţia vieţii, M. Novicov păşeşte înainte netulburat de alarma logicii şi, cu atâ mai puţin, de consecinţele provocate de următoarea discriminare uimitoare: „Dar dincolo de această slăbiciune (tov. Novicov i se pare neesenţială!) orientarea conflictului nu este oare îmbucurătoare?“... Evident, problema ridicată de Vera Călin şi S. Iosifescu ne îndeamnă să-i felicităm şi să le urăm să fie imitaţi dar, atîta timp cît nu a căpătat o expresie artistică corespunzătoare, adică un conflict într-adevăr dramatic, meritul dramaturgilor se reduce la o însuşire absolut necesară dar insuficientă. Ca şi scopul, o temă, fie şi nobilă, nu scuză mijloacele. Precizăm că în chestiunea pe care o abordăm aci, nu ne interesează valoarea piesei ci modul de gîndire al tovarăşului Novicov. A aprecia orientarea conflictului, independent de valoarea sa artistică, înseamnă a separa fondul de formă împotriva întregii învăţături marxistleniniste despre raporturile organice dintre conţinut şi formă în genere şi în special în artă, iar în ultimă instanţă înseamnă a te aşeza pe platforma sociologismului vulgar, care îi este, nu ne îndoim, tot atît de nesuferit tov. Novicov cît şi estetismul. El ştie desigur că, aşa cum spunea B. Riurikov în coraportul său la Congresul scriitorilor sovietici: „Estetismul idealist şi sociologismul vulgar sînt strîns legate între ele. Estetizanţii speculează viciile primitiviştilor, vulgarizatorii se maschează îndărătul luptei împotriva estetismului, sprijinindu-se reciproc, se alimentează reciproc“. De altfel, ne amintim cu nostalgie de una din numeroasele conferinţe ale criticului în care protesta cu patimă îndreptăţită împotriva sfărîmării unităţii dialectice dintre fond şi formă. Pe atunci el sublinia că ideile luate în sine, deci rupte de forma pe care o generează, îşi pierd, sub raport estetic, însuşi caracterul Iou de factor determinant în zămislirea imaginii artistice odată cu funcţia lor principală mobilizatoare şi transformatoare. Cu alte cuvinte, în absenţa unor trăsături artistice viguroase, în absenţa formei care numai ea se face să trăiască, ideile, fie ele înaintate, se tocesc, se destramă şi ţelul politic scontat e ratat. Iată de ce raţionamentul tov. M. Novicov constituie un non-sens şi un pericol pentru dramaturgul care l-ar accepta ca pe un îndreptar, deoarece se va simţi încurajat în reflectarea palidă, neveridică a contradicţiilor atît de intense aie realităţii. Oare concesiile tov. Novicov nu dau apă la moară şi răposatei teorii a lipsei de conflict? Teorie care, în treacăt fie spus, a fost atacată şi nimicită pînă acum de cîteva ori tot de dînsul şi în calitatea sa de critic şi ca profesor de teoria literaturii la Universitatea „C. I. Parhon“ şi la Institutul de literatură „Mihail Eminescu“. Ce-ar face tov. Novicov cu elevul care s-ar abate de la linia cursului său, săvîrşind aceeaşi eroare elementară? Interpelatul nostru ar putea răspunde că, denunţînd vehement schematismul piesei în cauză, a evitat păcatul de care l-am acuzat. Intr-adevăr, în — să zicem — partea mai mare a criticii sale el stăruie asupra „scăderii principale a piesei“ şi anume asupra „lipsei de adevărată tensiune dramatică (încă una n.n.) a conflictului principal“ şi anume: „lupta profesorilor şi a studenţilor înaintaţi pentru demascarea grupului reacţionar Hartular-Borcea“. Ba, mai rituos, el conclude: „După cum se vede, autorii au schematizat problemele sociale şi