Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)
1965-07-01 / nr. 27
G. CALINESCU: „Teatru" Dacă toată creaţia titurar-crutica a marelui cărturar O. Câlinescu stă oarecum sub semnul lirismului, Teatrul său nu face excepţie de la această lege. Ca să folosim terminologia lui Schiller, G. Câlinescu nu este un naiv, ci un sentimental. In Răzbunarea lui Voltaire şi Secretarii domnului de Voltaim, cele două poeme dramatice, ni numai că Înţeleptul Ironic apara ltricizat, surprins In clipe de slăbiciune care contrazic ideea noastră convenţională despre el, dar In ambele ipostaze dramatice profilul său poate fi uşor suprapus celui al lui călinescu însuţi, etern ,dorind pe Otilia (das Ewig-Weibliche). Iar Otila reapare şi ea In diferitele Ipostaze ale acestui Teatru, In figura Christine! din Ludovic al XlX-lea ca delicioasă fată de pădurar, bălucindu-se aproape goală in ţipet, coama sclipitoare guglindu-i spumoasă pe umeri, nimfă candidă şi inocentă, rivnită cu senzualitatea celui de al optsprezecelea veac, cu langoarea fiinţei şi mugetul simţurilor, cucernicia şi monstruoasele vise erotice. In figura Ludmilei, cea cu păr galben, mătăsos, din păpuşereasca Tragedie a regelui Otatar şi prinţului Halibor (la Grillparzer, tragicul e de ordin moral. In G. Calinescu destinul are „gust de alămire şi portocală") — chiar versurile pentru Tit integrindu-se aici („Tii, ce şopteam odată / Se-aude pinâ-n stele...“). Şi monologul Baronului-Colonel din Ludovic al XIX-lea e un adevărat poem liric : „sunt cel mai jalnic om ce-a existat vreodată / Cărarea vieţii mele de troznete-i brăzdată...“ Insoţit de muzica lui Gluck la „surul“ clavecin. De altfel, poezia umple aceste pretexte dramatice ale lui G. Calinescu nu numai datorită formei de „teatru in versuri", ci şi virtuţilor ei autentice. Curios lucru, Phedra „abstracţionistă“ (?) conţine splendide pasaje lirice. „Cu părul despletit pun nopţi Şi-n diamant” spune Emma Bovary, iar Werther rosteşte două catrene de toată frumuseţea : „o Grecie divină, de unde vine ceata. / Pădure colosală în care dimineaţa / Cintind din corn, călare, aleargă vinâtorii / Cu flintele-ncărcate ca să vineze norii“ şi „Pling neguri despletite pe-ai munţilor colţi suri. , Dinspre Islanda vin lupi şi croncănituri. / In catedrale ro,ta cintă la harfe, brazii / Se rup de vijelie. Se pregătesc invazii . In Ludovic al XlX-lea găsim : „Tăcerea varsă smoală peal său hidos crater“ sau „Pentru pulpn și forme eu sunt un soranabul“. Al 4-lea act din piesă e o superbă alegorie în stil rococo. Prin ironia călinesciană (formă specifică a lirismului său), pluviosul rege al lui Baudelaire nu se sfleşte a declara : „Să fiu trist mă opreşte regala măreţie”. Ironie care dă naştere totuşi acestei izbucniri lirice mascate : „Ce-mi pasă de Quebec, Tobago, Carical O răpitoare albastră Îmi dă tricul pe-un cal, / Să fie ucişi toţi caii, stirpiţi toţi albatroşii, / Ars* se-mbrace In uniforme roşi . Dar ironia se desface si mai mult in Irod împărat şi Brezata, cele două parodii la adresa folcloriştilor, unde Irod e Insusi directorul Institutului. Ea se organizează ideologic in bucăţile închinate Împăratului francez — 51 Sflnta E,fn* Sl Despre minte sau Napoleon și Foueha — care e văzut nu cu ochii romanticilor ce i-au urmat, ci cu ochiul scrutător al iluminiștilor ce l-au precedat. Această ironie politică stă la baza piesei in cinci acte Ludovic al XlX-lea : duhul trecutului pus In antiteză C£‘ aL!?!!'zontului’ de optimistul G. Calinescu, entuziast propagator al socialismului, ca si In Balconul lui Jean Genet, regele, cardinalul, mareșalul, secretarul de stat, prévôtul de portar ’ Intr-o Impostură , dar pe cind acolo era o impostură tragică, disolută, aici ea e dimpotrivă, prin Ironie,tonifiantă, și actualitatea constructivă, lu"'1'Poastă- absoarbe In zările sale necuprinse imaginea aceasta nudratâ a celorlalte vrertii. Prezent cn Întotdeauna in operele sale, moralismul călinescian (adagiul antic ne sutor supra erepidam devine în gura Pantofarului din Ludovic al XIX-lea...: „Sunt doar un biet artist, deşi trăiesc un for, / Tot universul meu nu trece de picior” — ironia schimbind unghiul de vedere) se pigmentează politic pe măsura aceluiaşi gust iluminist şi versul capătă contur de sentinţa : „Un arbore ilustru face un morman de oase“ sau „Progresul e fatal ca şi destinul grec“ — aşa cum, hi Phedra« ăl X-laa papi Leon — cultivat şi fin ca toţi Medicişti, a cărui senzualitate Înaltă a prins-o atît de bine Rafael — zice, definind astfel momentul moral care a împins in istorie pe Luther : „In Veti cari sunt rege peste statui greceşti“. Căci, bogat in sugestii artistice, Teatrul lui G. Calinescu constituie totodată o semnificativă manifestare politică. ION HOREA : „Umbra plopilor“ O finft melancolie străbate, ca o adiere umbroasă, prin Intiia parte a acestei culegeri lirice , e 0 „Întoarcere“ In timp, In