Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)
1964-12-03 / nr. 49
Cp ■■ ■ I A ZETA ITERARA Anul XI Nr. 49 (560) 3 decembrie 1964 ORGAN SAPTAMTNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMINA COLABOREAZĂ: Șerban Cioculescu k Marin Preda Aurel Martin iiUlQ*/«l! Ion Horea 8 pagini 50 bani NICHITA STANESCU SENTIMENTUL ȚĂRII Stîlpii perilor : „I» de la Ion. Trunchiurile copacilor: „I" de la Ion. Dira stelelor căzătoare : „I" de la Ion Şuviţa ploilor : „I" de la Ion. Strigătul de bucium : „I" de la Ion. Pilonii podurilor : „I" de la Ion. Nume de domn, nume de iobag, nume de ţăran, nume de muncitor, de cunoscut, de necunoscut, nume de bătrîn, de copil, de general, de soldat, nume de rudă, nume de străin. Nume pe crucile războiului, nume pe plăcile comemorative, nume de străzi, de pieţe, de statui, de şes, de pămînt, de deal, de munte, nume de viţă de vie, de păsărar, de barcă de geometrie in spaţiu, nume de roată, nume de inorog, de taur, de fluviu, nume de morţi, nume de vii, de bărbaţi care nu s-au născut. Spune-i tu, strigă-l tu, cînta-l tu, rosteşte-l încet, potrivit, repede, lin, melancolic, vesel, încruntat, visător, palid, aprins, pe-ndelete, şoptit, înalt pîn-la nou... legănător, drept, despărţit sau dintr-odata, ... I cinta-l iu, legundor, prept, spune-i tu strigă-l tu, cinta-l iu, de aproape — din mine, de departe —■ din orizont din fundul pâmîntului, de sus, din cer, _ şi eu am să ştiu pe care anume din toţi l-ai numit, l-ai strigat, l-ai cîntat, pentru ca viaţa mea îi cunoaşte pe toţi, născuţii şi nenăscuţii, care-au fost, care sînt... SENSURI REALISTE IN OPERA LUI Portret de ION VLASIU CREANGA Dezbaterile desfăşurate cu privire la personalitatea povestitorului, în cele trei sferturi de secol care s-au scurs de la moartea lui (31 decembrie 1889) au stabilit la Creangă existenţa unei conştiinţe de artist autentic demn de a fi aşezat alături de Eminescu şi Caragiale, Sadoveanu şi Arghezi. Latura folclorică a operei sale a fost analizată din unghiuri felurite, relevîndu-se modul aparte de prelucrare a motivelor populare, începînd cu cele de ordin strict tematic şi sfîrşind cu cele de ordin strict stitistic. Creator de noi universuri, pe alte coordonate însă decit Pann, şi dintr-un alt unghi de preocupări , valorificator al comorilor folclorice în chip cu totul deosebit şi faţă de Alecsandri (din Poezii populare), şi cu atît mai mult faţă de Petre Ispirescu (din Basmele romînilor) sau de contemporanul Slavici (In Poveşti sau Păcală in satul lui), Creangă este o personalitate distinctă în domeniul prozei, un artist original, în care autorul de nuvele (sau chiar de roman posibil. Amintirile puţind fi oricind socotite condensarea unei lucrări de tipul bildungsroman-ului) s-a îngemănat cu povestitorul popular, trecmdu-şî locul unul altuia în momente cheie ale evoluţiei personajelor. Autenticitatea şi marea artă a operei sale au fost remarcate în primul rînd, in ce priveşte limbajul. Controversele ulterioare au fost aici mai puţine. Dar în legătură cu universul de preocupări, cu structura povestirilor şi Amintirilor din copilărie, cu genul căruia îi aparţin ele, s-au emis numeroase puncte de vedere, care, chiar cînd n-au avut cîştig de cauză definitiv, au îmbogăţit totuşi explorarea operei unuia dintre cei mai mari scriitori romîni. Autenticitatea lui Creangă priveşte însă nu numai limbajul, ci şi cadrul, oamenii, natura întîmplărilor din Amintiri şi, fireşte, din povestiri, acestea din urmă fiind închegate ca puternice construcţii literare, cu laturi de nuvelă realistă. Ceea ce se impune chiar de la primele lucrări ale lui Creangă : Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului — toate publicate în 1875 şi 1876 — este cadrul perfect real în care se petrec întîmplările, sau o bună parte din desfăşurarea acestora. Elementul specific basmului intervine mai tîrziu. El este, dacă se poate spune, proiectarea în plan fantastic, de către eroi, a ţelului pentru care se zbat. Fenomenul apare în clipa cînd aceştia au epuizat toate posibilităţile aflate la îndemînă cînd, deci, s-ar părea că nu mai există vreo rezolvare rezonabilă a problemei lor. Doi oameni şi-au dorit un copil toată viaţa, dar n-au avut parte de el : iată-i singuri, în pragul bătrîneţii, fără nici o speranţă, fără nici o perspectivă. De ce neapărat un copil ? Pentru că ţăranul are nevoie de sprijin la bătrîneţe, cînd nu mai poate munci. Ne aflăm, deci, în cadrul unei foarte autentice probleme de viaţă. Dar acesta este începutul din Povestea porcului. Cînd nimic din planul real nu mai poate salva pe cei doi oameni, se iveşte, totuşi, o soluţie, prin intervenţia miraculoasă a elementelor de basm şi nuvela realistă propriu zisă îşi mută acţiunea în lumea dezideratelor, a visului, a fabulosului. In Faţa babei şi fata moşneagului lucrurile se petrec la fel : doi oameni rămaşi văduvi, fiecare cu cîte un copil, s-au căsătorit, fără a mai avea în continuare, copii. In atari cazuri, realităţile vremii consemnau, ca fenomen la ordinea zilei, cearta pentru moştenire, adică ceea ce Marin Mihai GAFIŢA în pagina 7) continuare Probleme ale realismului DESPRE CRITERII Ca orice dezbatere obiectiv necesară la un moment dat, actuala discuţie despre realism atrage în făgaşul ei fel de fel de chestiuni neprevăzute iniţial, cunoaşte momente de înteţire şi de acalmie, determină entuziasma şi atitudini sceptice, satisface pe unii preopinenţi şi irită pe alţii, pare să aducă pentru o clipă limpezirile aşteptate, spre a se vedea mai apoi că totul se complică din nou, — adică *,există,rin sensul ,cel .pai propriu, ai '.^nunului. Unh (îndeosebi „suporterii“) se îngrijorează de acest grafic aparent capricios al discuţiei şi ar voi-o mai previzibilă, în felul lecţiilor model de la şcolile pedagogice, unde „verigile“ sînt rînduite dinainte în vederea anumitor concluzii. Alţii (îndeosebi preopinenţii mai neexperimentaţi) iau foc şi, supra- licitînd, încep să fandeze în gol, înclinînd să neglijeze criteriile fundamentale ale esteticii noastre, care nu-s o dogmă, ci o călăuză a oricăror căutări. Oricum ar fi, important e ca discuţia să se situeze neîntrerupt, sub semnul competiţiei dintre îndrăzneală şi rigoare, adică al lucidităţii fecunde (dacă se poate zice aşa), — nu sterile, nu inhibante. Menţinîndu-i-se pînă la capăt orientarea sub asemenea auspicii, intuiţiile viabile vor fi urmărite în toate consecinţele lor, opiniile inconsistente vor fi anulate pe parcurs şi, în întregul ei, dezbaterea îşi va fi atins ţelul, chiar în absenţa unor concluzii pedant formulate. Fiindcă, după cum începe să se întrevadă de pe acum, cea mai de seamă îndreptăţire a discuţiei va apărea ca rezidind în însăşi desfăşurarea ei, resimţită de orice spirit avizat ca o biruinţă împotriva simplificărilor provenite din rutină şi prejudecăţi, ca o îmbogăţire şi nuanţare a criteriilor de investigaţie, — prin urmare ca un simptom al situării pe o treaptă mai înaltă a conştiinţei estetice generale. De fapt, ceea ce poate stimula neîntrerupt discuţia, împingînd-o tot mai spre esenţa chestiunii, mi se pare tocmai efortul de a înmulţi criteriile de examinare a realismului, (semnificativă mi se pare, în acest sens, intervenţia lui Paul Georgescu) şi de a le cîntări cu atenţie valabilitatea. (E o caracteristică a articolului celui mai recent, semnat de Aurel