conflictele de clasă, iar schematizarea acestora n-a putut să nu ducă şi a dus la schematizarea conflictului dramatic şi schematizarea personajelor“. Grav nu e, fireşte, că tov. Novicov critică, ci că iarăşi dezaprobă şi de astă dată mai vehement şi total ceea ce aplaudase în prima şi mai mica parte a articolului. Vă veţi întreba, poate, care este opinia sinceră a tov. Novicov, aceea pozitivă iniţială, sau aceasta din urmă pe deplin negativă? Nu mai e nevoie să vă răspundem, întrucît tot tov. Novicov, prevăzător şi conştient de misiunea sa critică, vă satisface legitima dorinţă. A reuşit chiar să împace într-o frază, care are şi meritul literar de a fi metaforică, ambele sale poziţii opuse: „Citind piesa „Furtuni în cancelarie“, capeţi la un moment dat următoarea impresie: autorii nu numai că au descoperit, cu mult simţ al adevărului artistic, autentice furtuni ale zilelor noastre, dar le-au desluşit şi esenţa; şi-au construit opera în aşa fel, incit furtunile să capete cîmp liber, să se dezlănţuie. Insă în faţa spectacolului începutului furtunii, au bătut în retragere şi au pornit să aşeze paratrâznete în toate colţurile clădirii“. Tov. Novicov a procedat, aşadar, el însuşi ca dramaturgii caracterizaţi într-un stil de o confuzie — plastică trebuie să recunoaştem — numai că în sens invers, întîi a aşezat paratrăznete şi apoi a dezlănţuit furtunile criticii sale. Rezultatul e însă acelaşi. Ca să fim drepţi, trebuie să mai recunoaştem un lucru. La sfîrşitul cronicii, furtunile încetează şi, spre a spune astfel, cerul Iov. Novicov se luminează, iar spiritul său critic răsare biruitor şi oarecum voios, mărturisind că a tratat o comedie ca pe o... dramă. Din nefericire propria constatare nu-l miră prea mult. „O fi... dar, vedeţi, tovarăşi autori, acum nu mai aveţi cuvîntul, din clipa în care piesa a fost tipărită, vorbeşte ea în locul dvs.“ Să înţelegem de aci că tov. Novicov consideră că intenţia autorilor săi n-a fost atinsă?! Nu e clar dacă Vera Călin şi S. Iosifescu au conceput o comedie sau o dramă, fie; dar e clar că articolul criticului este o adevărată replică la „Comedia erorilor“ a lui Shakespeare. Nu putem să nu menţionăm încă un aspect al articolului, care, confirmînd caracterul „personal“ al argumentării tovarăşului Novicov evidenţiază şi o cel puţin ciudată concepţie despre moravurile criticii literare. Căutînd să motiveze elogiul dăruit autorilor cu atîta imprudenţă pentru autenticitatea conflictului ales, el compară complotul înscenat lui Negus pe baza aşa-zisei lui lipse de nivel, de către Hartular şi Borcea, deci de nişte reacţionari, cu atitudinea dispreţuitoare a savanţilor şi tehnicienilor „bătrîni, de modă veche“ faţă de „inginerii tineri capabili şi bine pregătiţi“ şi apoi cu atitudinea defăimătoare şi minimalizatoare a unor critici faţă de „Lumina de la Ulmi" şi „Floarea vieţii". „...In unele institute de cercetări ştiinţifice idei noi şi îndrăzneţe sînt îngropate cîteodată numai pentru că argumentarea „n-are nivel“. Şi, în sfîrşit, nu recunoaştem oare în „Furtună în cancelarie“ unele „furtuni“ din viaţa noastră literară? Doar tot pentru „lipsa de nivel“ s-a încercat la un moment dat defăimarea piesei „Lumina de la Ulmi“ de Horia Lovinescu, piesă distinsă ulterior cu Premiul de Stat. Iar recenta încercare de minimalizare a romanului „Floarea vieţii“ de Aurel Mihale, cu toate slăbiciunile dar şi cu toate elementele noi, înaintate, pe care Ie conţine, nu tot sub steagul „luptei pentru nivel“ se duce?