sine, in temeiurile experienţei din care s-au născut versurile poetului. Conştiinţa trecerii, a schimbării, a ireversibilităţii lumii şi a destinului personal, a jocului vîrstelor, de-a lungul unicei existenţe, face ca timpul să fie trăit de poet pe o coardă a sensibilităţii nestrâină şi de Înfiorări dureroase, iar vibraţiile se transmit peisajului, naturii filigrane, Întunecatelor clătinări vegetale, contururilor in pură mişcare , totul cu frăgezime şi candoare : „Prin mine trece timpul ca un copil pe drum“ (Ori poate). Iată de ce umbra şi tremurul plopilor alcătuiesc substanţa vizibilă, metafora in stare de natură a poeziei lui Ion Horea : „Să nu-mi spui, suflete, că nu ştii de ce te-nalţi cu ei şi tremuri din frunza tot mai argintată cu cit mai mult l-aduci din vremuri“ (Plopii). In zveltele esenţe, In trăirea lor repetată, poetul caută aşadar să atingă rădăcinile timpului şi deci ale eului său in decurgere. Ideea revine cu sporită claritate în Pădurea : „încremenire şi durată / Dramatic se întrepătrund Ca-ntr-o iubire-nfrigurata / Cînd sufletele îşi răspund“. Această comparaţie nu este fortuită, căci într-adevăr numai dragostea pare să poată opri destrămarea, înfruntind ravagiile temporalitâţii : „tu stărui pe-aproape şi-alungi / amurgul prelungit în dungi / ce stă şi ne taie cărările lungi” (Păreai). Dîndu-şi seama că nesfirşitele puteri ale iubirii sunt singure în stare de a stăpini, de a conjura dimensiunile precarităţii noastre, poetul se întreabă de-a dreptul : „De ce-ntirzii la ţărm şi nu-ndrâzneşti / In infinit să treci această clipă ?“ (întoarcere). Era firesc deci, ca sentimentul apăsător al trecerii şi remediul său erotic să se intilnească, tot ca metaforă naturală, in anotimp, şi anume în anotimpul care provoacă cele două simţăminte complementare. In această primă parte a culegerii sale de poezii, Ion Horea, e aşadar un fervent al toamnei, ca etiţia poeţi de la romantism încolace; nu însă toamna descompunerii şi sfîrşitului, ci anotimpul pasiunilor in plină combustiune. Cind în lumea făgetului se arată octombrie, apariţia vestitorului autumnal poate prin urmare să fie o îmbiere ! „Leagă-te suflete, murmurâ-n linişte, / Zbori poţîrniche, din mirişte-n mirişte“ (Zbor). Şi astfel, recunoaşterea timpului bacchic înseamnă trezirea impulsurilor senzoriale : „Pesemne iarâ-i toamnă — mi-am zis — şi aş fi vrut / In clipa ceea sfintă sâ-ncerc să te sărut“ (Foşnea lumina serii) ori sentimentale: „să-ţi spun cite se poate, In ceaţa / ce cade pe noi intr-o zi, / sa-ţi spun cit se poate iubi“ (Cit aş fi vrut). De aceea, pentru acest poet al toamnei cu îndemnuri erotice, ceaţa constituie elementul iubirii, mediul bacchicei comuniuni sau simbolul ei: „Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămin“ (Mi s-a părut). Ion Horea continuă firul poeziei ardelene ce şi-a decantat specificul la un moment dat în generaţia lui Emil Giurgiuca, poezie in care puternicul sentiment al peisajului local s-a turnat in forme ce profitau de evoluţia generală a lirismului românesc modern. Forme care părăsiseră tradiţia eminesciană spre a-l urma pe Macedonski. In a doua pane a culegerii sale de versuri, pămîntul originar e evocat cu simplitatea confesiunii: „Am adus în oraş, / nu puteam să p-aduc, liniştea ei, / a cimpiei Ardealului” (Din cimpia Ardealului), iar o imagine locală pune pecetea pe un grav simţămint ca semn al întoarcerii spre sorginte in clipele de cumpănă spirituală : „Suflarea însăşi mi-o văd / desprinzindu-se de buzele mele / ca negura toamnei dimineaţa / de pe Mureşul tulbure“ (înainte de luptă). Insă aria cea mai întinsă o ocupă acum versurile care cîntă Argeşul pillatian (Murmurul luminii, La Argeş, Octombrie pe Argeş) : „Grai limpede al ploii depărtate, / Vreau să te-ntorc pe dealuri, vreau să te pierd in şes, / tuare a timpului, in claritate, / suflarea cerului pe care-şi ţes / frunzişul trunchiurile prinse / de rădăcini de fulgere-n pămint” (La Argeş). Peisajul s-a luminat nu numai pentru că modelul este solar, cu temperamentul tributar climelor mediterarniene, ci şi ca spaţiu împlinit de construcţii, de arhitecturile vremii noastre. Desfăşurate într-un ciclu de largi, calme şi limpezi succesiuni prozodice, anotimpurile filtrate prin „sentiment“ sînt tot atitea poeme care, în ciuda covirşitoarei prezenţe a cîntăreţului de la Florica, nu răsfrîng mai puţin autenticitatea emoţiei estetice, prospeţimea cu care sunt receptate darurile naturii. „Aş spune despre multe dar ceasul e cernut / Şi strîns din cimp şi-n iesle cronica literară ‘ ( V-aurel gurghianu:„biografii sentimentale" Temperament reflexiv, echilibrat, uşor nostalgic, grav, iubind armoniile, „agitaţia paşnică“, liniştea, molcom ca apele Mureşului ce-i străbat ţinutul natal, Aurel Gurghianu scrie o poezie corespunzătoare, înrudită, ca structură, cu aceea cultivată şi de ceilalţi colaboratori apropiaţi ai