Martin). Unii preopinenţi vădesc în principal tendinţa de a examina realismul de pe teritoriul ce-i este propriu şi de a-i surprinde ceea ce se cheamă diferenţa specifică. Procedind astfel, Ion Pascadi a ajuns la distincţia — cu importante consecinţe — a raportului dintre realism şi valoare, dar n-a mai deschis atîtea perspective şi n-a fost prea convingător,^ •-* d Cr?., Lut ca poate «ren drept criteriu „suplu“ de circumscriere a realismului cerinţa „ca semnele realităţii să fie prezente în structura operei de artă“. Semne ale realităţii putem descoperi oricîte şi în Notre-Dame de Paris de Victor Hugo şi în Metamorfoza lui Kafka, însă a le subsuma realismului după acest criteriu ar însemna într-adevăr să-i negăm acestuia din urmă orice „ţărmuri“. Or, tocmai de la recunoaşterea graniţelor realismului pornise Ion Pascadi, atunci cînd subliniase că valoarea unei opere de aria nu poate fi dată numai de apartenenţa ei la realism. Dar criteriul „semnelor", al „referinţelor“ cu privire la realitate, mi se pare vulnerabil şi dintr-un alt punct de vedere. Ion Pascadi subliniază, într-un moment al demonstraţiei sale, că „realitatea oglindită în opera de artă nu se limitează numai la natură şi societate, ca atare, ci ea cuprinde domeniul bogat al subiectivităţii, în măsura în care acesta include referinţe autentice cu privire la lumea exterioară“. Iată însă că aici se ridică alte întrebări, cu mult mai tulburătoare prin implicaţiile lor : dacă „domeniul subiectivităţii“ e atît de „bogat“, atunci de ce restricţia (stingheritoare pentru cauza îmbogăţirii artei) în virtutea căreia creatorul are a reţine numai acele elemente ale lumii subiective care conţin „referinţe autentice cu privire la lumea exterioară“ ? ; şi după care criterii deosebim referinţele „autentice“ de cele „neautentice“, de vreme ce încă de la Kant se ştie (lăsîndu-i la o parte postulatele idealiste şi agnosticiste) că, într-un sens, nici o referință subiec-George MUNTEANU (Continuare in pagina 7) DRAMATURGIA CAMUSIANĂ Persistă, cu privire la dramaturgia camusiană, o eroare, generată şi perpetuată de către critica occidentală, şi anume continuitatea directă dintre eseistul Camus (autor al Mitului lui Sisif şi al Omului revoltat) şi dramaturg, teatrul lui Camus fiind etichetat drept „existenţialist“ sau „absurd“ cu o stăruinţă de natură să-l depărteze de opţiunea unui public larg. În ceea ce priveşte transpunerea, în dramaturgie, a unor date ale filozofiei absurdului, Camus a protestat cu obstinaţie împotriva unei asemenea păreri. În prefaţa volumului care uneşte două din magistralele sale creaţii, Caligula şi Greşeala, la întrebarea dacă teatrul său este „filozofic“, adică o imagine scenică a unor idei preconcepute, Camus răspunde fără ezitare : „Nu — dacă există dorinţa de a continua, în acest fel, desemnarea acestei forme perimate a artei dramatice în care acţiunea lîncezeşte sub greutatea teoriilor“. După o parcurgere a întregei creaţii camusiene un sentiment definit stăpîneşte cititorul iubitor de problematică actuală. Eseistica filozofică nu poate fi străbătută decît printr-o lectură în contradictoriu. Este ciudat cum aceeaşi inteligenţă excepţională care a creat Caligula şi Ciuma, construite pe infinite nuanţe ale meditaţiei artistice, a fost tentată şi supusă unei absolutizări factice, în meditaţia filozofică. Punctele de plecare, atît în Mitul lui Sisif cît şi în Omul revoltat, nu sunt inacceptabile. Contradicţia cu cititorul exigent, iubitor de adevăruri istorice şi filozofice clare, începe din momentul speculaţiilor în abstract asupra unor probleme fundamentale ale epocii noastre. Astfel, problema libertăţii, ca dat esenţial