* Analogia se bizuie pe un sofism, întrucît situaţiile asemuite şi în special cea de a treia nu au nimic comun prin natura lor. Întîi este de văzut dacă lipsa de calificare este sau nu reală; dacă da, atunci, indiferent de sfera ei de manifestare, în viaţă sau în artă, este condamnabilă. Oricine trebuie s-o blameze, cu atît mai mult cînd se pune la adăpostul lozincilor noastre, referitoare la stimularea tinerelor talente şi a operelor legate de actualitate. Sîntem siguri că tov. Novicov nu poate să nu fie de acord cu această latură a luptei pentru calitate ce se desfăşoară neobosit în orice sector al orînduirii noi, în practica construcţiei socialiste, ca şi în aria care o ajută. Adevăr pe care însă M. Novicov pare a-l pune cel puţin la îndoială. Căci, ce altceva se desprinde din următorul enunţ, de nu desconsiderarea principiului calităţii in cîntărirea valorilor artistice: „Nu încape îndoială, din grija exclusivă pentru nivel, am putea ajunge şi la nimicirea piesei Verei Călin şi a lui Silvian losifescu“. Mai e nevoie să arătăm că, invocînd astfel de circumstanţe atenuante, M. Novicov pierde procesul? In al doilea rînd, lina este să transformi lipsa de nivel, imaginară sau reală, într-un pretext de acţiune duşmănoasă — ceea ce este odios — şi alta este să o vestejeşti din perspectiva necesităţilor socialismului, şi fiindcă atacăm probleme de artă literară, să o osândeşti în numele exigenţelor severe, ale realismului socialist,—ceea ce este şi drept şi imperios necesar, in al treilea rînd, a-i decreta pe criticii care au obiectat împotriva lipsurilor dramei „Lumina de la Ulmi" de H. Lovinescu şi a romanului de Aurel Mihale „Floarea vieţii“ defăimători şi minimalizatori, poate să fie comod pentru aspiranţii la monopolul opiniei, dar violenţează dreptul de a critica şi riscă să intimideze pe aceia care ca şi Iov. Novicov luptă pentru o literatură pătrunsă de spirit de partid, bogată în idei şi înzestrată cu un înalt nivel artistic. Totodată, procedeul echivalează, în cazul în care au dreptate criticii vizaţi dar nu şi numiţi (de ce?) de tov. Novicov — cu încurajarea rămăşiţelor curentelor ostile realismului socialist. In concluzie, cu riscul de a ne număra printre defăimători, sîntem de părere că tov. M. Novicov nu a adus în cronica sa vreun serviciu nici autorilor pe care — luîndu-le cu o mină ce le dă cu alta — i-a apărat ca funia pe spînzurat, nici criticii, şi cu atît mai puţin cititorilor care cer interpreţilor literaturii atitudini neechivoce, constructive. Natura!, tov. M. Novicov e liber să-şi, menţină poziţia. Cu o condiţie sine qua non, dacă gustul şi poate nici pasiunea nu au nevoie de argumente, judecata critică însă da. Acesta este şi unul din cele mai frumoase îndemnuri pe care ni le transmite teoreticianul şi criticul strălucit de la care însuşi Iov. Novicov ne cere pe drept cuvînt să învăţăm mereu, N. A. Dobroliubov, Mihai Petroveanu .................................................................