revistei Steaua. Ca şi ei, nu e un poet al elanurilor dionisiace, al atitudinilor clamate şi al combustiilor vulcanice. E însă mai sentimental decît A. E. Baconsky sau Aurel Rău, mai imagist decît Victor Felea, cu un registru de preocupări şi impresii mai tradiţional decît oricare din confinii săi. Ispitele egolatre îi sînt străine, dorinţa de a compune alegorii, de a lua în dezbatere lirică idei morale sau de a ieşi de pe meridianul propriu ca să îmbrăţişeze solemn, ostentativ, cu mişcări hieratice sau nu, timp şi spaţiu, căutînd răspunsuri noi, tulburătoare, la întrebări vechi de cînd lumea şi veşnic actuale, nu-l încearcă decît arar şi, aş spune, prin accident. Reacţionează, în schimb, firesc, la evenimentele de ordin autobiografic. O amintire, o călătorie, o anume situaţie inedită sau analogă uneia cunoscute anterior, îi declanşează emoţia. Sentimentele, ideile, gîndurile capătă, la rîndul lor, reazim în evocarea unei întimplări petrecute aievea, a unui episod, a unei împrejurări de acelaşi ordin, în cazul lui Gurghianu, ele nu se constituie însă în simple pretexte lirice pentru solilocvii sau dialoguri cu caracter de meditaţie filozofică. Stîrnită, emoţia se reîntoarce asupra elementelor ce au provocat-o, tinzînd să le valorifice semnificaţia. Rar poet contemporan care să ofere viitorului său exeget atîta material documentar cît oferă autorul recentelor Biografii sentimentale. Acestea, ca şi volumele anterioare, cuprind referiri exacte la natura temperamentală a scriitorului, la trecutul lui şi al familiei sale, la relaţiile lui prezente, la deplasările lui în diferite colţuri ale ţării sau peste hotare. Din ultima plachetă, cititorul va afla, astfel, că poetul s-a născut „într-un sat transilvan“ (Comuniune), că are„părul încărunţit înainte de timp“, că în vara eliberării patriei sale era proaspăt recrut, colindînd „pridvoarele ţării“ (Retrospecţie în August), că „încă tînăr“, a fost învăţător în sat, purtînd „haine ţărăneşti, ciudate“, care ar sta bine azi „într-un muzeu al familiei“ (Acolo), că mama îi seamănă la chip şi poartă broboadă neagră, încă din vremea tinereţii (Restituire), că tatăl, stins la patruzeci de ani, a fost în prima conflagraţie mondială „cătana împăratului“, avea părul aidoma cu al feciorului său mai mic, mitat de aur „învăţate cu plugul, cu coasa“ şi-i plăcea să închine căni de pămint pline cu vin (Evocare), că cele trei surori „trei fete-n cînepă“, „ca-n basmul care ne fascina cînd eram mici“, au preluat ,în casă, sarcinile ce reveneau „primului născut la linie bărbătească“ şi apoi s-au risipit, creîndu-şi fiecare „căminul şi propriul univers“ (Trei) că fratele mai mic perpetuează prin timp „sufletul duios al părinţilor“ (Fratelui), că unul din nepoţi poartă acelaşi nume întreg ca al poetului (Urmaşul), că un unchi, comandant de navă, a căzut, undeva pe Dunăre, „cînd vasele româneşti întoarseră prora către apus“ (Pe o terasă înaltă la mare), că o făptură „din altă spiţă, şi de pe alte meleaguri“, o Laura, ivită mai tîrziu „pe altă rotire-n spirală“, e prezentă neîncetat în gîndurile lui (Celei prezente), că, în fine, a vizitat hidrocentralele de pe Argeş şi de pe Bistriţa, a văzut podul ce uneşte ţărmul românesc de cel bulgar, a admirat frumuseţea mării şi, in fiecare vară, trăieşte „sentimentul neuitatelor plaiuri natale“ etc. Evident, considerate în sine, toate aceste date informative, utile unui virtual cercetător, nu au, sub aspect strict estetic, vreo importanţă aparte. La urma urmei, numeroşi poeţi pătrunşi de simţăminte similare şi-au evocat părinţii, fraţii, şi-au cîntat iubitele sau au descris locurile vizitate. Problema e în ce măsură au izbutit să transforme faptul biografic nud în materie lirică, generatoare de emoţii cu adevărat autentice, în ce măsură acesta a primit, realmente, un rol funcţional, constituindu-se în element component revelator al universului tematic, capabil să retransmită emoţia ce l-a copleşit pe poet. Altfel spus (pentru a limita sfera întrebării), în ce măsură poemele destinate a contura portrete umane au pregnanţa acelora desenate de Coşbuc în Mama sau de Goga în Bătrîni, Apostolul, Dăscăliţă ş. a., sau reuşesc să fie, nu nişte biografii mai mult sau mai puţin sentimentale, ci veritabile autobiografii, încifrînd o stare lirică, o mişcare psihologică, o realitate temperamentală, un adevăr moral. Evocîndu-şi mama, Coşbuc o surprindea într-o ipostază afectivă particulară, menită a sugera drama aşteptării („Şi George nu mai vine !