al destinului uman, este dezbătută în eseistica meditativă a lui Camus dintr-un punct de vedere puţin util apărării libertăţilor individuale şi sociale, cu toate bunele observaţii particulare pe care textele lui Camus le cuprind întotdeauna. Proza şi teatrul camusian clarifică şi subliniază, cu o forţă remarcabilă, tot ce este într-adevăr inovator şi situat la mare altitudine în gîndirea creatorului. Opera lui Camus constituie, în întregul ei, o dezbatere profund tragică asupra condiţiei umane în lumea contemporană. Excepțiile (proza plină de vitalitate din Noces sau L’été) nu fac decît să confirme regula. Ion WITMER (Continuare în pagina 8) In piatră ÎNSEMNĂRI DE REPORTER In noiembrie începuse o săptămînă de piatră. Coboram cele 514 trepte ale galeriei cablelor. Pereţi de beton sgrunţuroşi, treptele de acces egale, cenuşii, în dreapta, bara metalică de sprijin care face să-mi îngheţe palma, calmîndu-mi în acelaşi timp ameţeala. Coborîre în pantă lungă, orizont aplecat ; becurile tavanului răspîndesc în jur o lumină rotundă ; senzaţia unei călătorii prin cercuri concentrice, de unde ameţeala, zîmbetul admirativ crispat ; paşii tremură uşor străbătînd parcă un drum reflectat în apă; la ţinta coborîrii — sala uzinei, înaltă, rezonantă, pare o explozie de spaţiu deschis, îţi vine să respiri cu gura largă Prin sală se mişcă oameni puţini, acum forfota s-a mutat în străfund, glasurile se aud de sub planşeul pe care păşeşti. Efortul, succesul e subteran, fără metafore, dictat de specificul hidrocentralei „16 Februarie“-Argeş ale cărei lucrări, în majoritate, se desfăşoară sub pămînt, la mari adîncimi. De aceea rezultatul comunicat de Pavel Oţet, şef de brigadă la puţul Rotunda impresionează atît de mult : — Numai într-o singură lună ? f----------—-----. ■ii (jtiiTi act -f*xrxu». . —ot muu oamenii mei, 27 ai’ lui Tudor Moraru. Această înaintare, pe luna octombrie, ia punctul de lucru Rotunda ia proporţiile unui eveniment pe întreaga hidrocentrală. Pînă nu de mult Rotunda fusese un şantier dra-Tita CHIPER (Continuare la pagina 1) INCOMUNICABILUL Din esanin mi-au lăsat doar o fîşie, Un ciob ca scorni servească de suport ) Şi-acum, zbîrcit şi puhav, pe tipsie, Stau la hotarul dintre viu şi mort. Cu vinişoare fine mă legară De-o inimă de gumă, de bronchii de oţel. Un sînge care nu-i al meu strecoară în mine-o existență fără fel. Aud fără ureche şi văd fără privire Aşa cum simţi în braţul absent un puii bătînd. Trăiesc în mine însumi ca pură amintire. Fiinţa mea e numai memorie şi gînd. Atîteai miliarde de celule Sînt vii degeaba, iscă în zădar Dorinţe şi voinţe, porunci pe care nu le îndeplineşte nici un mădular. •MS. 5 Sînt împînzit cu sîrme şi cu ace. Electrice imbolduri mă bîntuie mereu... Cu-aceste meşteşuguri subtile, orice-aţi face Tot nu puteţi pricepe ce-i în adîncul meu. Veţi aduna desigur un vraf şi înc-un vraf De foi lucioase pline de linii negre care Tot urcă şi coboară, dar nu veţi fi în stare Din mine să desprindeţi măcar o cugetare Cu simplul vostru encefalograf. Ce spun acele linii cine ştie ? Voi numai de la mine puteţi afla, dar cum, Cînd între voi şi mine nu este nici un drum Şi gîndul meu e mut pe veşnicie ? Un scris din care nimeni nimic nu înţelege, Din care doar atît puteţi alege Ca eu exist, făptura sibilină, La pragul dintre viaţă şi maşină , Atîta numai ? Prea puţini, Mai este , Pînă s-aveţi din miezul meu vreo ,veste V-ar trebui o nouă născocire, Tn aşa fel ca, fără mijlocire, De-a dreptul sa se-atinga gîndire cu gîndire, Iar eu să pot în voie să cutreier O omenire toată numai creier. Dar pîn-atunci, misterios și mut, Rămîn un exilat în absolut. Iulie 1904 Al. PHIUPPIDE