&_______________ In scurta „precuvîntare" cu care se deschide volumul de povestiri istorice „Poarta furtunilor“, Eusebiu Camilar indică în acest chip obiectivele lucrării sale: „...scriind-o, n-am urmărit nimic alta decit sâ vă înfăţişez faptele măreţe, spre aprinderea şi înălţarea celui mai frumos simţămînt ce poate înfiora inima omului, dragostea de patrie — acel simţămînt cu care sîntem datori să vieţuim şi, la nevoie, să murim". Să recunoaştem că această mărturisire cuprinde in fapt o latură esenţială a justificării literaturii realiste cu subiecte din istorie. Deci, punctul de pornire al scriitorului a fost unul obşteşte, valabil, cu care ne-am intilnit în cadrul genului , însă deplina originalitate a acestui volum de povestiri stă în felul cu totul nou, personal al autorului, de a interpreta şi, mai ales, de a prezenta întîmplări din vremi de mult apuse. O dovadă în plus că în cadrul realismului socialist formele specifice, căile proprii de a aborda un gen sauun sector de viaţă, sînt inepuizabile. In scrisul lui Eusebiu Camilar s-a vădit încă de la început preferinţa către mari mişcări de mase, uriaşe deplasări umane dintr-un loc într-alt loc, sub presiunea unor evenimente dramatice. Una din cărţile sale povesteşte cum întreaga populaţie a unui sat se strămută mai iutii pe dealurile din împrejurimi, pârăsindu-şi lăcaşurile şi înecindu-şi aşezarea, apoi cei mai mulţi pribegesc peste mări şi oceane; în altă carte, o colonie de păstori, gonită de năvala unei ocupaţii străine, îşi schimbă şi ea baştina, trecînd pe alţi munţi , o nuvelă scrisă cu ciţiva ani înaintea secetei din 1946—1948, redă zguduitorul exod al unei populaţii înfometate, către meleaguri mai puţin lovite, in căutare de pîine ; în sfîrşit, „Negura“ aduce tabloul întunecat, de proporţii imense, al marşului unei întregi armate de oameni simpli, dezorientaţi, înşelaţi, trimişi să distrugă şi să fie ucişi pentru o cauză ce nu era a lor. In „Poarta furtunilor“întîlnim tablouri făcînd parte, într-un anumit sens, din aceeaşi familie. Şi aici ne aflăm in faţa unor mari colectivităţi de oameni, care se mişcă dintr-o parte in altă parte, se înfruntă, se ciocnesc cu alte colectivităţi. In „Poarta furtunilor", urmărind cunoscutele deplasări de mase umane, în centrul atenţiei scriitorului stau acelea purtate de o cauză dreaptă, pe care o apără în mod conştient. Ian acest sens, tablourile din noul volum al scriitorului aparţin deci altei înrudiri, inaugurată în opera lui Eusebiu Camilar în piesa apărută încă acum zece ani, „Focurite“ (scrisă în colaborare cu Magda Isanos), în care era evocat iureşul masei de ţărani răsculaţi în frunte cu Horia. Tot aici se situează şi unele povestiri din volumul „Pasărea de foc". Aşadar, prin îmbrăţişarea unei probleme de viaţă şi de moarte pentru destinul unei întregi colectivităţi umane, *) Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale E.P.R., 1955, volumul „Poarta furtunilor“ se integrează organic operei scriitorului, stilului său de a zugrăvi probleme şi fapte ale oamenilor. Ceea ce stă în miezul celor cinci povestiri, este lupta dusă de cinci «voievozi viteji pentru apărarea independenţei, suvernanităţii şi integrităţii ţărilor lor, in faţa celei mai odioase maşini, de război din întregul ev mediu, militarismul feudal turc. Cei cinci voievozi sînt: Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Ion Vodă cel Cumplit. Scriitorul s-a orientat cu justeţe atunci cînd, pentru a sădi şi dezvolta patriotismul în sufletele cititorilor, a ales, ca reprezentative pentru trecutul nostru, luptele împotriva cotropirii otomane. In adevăr, In aproape întreaga noastră istorie, puţin după întemeierea primelor state feudale şi pînă către sfîrşitul secolului trecut, vreme de aproape jumătate de mileniu, principala ameninţare şi apăsare asupra ţinuturilor domneşti