“) şi, simultan, în ceea ce-l privea, drama omului înstrăinat. Judecate din acest unghi, „biografiile“ lui Gurghianu se mărginesc (cu unele excepţii) să înregistreze cîteva detalii exterioare, cronologice, să sublinieze din cînd în cînd cîteva trăsături caracterologice, să descrie, să relateze, să afirme (de obicei, în final) existenţa unor legături sufleteşti între poet şi ai săi, fără a răscoli însă straturile adinei ale conştiinţei, fără a releva semnificaţii. Restituire, Evocare, Trei, Fratelui rămîn astfel amabile fişe indicatoare, bruioane, încredinţate, cred, prematur tiparului. In schimb, o poemă de dragoste cum e Celei prezente se detaşează în contextul „biografiilor“ prin nota ei de unicat sentimental, prin dramatismul împrejurării înfăţişate, prin tremoloul ce întovărăşeşte aproape fiecare vers, prin capacitatea de interiorizare şi de transfigurare : „Visam ca ai mei să-ţi arunce înainte boabe de grîu / după vechi obiceiuri. S-auzi în urma ta, / admirativ, vocile fetelor : «frumoasă mai e !» / Oricum, zadarnic nu e nimic. / Tu eşti prezentă în cuvintele mele,/în nuanţele fine ale gîndului, / în gelozie şi-n insomnii, / în nerăbdarea întoarcerii cînd părăsesc oraşul, / în aşteptarea orelor cînd mă vei întreba / despre cele văzute pe unde-am umblat, / despre oboseală sau scris / şi ştiu că niciodată nu-ţi voi putea ascunde nimic / cînd o umbră de nour îmi va trece pe chip... / Citeodată înţeleg. Cînd îţi sprijini faţa / în palma cu degetele răsfirate / ştiu că sub aceste supreme zăbrele / e regretul pentru ceea ce se consumă / în dureroasă combustie“. Mîinile iubitei ţin însă „o altă casă“, perspectiva împlinirilor e utopică, dar, conchide poetul, „cine ştie dacă acestui poem / nu-i voi adăuga odată un alt sfârşit !“ Hotărît, din seria „biografiilor sentimentale“, capitolul erotic e cel mai reprezentativ pentru însuşirile artistice ale lui Gurghianu. Expresie a unei trăiri de mare sinceritate, el certifică o dată în plus aplicaţia acestuia nu spre poezia de notaţie seacă, prozaică, nu spre comentariul retoric, ci spre lirica izvorîtă din arderi interioare vitale, mărturisind, la modul confesiv, aspiraţii, nostalgii, sete de împlinire. Ciclul intitulat Eros mi se pare a fi, în privinţa aceasta, elocvent. E greu, fireşte, ca, în materie de dragoste, să spui ceea ce nimeni n-a mai spus, să concurezi cu tradiţii demult intrate în memoria cititorilor de literatură. Transcriind realităţi sentimentale proprii, interpreted fenomenul din unghiul unei experienţe oricum singulare (ca orice experienţă de natură erotică), Gurghianu reuşeşte să înalţe iubirii imnuri de netăgăduită delicateţe : „Toată noaptea voi asculta frunzele rătăcind, / întrebîndu-le cine sînt, / întrebîndu-le de unde-au venit, fl Aşa, odată, într-un august şi tu, / Fără să cunoşti semnele, te-ai ivit cu ploaia de vară. / Treceai prin stropii rari fără să ştii / Că văzîndu-te, cineva şi-a schimbat sufletul de pină-atunci, / într-o singură clipă“ (Oră de noapte) ; „Cu fiece clipă te-ai smuls. Şi durerea / Cu cearcăne viorii ţi-a umbrit zîmbetul ochilor. O inimă-ai fost, din care sîngele fuge / Şi iarăşi se-ntoarce speriat“ (Intimitate); „Aici într-o grădină a Capitalei / duse de vînt — solemnele foi. / Se pare că pururi li-e dat să se-aşeze / numai pe unii din noi (...) Şi măsur distanţele / asemenea timpului / între viaţă şi moarte“ (Distanţă) ; „Acum te văd din ce în ce mai rar Chiar orele-au ieşit din matca lor firească“ (Osmoză) ; „Tuturora v-aţi dăruit, tuturora. Iar eu Nu odată-am simţit tîmpla ei lingă-a mea, / Sub vraja subtilelor voastre narcoze“ (Despărţite de trandafiri). Forţa de sugestie a unor atari versuri e indubitabilă, destăinuind, cum observa Adrian Marino în Contemporanul, un suflet cast, incapabil de pasiuni violente, un nesenzual, aş adăuga eu. Intr-adevăr, în peisajul liricii erotice actuale, Aurel Gurghianu aduce (pe urmele lui Şt. O. Iosif, dar utilizînd alte modalităţi de expresie) o notă de elevată puritate şi suavitate, scoţînd dragostea din zonele manifestărilor ei telurice. Ciclul mi se pare ilustrativ şi sub un alt aspect. Pentru a concretiza inefabilul, poetul apelează, mai mult decît în ciclul titular la resursele fanteziei. E ceea ce face, de altminteri, cu succes şi în unele piese ce alcătuiesc ciclul Explozia timpului De data aceasta, sentimentele sunt generate de contemplarea peisajului, de intuirea noilor raporturi ivite între om şi natură, în condiţiile socialismului. Intenţia e de a ridica fenomenele la scară de simbol, de a organiza materialul în jurul unei idei cardinale, ea însăşi bogată în semnificaţii. Dialogul se poartă cu apele ţării, cu munţii, cu hidrocentralele, atingînd într-o poemă ca Sinteza pădurilor, tonalităţi memorabile : „Ghitare, violoncele, viori... şi mai cîte , / Duh al pădurilor închis într-o cutie de rezonanţă... / Ce lin îmi plimb degetele pe lemnul vrăjit ! /.../ Şi parcă oraşul de munte se-ncarcă de melodii. / Ploaia sună pe frunze o melopee ciudată. / Trece vîntul prin paltini / Scuturîndu-i domol. / Cine-a făcut să se-atingă veştedul con al molizilor? / Fîlfîire de aripi. / în trunchiuri bat ghiond. / Ascultă. La noapte prin pădurile Reghinului / Vor cînta arborii-nalţi / Atinşi de razele lunii ca de-un arcuş“. Sinteza pădurilor şi mai ales Ceaţa („Ceaţa pătrunde prin pietre, ceaţa te fură / Şi-ai merge, şi-ai merge prin neştiutul ei, / Cu vaga senzaţie că eşti pe alte tărîmuri...“) sunt şi remarcabile poezii de atmosferă, indicînd o direcţie pe care o întrevăd fertilă pentru dezvoltarea ulterioară a talentului lui Aurel Gurghianu. Probantă e, in privinţa aceasta, şi suita 1907 din ciclul Reveniri, din care citez cîteva fragmente : „Pămîntul era negru, / Ţăranii erau negri, / Negre umbrele lor — Şi-mpleticite, / Şi straniu de subţiri, / Şi straniu de triste — / Ca tulpinele păpuşoiului cind nu mai au apă //...// Preotul spune că nu e păcat. // Aprinde conacul, Ioane ! ! îngerul Domnului trece prin sat / Şi fringe peceţi şi canoane. / E frig — şi pădurea-i departe de sat. / Aprinde conacul, Ioane! // Preotul spune că nu e păcat“. Nu sînt, desigur, unicele poeme citabile din volum. Aş aminti, printre altele, şi Schimb la echinox, Plecarea (din ciclul Reveniri), Ascult strada, Vîrste, Fumul, Ştanşe marine (din ciclul Pe-aceste pietre însorite). Alături de ele. Biografiile sentimentale promovează însă şi texte banale, cu inflexiuni retorice, versificînd locuri comune, convenţionale, ca Popas la apele ţării, Noapte la Bicaz, Omul şi muntele de piatră, Rustică, Lauda minţii. Din fericire, nn ele reţin, cu precădere, atenţia cititorului. Parcurgînd volumul, acesta e în drept să aplaude progresul realizat de la Drumuri. Zilele cînta şi Liniştea creaţiei la Biografii sentimentale, aşteptind de la prea de timpuriu căruntul poet clujean noi dovezi ale incontestabilului său talent. Aurel MARTIN • PAGINA 2 dat neamului comut# / Şi nu pe-î văd cu peştii luminii cind mă scald...“. (Sentimentul verii). De astă dată peisajul însuşi, senzaţiile stirnite plenitudiniar în cel care-l contemplă, e remediul stărilor de autumnală apăsare sufletească: „Şi ploaia citeodată e-o ploaie de culori / Prin care in adincul fîntînilor cobori. / E-o pace şi-o rotire a luminii peste tot, / Găleţile răcoarea din adincimi o scot...“ (Sentimentul toamnei). Incintat de priveliştile gustate cu senzualitatea simboliştilor, poetul descriptiv îşi revarsă lirismul în sugestive tablouri: „Şi viteje, mişcate greoi in nori de praf, / Şi mărginite numai de stilpi de telegraf, / Parcâ-s un fluviu leneş mugind pe la strimtori / / Zvîrlind pe mai mormane de spumă uneori...“ (Sentimentul toamnei). O conştiinţa liniştită, ce n-o mai tulbură melancoliile trecerii lucrurilor şi destrămării fiinţei, ne întoarce la zăpezilor Mirceştilor de altădată : „Prin curţi butucii cară miresmele pădurii / Şi mucegai din beciuri Şi iarăşi daţi căldurii, / Ne apropiem spre seară de geamuri la perdele / Să coborim amurgul de purpură cu ele” (Sentimentul iernii). Deodată, in urzeala hibernală a poemului apare o imagine de rară pregnanţă: „Sub asfinţit zăpada se lasă ca sub taur“, anunţind parcă, in implicaţiile ei mitologice, viitoarele modalităţii lirice ale acestui pastelist pur şi nuanţat. I. NEGOIŢESCU CELLA SERGHI : „Cartea Mironei“ Antrenantă, la limita dintre poezie si roman, ultima carte a Cellei Serghi se referă, in 413 pagini, la aproape un deceniu de viată. Pentru acest deceniu de schimbări si efervescenţe politice mondiale, de la începutul războiului din Spania Stevia la reforma agrară din Rorânia ar fi fost nevoie de multe volume. Cella Serghi cuprinde întreaga epocă într-o sinteză aproape simbolică realizată prin punctaje biografice care cuprind un teritoriu egal cu bătrînul continent. Cu un artificiu comun prozei moderne, scriitoarea urmărește destinul Mironei Runcu prin intermediul unor pagini de jurnal care urmau să devină roman. Mirona e scriitoare. In speţă romancieră, titlu la care tine si sub care e cunoscută în toate cercurile pe unde circulă : in Franţa, In Austria, in România. Eroina îşi notează în jurnal evenimente, portrete de oameni, gînduri, idei. Paginile rămase între cartoane sunt reluate şi decupate cu comentarii actuale care au numai rolul unor lianţi. Mirona trăieşte într-o familie imposibilă, terorizată de figura Catrinei Caţian, un fel de şef al clanului, şi aburită de unele mistere care se dezvăluiesc mai ales la sfîrşitul cărţii : enigma bunicii Fana. De altfel, ea aleargă peste tot, în toată Europa, ca s-o găsească pe Fana, plecată de acasă intr-un mod romantic. Sosită in Franţa, Mirona cunoaşte atmosfera tulbure a epocii (1936—1933) ; intră în contact cu tinerii de stingă care susţin pe revoluţionarii din Spania ; cu unii se împrieteneşte , printre aceştia sunt şi români. O figură caldă, inteligentă şi dîrză e Lis (Lisandra) plecată din ţară să lupte în Spania, activistă a U.T.C., moartă după 23 August 1944 la Bucureşti în campania reformei agrare. Mirona participă direct si indirect la suferinţele evreilor din Viena. Salvează cu mari riscuri fetiţa unei prietene. In tară e în contact permanent cu Lisandra si acţiunile