de dincoace de Carpaţi au constituit-o intervenţiile turceşti. Pe toată această întindere de timp, de aproape jumătate de mileniu, lupta de eliberare naţională şi socială, patriotismul, s-au măsurat şi apreciat după atitudinea faţă de turci. Politica de prietenie cu imperiul feudal turc a fost totdeauna politica trădării şi a oprimării poporului, iată de ce, evocarea în povestiri a vitejilor care au stat cu sabia în mînă împotriva acestei cotropiri slujeşte din plin educaţiei cititorilor în spiritul patriotismului, al aspiraţiei neclintite spre libertate. Pentru iscusitul povestitor care este Eusebiu Camilar, e o datorie să sporească şirul evocărilor sale despre marile noastre chipuri de eroi care au luptat împotriva invaziei otomane. Mihai Viteazul, Constantin Brîncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu şi atâţia alţi eroi din popor, între care dorobanţii de la 1877, mulţi intraţi în legendă, pot prilejui adeirabile realizări artistice, cel puţin la nivelul celor din „Poarta furtunilor". Totodată s-ar aduce şi alte elocvente mărturii despre rădăcinile strînsei prietenii a poporului nostru cu poporul rus, principalul sprijin extern al Ţărilor Române in lupta lor pentru apărarea libertăţii şi suveranităţii în faţa pericolului turcesc. i1 Cele cinci povestiri din volumul „Poarta furtunilor“ sunt grăitoare şi pentru o altă latură a scrisului lui Eusebiu Camilar. Ca şi alţi scriitori moldoveni, a căror tradiţie o continuă cu vrednicie, Eusebiu Camilar are preferinţă pentru genul povestirii. Lucrul a putut fi remarcat încă de la „Cordun”, primul său volum de proză. După „Negura“ şi mai ales după „Temelia" în care teridinţa către povestire îşi găsea ecouri puternice, scriitorul a publicat mai multe culegeri de povestiri. In acest peisaj, după cum se vede, familiar operei scriitorului, povestirile din volumul „Poarta furtunilor“ au o configuraţie proprie, nouă, datorită viziunii pline de originalitate care a guvernat în procesul de construire a imaginilor acestei cărţi. Eusebiu Camilar a folosit aici felul de a privi şi înţelege istoria, al omului simplu din popor, al artistului popular anonim. Evenimente dintre cele mai grave ale politicii celor cinci domnitori despre care se povesteşte, sunt evocate cu tonul baladelor şi al cîntecelor din folclor. Marile probleme sunt tratate cu calmul şi cumpănirea cu care gospodarul îşi întocmeşte treburile pentru a doua zi. Aşa se pregăteşte Mircea de luptă cu năvălitorii turci, aşa se desfăşoară complicata politică externă a lui Ştefan cel Mare, aşa înverşunata împotrivire a lui Ion Vodă cel Cumplit. Aducerea marilor şi gravelor probleme la nivelul viziunii omului din popor, departe de a constitui o simplificare, înseamnă — dimpotrivă — o clarificare pe baza celui mai autentic bun simţ şi a umorului popular. Din alt procedeu, de asemenea specific folclorului şi folosit în majoritatea povestirilor, este fixarea la un număr extrem de restrins de momente din domnia şi din şirul de fapte eroice ale voievozilor respectivi, semnificative insă pentru atitudinea lor şi pentru starea ţării şi a poporului în timpul lor. Pentru Mircea este aleasă lupta de la Rovine. Petru Rareş e urmărit doar în prima sa domnie, iar Ion Vodă în zilele bătăliei de la Roşcani. Numai domnia lui Ştefan cel Mare est evocată pe toată întinderea, într-o suită mai amplă de episoade. Nici această restrîngere la un anumit moment sau la un şir