antifasciste. Trăieşte vacarmul infernal al bombardamentelor nemtesti si participă la sărbătoarea victoriei. Eroina trăieşte în trei medii distincte : casa familiei Catian cu o mentalitate învechită, conacul lui Ştefan, moşier antibucolic şi intelectual confuz pe care uneori îl mai şi iubeşte, lumea nouă, proaspătă care luptă şi care-i aduce un echilibru sufletesc. Cartea e o cronică alertă a epocii, cu bune aliaje ale Imaginaţiei, cu o documentare pusă la punct. Ni s-a părut totuşi că eroii sunt mai întregi atunci cînd sunt prezentati ca oameni de acţiune. Cella Serghi are candoare cînd vorbeşte de lumea intimă a eroinei principale. Cartea Mironei e o carte a fetelor — cele mai bune portrete sunt cele feminine : Lis, Marta, Giulia etc. fără să mai vorbim de realistul portret al Catrinei Catian şi de figura ceţoasă şi fluidă a Fanei. Prin pasiunea cu care e scris, romanul te cheamă, te captivează. E o carte contemporană. EUGEN FRUNZA: „Chipul fără noapte“ Poezia lui Eugen Frunză, pare, a ajuns la un fel de stabilizare, dacă nu chiar la o plafonare. Fără să evolueze, ca mijloace artistice, în context liric cu vechile sale volume (în număr de 18), poetul concepe în „chipul fără noapte“, desigur al iubitei, un fel de discursivă eintare a cîntârilor. Versificator corect, cu variaţii prozodice de tip clasic, Frunză trece, în acest stufos ro lume de la candoarea unor imagini ca „luceafăr de ziuă, un sin dezvelit / îmi luminează dulce odaia“, la versuri tocite, aproape ilizibile în limitele sensibilităţii contemporane : „Prinşi de dor şi iuţi la ciudă / — ţii tu minte, fată mică? — / eu zălud şi tu zăludă, / ne certam dintr-o nimică”. Panerotismul celor trei cicluri ale cărţii, deşi tematic prezintă o variaţie remarcabilă, din punct de vedere artistic dă impresia de călduţ şi suav, amintind câteodată de melodramatismul unora dintre semănătorişti : „Dar tu să mă iubeşti, / să mă iubeşti — / şi flori să-mi pui, / aprinse, la fereşti...”. Volumul este inegal, cu poeme în care se înregistrează uşor emoţia erotică, In formele şi limitele de care vorbeam, lingă multe grupări de versuri prozăice : „La poarta noastră să cheme belşugul, , şi timpul să şadă-ntre noi, recules, cinstindu-ne casa şi prieteşugul, / şi ochii tăi tineri mai ales“. O poezie poartă chiar titlul prozaic Ceasul incumetării, alta evocă o circiumă cu hangiţe în care îndrăgostiţii, în miresme de nenufari „dau de duşcă, pe din două, vinul...". Dar dincolo de modalităţile desuete de expresie, Eugen Frunză dă unele imagini surprinzătoare ca acea ardere a despărţirii din Romanţă. Disparate, unele flexiuni lexicale generează spontan efecte poetice : „Inima mea te descîntec, / te vindecă roşu-i păgîn“ ; „Ape de platină curg resfirate ca un evantai japonez...“; „Va fi acelaşi cîntec / cu miez de mare coapte, / doar pârul meu, ce straniu / va lumina în noapte...“ etc. Cursiv, nediferenţiat însă din punct de vedere al armoniei interioare, poetul încearcă unele actualizări disonante cerîndu-i iubitei : „Să ne grăbim. Recolta ne cere / Din rodul obştei avem taine etc. Alteori se Încearcă in versul alb care nu-i este propriu şi care sub pana lui, sună forţat. Se pare că mai ales spiritul autoselectiv prea generos al poetului duce la aglomerarea de versuri, corecte, dar fără o comunicare emotivă mai elevată. Dăm impreun! fl anotimpul o să ne răspundă“. O poezie, am spune, antologică în volum şi prin sinteza de procedee poetice şi prin efuziunea tematică o formează cele trei strofe intitulate Tristă femeie: „Toamna mea, depărtate rădăcini / vîntul aduse aproape, şi-o altă pădure / bătu din aripi a dragoste tristă puţin /.../ dar cu crengile acelea verzi, pe care oricît le ascunzi / ţi se aşează mereu în dreptul ferestrei". Lectura acestui Monolog liric recomandă o poezie In care, în ciuda titlului, a dispărut solilocul şi In care vitalizarea elementelor, cu sau fără autobiografie, e o contribuţie la definirea sensibilităţii contemporane. Emil MANU • Centrul de greutate al revistei Iaşul literar nr. 5/1965 este secţiunea rezervată criticii şi istoriei literare. Studiul „G. Călinescu — Personalitatea“ de N. Barbu, — lucrare sobră, documentată — se citeşte cu interes. Nemulţumeşte insă neglijenţa stilului, act înlăcrimat, act entuziast, în multe locuri plat. Tot la secţiunea aceasta este publicată şi evocarea „Cu trei decenii în urmă“ de N. Tatomir. Cu interes se urmăresc şi fişele judicioase transcrise de Simion Bărbulescu („Dante şi opera sa în România“). Intre altele, notăm afirmaţia că Budai-Deleanu nu l-ar fi citit pe Dante, afirmaţie prin care autorul contrazice curajos „Dicţionarul enciclopedic români“, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 15, col. 1 unde se spune : „In elaborarea unor cînturi ale Ţiganiadei J. Budai-Deleanu se inspiră din Divina Comedie...“ E o problemă de istorie literară care nu poate fi epuizată nici un Dicţionar, nici în cele citeva rînduri din Iaşul literar In cadrul septicentenarului Dante, revista ieşană publică un comentariu al prof. Mario Ruffini de La Universitatea din Torino, (in traducerea lui St. Cuciureanu). St. Cuciureanu semnează două comentarii : „Eminescu în ultima versiune italiană“ şi „Reminiscenţe din Ovidiu în Divina Comedie“. Autorul se dovedeşte un cunoscător distins al limbii şi literaturii italiene. Cronica literară, „Direcţii în studiile eminesciene“ a lui Adrian Marino — excelentă. Scăldată in apă modestă de trandafiri — cronica plastică de George Popa. • In ultimul număr al Iaşului literar Mircea Radu Iacoban semnează momentul dramatic, „Compartimentul insucceselor“, îl urmăreşti cu bunăvoinţă : degetele lovesc cu nerv şi pricepere clapele. Dar cit de stins sunetul, cit de banală melodia ! Eugen Lumezianu promite întrucîtva cu cele trei schiţe ale sale. Prima răspunde antitetic celei de a treia : doi oameni la capăt de carieră, un demn şi luminos şef de gară, şi un dezolat motociclist de circ. Lecturile bruiază fraza autorului. Cea de-a doua povestire „Mersul curat al lucrurilor“ nu e decit o compoziţie à la manière de... (Hemingway, de pildă). „Zero la total“ de N. V. Turcu — 25 rînduri, sfîrşeşte înainte de a începe. Deşi ambiţionează spre sugestii mari, lucrarea rămine o simplă caracterizare a unui personaj dintr-o posibilă povestire mai întinsă. • Dintre poeziile publicate în acelaşi număr ne-au plăcut Nu vreau să uit" de Otilia Cazimir şi — oarecum — „Răsfrîngere" de Al. Jebeleanu In schimb, celelalte... Nicolae Tatomir iscăleşte o „Matinală“ diluată şi pretenţioasă şi un „Expres de noapte“ confuz, cu versuri fără relief de genul : „Statornica stea prea curată / Şi visul statornic din mine...". Fl. M. Petrescu debutează frumos cu un stih : „Prin somn eu scriam versuri, cu ochiul larg deschis“, în poezia ,,Vis în culori“. A doua „Madisonul (? !) dimineţii“, ritmată şi rimată şcolăreşte, e un joc. Reproduc un vers amuzant : „Plutisem împreună ! Extaze vii din vaze...“ La fel ne amuză „pinii... obrazului drag“ al iubitei. Deziluzionează H. Zilieru cu ale sale „Versuri de dragoste“ In pofcfff Hdurilor apetisante reasa în aşteptare“, „Inscripţia pe casa de logodnici“ „Invitaţie de bărbat“) poeziile sînt reci, de manufactură. Cităm o strofă, savuroasă prin transcripţia ei neatentă : „E rîndul tău. Odaia goală, buno / s-o umpli cu parfumele din tine (! ! /) / iar el, sub baldachinul alb din lună, / bind vin de-amor din amfore sabine..." Poetul reuşeşte şi versuri citeţe, bune : „Cum se-nchid şi viermii de mătase / şi torc fir cu galben de vecie. .“ Nimic bun de spus despre loanid Romanescu şi Ana Mislea. Neavînd spaţiu s-o reproducem, trimitem cititorii care vor să se amuze dar nu fără voia autorului la numărul respectiv al revistei şi la lectura „Ultimului autobuz“ al lui Ioanid Romanescu. Ilie Constantin • „Scopul unui manual nu este nici să alegorizeze, nici să rectifice. Opera lui Eminescu nu are nevoie de asemenea procedee" , scrie Șerban Cioculescu în Însemnări pe marginea unui capitol de manual, material publicat în Lupta de clasă nr. 6/1965. Articolul este o strălucită analiză a capitolului Eminescu din manualul de „Literatură română" pentru clasa a X-a şi, in general, o cuprinzătoare şi profundă pledoarie pentru ridicarea nivelului predării istoriei literaturii române in şcoala medie. Criticul combate unele tendinţe de sărăcire, de unilateralizare, ba chiar de falsificare în unele cazuri a profilului scriitorilor in manuale. „Explicarea nucleului ideativ a unei opere literare rămine o operaţie intelectuală irelevantă fără punerea în valoare a frumuseţilor textului...“ — subliniază d-sa, arătînd, apoi, pe bună dreptate, că „decît să mutilăm în manual, prin interpretarea unilaterală şi exclusivă a unor texte, imaginea integrală a celui mai mare poet..., este preferabil să procedăm ca medicii, descriind maladiile literare, simptomele lor şi semnificaţia lor relativă". In încheierea articolului din Lupta de clasă, Şerban Cioculescu afirmă încă o dată necesitatea luminării valorilor estetice ale fiecărui scriitor, calitate indispensabilă oricărui manual de istoria literaturii române. În acelaşi număr al revistei, V. Adăscăliţei şi M. Fotea analizează cu competenţă prezentarea folclorului în manualele școlare. g.r. c. PLATON PARCĂU: „Monolog“ Monologul liric al tînărului poet, aflat la al doilea volum, păstrează încă „arborii de rezonanţă" ca un laitmotiv cronic. O anumită arhitectură a copacilor decorează peisajul dominant al „acestei ţări de păduri“, care este lumea natală a poetului, o existenţă silvestră prezentă aproape în fiecare poem. Pădurea este declinată, în toate ipostazele ei: „Văd cum oamenii plantează păduri”; „Ca o pădure cu arbori subţiri / sufletul meu creşte foşnitor“; „de undeva s-aud pădurile, apele“, / ; „Arborii se răscolesc