limitat de momente, nu stînjeneşte înţelegerea întregii perioade a domniei unui voievod, ba, pe temeiul aceleiaşi baze folclorice, ea scoate în lumină ce a fost mai important în respectiva domnie, fixează în memoria cititorului ce e esenţial în personalitatea voievodului zugrăvit. încă o trăsătură deosebitoare a acestor povestiri, datorită urmăririi modelelor folclorice, constă într-o anumită asemănare a figurilor. Socotim aceasta nu un neajuns al cărţii, ci o trăsătură a genului. Trebuie precizat că nu e vorba de uniformizare, deşablonizare, ci — atunci cînd e vorba de apărătorii libertăţii — ei sunt zugrăviţi numai din perspectiva eroismului, a vitejiei lor; iar cînd e vorba de un sultan cotropitor sau de un viclean trădător de ţară, aceştia sînt conturaţi numai pe baza trăsăturii lor dominante. Celelalte elemente ale personalităţii lor sunt de obicei cu totul lăsate la o parte, aşa cum în creaţiile folclorice nu ne apucăm să distingem trăsăturile strict individuale, care îl deosebesc pe Gruia de Miul Cobiul, pe Novac de Toma Alimoş. Avem deci sublimări, sintetizări ale sentimentului patriotic, întruchipări ale vitejiei în lupta pentru libertate. Totuşi trebuie arătat şi că acest fel de a tipiza nu exclude totuşi anumite individualizări — în „Poarta furtunilor“ sezisabile numai în ce-i priveşte pe voievozii romîni. De pildă, acelea relative la firea fiecăruia : Mircea e calm şi cumpănit, Vlad e întreprinzător şi adesea plin de cruzime, Ştefan e ambiţios, mare organizator, strateg şi diplomat, spre deosebire de Petru Rareş la care curajul e însoţit uneori de pripeli şi nechibzuinţe, Ion Vodă e neguros şi violent. Alături de ei, apariţii episodice dar grăitoare sunt boierii şi în special oamenii din popor. Autorul nu s-a oprit mai îndelung decât asupra lui Irimie, cel care l-a trădat pe Ion Vodă cel Cumplit — şi, prin opoziţie, asupra ţăranului Mujdei, om de cea mai mare nădejde a voievodului. Caracteristicile genului l-au dus pe autor să coloreze totul în alb pur sau în negru dens, adică tot ca în balade : eroii sunt ridicaţi la cea mai mare înălţime, duşmanii sunt condamnaţi prin tot ce le aparţine. Se înţelege că, fiind construite pe aceste baze, marile adevăruri şi sentimente care se degajă din faptele eroilor evocaţi în povestirile din „Poarta furtunilor“ ajung lesne la inimile cititorilor. Avem totuşi o remarcă de făcut în ce priveşte exprimarea. Tonului de caldă povestire, cu slătoşenia venind direct de la folclor şi cronicari, de la Neculce, prin Creangă şi mai ales prin Sadoveanu, îi corespunde pe alocuri un vocabular mai uscat, zbicit şi de mustul cronicăresc şi de umorul popular. Apar fraze — foarte coecte, in adevăr — dar tocmai prin oficialitatea lor rigidă se îndepărtează de ansamblul lucrării, care e de o bună armonie. Publicul căruia îi e adresată această carte este tocmai creatorul limbii atît de plastice folosite de scriitor, astfel îneît nu vedem nici un motiv de teamă că n-ar înţelege-o, sau că ar prefera o vorbire seacă celei atît de plastice, care îi e firească. In cuvint de mare laudă trebuie spus despre admirabila prezentare grafică a cărţii, începînd de la ilustraţiile semnate Drako şi pînă la calitatea hîrtiei şi a tiparului. Avem astfel, în „Poarta furtunilor“ o carte care, pentru literatura noastră, destinată unor mase largi, pentru scriitori şi pentru editură, o reprezintă un succes. M. Gafiţa EUSEBIU CAMILAR:,, Poarta furtunilor“1