sub lună, biciuindu-se cu fulgere de vînt // Aud crengile cum ţipă şi cresc, desferecîndu-se din coaja brună /; „Cu-n gînd aşez o creangă / mult răsfirată, verde, cu altul îmi apropii / pădurile de frunte...” etc. Chiar într-un poem pe o temă abstractă, Sunetele, pădurile constituie dominanta melodică : „De-acum nu trebuie să inventez / nici claritate, nici figuri; / sunetele umblă prin păduri / hîrjonindu-se ca nişte iezi“. Peisajul e nordic, cu „anotimpuri indecise“, cu ape în care alunecă păstrăvi coloraţi, cu ploi de „suliţe lichide“ şi cu o îndepărtată nostalgie agrestă. Poetul hoinăreşte tîrziu „printre vechi oglinzi de aur şi păduri de insomnii". Uneori pădurile se concretizează mai ales in fagi şi molizi. E în această vegetalizare lacomă un ecou evident din Blaga. De altfel, fără să schiţeze un gest epigonic, pardău îl cultivă pe Blaga, ca atmosferă, şi mai ales ca topică a tropilor : „A început şi iernaticul dans /el orelor; albele, cum se resfiră — / parcâ-au ieşit din adine; / albele lungi, lunecînd / din teaca seminţelor, cum străluciră ! / Fructele iarăşi / în crengi prin freamiţ de vint. / Şi păsării d în formă de ciutură / s-au aplecat spre pămint“. Anumite inflexiuni din Blaga se transcriu direct, desigur cu adaptări în versuri ca : „Cei vechi ai mei au plecat / printre sănii şi toţi“. Poezie lui Platon pardău dominată de imagini cu sensuri mai adinei ce nu se descopăr uşor, mimînd uneori un intimism, am spune, obiectivat prin trimiterile la natură şi materie în genere, rămine numai ca un flux, ca un ton cert, pe care l-aduni cu greu, dar care există. Ameninţată şi de transcripţia prozaică şi de fraze apelative care nu creează emoţie prin simpla lor grafiere, deşi intuiesc inefabile momente interioare, această poezie de căutări consecvente oscilează Intre abstracţiuni In care „privirile adiacente“ „se răzvrătesc prin elemente“ şi tonul de romanţă in care „iţi aminteşti, era o vreme cu strigăcii şi părul brun”. Disonante mi s-au părut In contextul lexical al volumului termeni ca : a invidi, a prididi, bătătură etc. De la un capăt la altul al cărţii există o combustiune erotică estompată de peisaj sau de stilizările gindurilor. Iubita are forme fluide, uneori legănate de ape, în mijlocul unor sălbatice rituale nocturne : „Vino să ștri PROZA — Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, iniia noapte de război. 2 vol. prefaţă de Paul Georgescu, Biblioteca pentru toţi nr. 291— 292 Editura pentru literatură. — Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, în româneşte de E. Cerbu, prefaţă de Const. Măciucă, Biblioteca pentru toţi nr. 294 Editura pentru literatură. — Radu Boureanu , Ustime sau colina goală, nuvele, Editura tineretului. — Petru Vintilă — Vendeta, nuvele, Editura tineretului. — Ioan Grigorescu, Obsesia, nuvele ediţia a Il-a revăzută, Editura tineretului, POEZIE — Homer, Iliada 2 vol. Biblioteca Şcolarului, nr. 103, în româneşte de G. Murnu, prefaţă, note şi glosar de Romul Munteanu, Editura tineretului. — V. Alecsandri — Opere I — Poezii (Doine, Lăcrimioare, Suvenire, Mărgăritărele), text stabilit şi variante de G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note şi comentarii de G. C. Nicolescu, Editura Academiei Republicii Populare Române. — Dragoş Vicol — Buchet In August, versuri, Ed. tineretului. TEATRU — Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa, prefaţă de Mircea Tomuş, Biblioteca pentru toţi nr. 293 — Editura pentru literatură. ESTETICA — Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere şi comentarii de D. M. Pippidi, Editura Academiei R.P.R. ARTA — N. Constantinescu : Mtinstirea Putna — monumente istorice, mic îndreptar, Editura Meridiane. — Al. Ciucurencu : Album de artă, prefaţă de Dan Grigorescu, Ed. Meridiane. — George Bălan, Sensurile muzicii (o introducere în extetica fenomenului muzical), Editura tineretului. ŞTIINŢE SOCIALE — Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică. — H. Daicoviciu, Dacii, Editura ştiinţifică, colecţia „Pasini din istoria patriei“. SCRISOARE CĂTRE REDACŢIE TOVARĂŞE REDACTOR ŞEF. In ziua de 14 iunie crt., Televiziunea a prezentat piesa „O neînţelegere" de Albert Camus, scrisă in anul 1943. Am fost surprins constatînd cu această ocazie că subiectul piesei este acelaşi cu al nuvelei mele La „Bate-Drum", apărută în Adevărul literar şi artistic din 26 septembrie 1937. Coincidenţa se explică desigur prin faptul că şi Camus şi eu am luat acest subiect dintr-un fapt divers relatat de ziare. Nu intenţionez nici un moment să fac vreo comparaţie de valoare. Dacă ţin să precizez că am folosit acest fapt divers într-o lucrare literară cu şase ani înaintea marelui scriitor francez, este pentru ca nuvela mea să nu sufere vreun prejudiciu atunci cînd va apărea în volum. Cu mulţumiri pentru ospitalitatea acordată acestor rînduri. VIRGILIU MONDA Iunie 1965 • GAZETA LITERARA