Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)

1965-09-16 / nr. 38

In iarna anului trecut, la U­­niversitatea din Napoli, ai că­rei studenţi ospitalieri şi inte­resaţi de noi realităţi şi au întrerupt greva pentru a asculta pe un profesor român care le vorbea despre Bălcescu şi Italia sau despre răspîndirea culturii italiene în România, am evocat cu unii dintre ei şi cu profesorii lor romanişti contactul direct al marilor noştri scriitori roman­tici cu ţara considerată atunci ca un paradis exotic, al ruinelor exemplificatoare, al muntelui şi al mării. Am fost profund emo­ţionat cînd o studenta siciliana, oaspete de altfel a cursurilor de vară ale universităţii noastre la Sinaia, şi-a adus aminte, în gru­pul care ne conducea pe malul marii, de începutul articolului lui Alecsandri din Convorbiri lite­rare, care evoca intîlnirea cu Bălcescu la Chiaia: „In iarna de la 1847, aflindu-mă la Napoli, m­-am întilnit cu Bălcescu, spre malul mării...“ Aci, cei doi în­drăgostiţi, Elena Negri şi Va­sile Alecsandri, coboriţi cu iu­birea lor către sud şi către soare, împreună cu prietenul lor cu fruntea posomorită (lucra, la în­trecere cu moartea, la nemuritoa­rea operă, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul), s-au plim­bat — cum evocă Alecsandri „pe golful pontic al Neapolei, în nopţile luminoase din Italia şi admirind flacăra uriaşă ce-ncu­­nuna fruntea Vezuviului...* Evocarea tinerei studente sici­liene, la aproape 120 de ani de la navigarea pe cel mai frumos golf al planetei, avea drept fun­dal acelaşi gigantic con al Ve­zuviului, dar nemaiincununat de nici o flacără uriaşă. Torţa gi­gantică a vulcanului s-a stins, s-a stins şi flacăra vieţii celor trei prieteni români, dar nemu­ritoare a rămas amintirea spiri­tului lor arzător, eternă lumină care are iradia cu intensitate constantă asupra ţării şi poporu­lui nostru,­­asupra culturii româ­neşti, printre ai cărei primi zi­ditori se află ei. Consider că în corespondenţa lui Alecsandri se află o cheie care ne poate ajuta la descifra­rea sensurilor unor asemenea con­tribuţii. Ea există în scrisoarea din 25 iunie 1878, adresată lui Negruzzi şi sună clar, ca un îndemn activ la lupta generală a intelectualităţii pentru cultura­lizarea poporului. .....să ne pu­nem pe lucru, să luminăm po­porul...“ Întreaga sa viaţă Vasile Alec­sandri şi-a închinat-o, în fond, unei asemenea activităţi. Peste 50 de ani de prodigios travaliu, politic, social, cultural, îmbră­­ţişînd multilateral întreaga, com­plexa epocă a tumultuoşilor ani care au spart orînduirea feudali­tăţii, purtînd România intr-o nouă fază, mai luminoasă, pe scena istoriei. Un artist este mare atunci cînd el este ancorat cu putere în rea­litatea vremii sale, cînd el o o­­glindeşte integral şi realist. Un artist este cu atît mai mare, cu cit ştie să descopere şi să re­leve noul în uniformitatea ve­chiului, pe care îl vede condam­nat deopotrivă. Un artist este cu atît mai mare cu cît el îşi pune în întregime arta sa în slujba poporului, in slujba celor mulţi, pe care ii cheamă la luptă. Un astfel de artist a fost Va­sile Alecsandri, ecou sonor al vea­cului şi al poporului său : Eu care din iunie stătut-am neclintt / Cu inima lipită de ţara strămoşească "/ $i toate­ a ei avinturi profund le-am resim­ţit... Intr-adevăr, acela care a scris asemenea versuri se află — cum scria şi Ibrăileanu — „la orice răsplntie a istoriei şi a culturii române din o bună parte a vea­cului trecut... Din cei o sută de ani de cultură şi literatură mo­dernă, Alecsandri domină cinci­zeci... Istoricul politic nu poate studia acel răstimp de vreme, is­toricul cultural şi literar nu poa­te studia un curent de idei, o problemă literară, un gen poetic, fără să întîlnească aproape întot­deauna pe primul plan pe Va­sile Alecsandri“... Veacul trecut şi generaţia care a precedat pe marii scriitori Mihail Sadoveanu şi Tudor Ar­­ghezi au transmis portretul mag­nific al lui Alecsandri, a cărui aureolă nu a putut fi ştirbită nici de geniul eminescian. Ca un omagiu pios de recunoştinţă răsună cuvintele lui Mihail Sa­doveanu închinate bardului de la Mirceşti şi biruitorului de la Montpellier care „vreme de ju­mătate de veac a întrupat în sufletu-i generos şi a exteriori­zat cu marele-i talent toate as­piraţiile neamului nostru. Alec­sandri a fost primul din elita românismului, luptător, interpret şi cîntăreţ. A fost unul din crea­torii României moderne, şi prin prestigiul şi strălucirea talentu­lui său a simbolizat întreaga epocă şi întreaga operă...“ Ctitor cultural al României moderne, poet-cetăţean, activ, urînd puternic pe neutrali, Va­­sile Alecsandri a izbutit să sin­tetizeze într-un mod minunat, fiind intr-adevăr un deschizător de drumuri, tradiţia profund populară cu dezvoltarea modernă, multilaterală a vieţii culturale ro­mâneşti. Patriotul înflăcărat, pro­totipul pur al revoluţionarului de­mocrat de la 1848,nu a cunoscut niciodată liniştea, starea senină, calmul olimpian, urmărind mereu marile idei ale umanităţii şi pro­gresului, luptînd în numele lor pină la moarte. El a exprimat (Continuare in pagina 7) ALEXANDRU BĂLĂCI CONTRIBUŢIA LUI ALECSANDRI LA DEZVOLTAREA CULTURII ROMÂNEŞTI In pagina 2 C­ITITORII AU CUVÎNTUL Versuri de MIHAI BENIUC si EUGEN JEBELEANU •k SJ SJ Matei Alecsescu si I. Biberi: CĂLĂTORIE De UNIVERS EMIL GIURGIUCA: CARNET DE SCRIITOR PERSPECTIVELE ŞCOLII 9 h Izivoarelfle Culturii milenare captate din istoria umanităţii şcoala le întoarce necontenit omenirii. Depozitară a valorilor făurite în trecut, ea stă necon­tenit în prezent, servindu-l, şi necontenit în viitor, prin ori­zontul pe care-l deschide. Pe durata unei vîrste, ea trece o generaţie prin toate vîrstele culturii- Nimic din ceea ce naş­te spiritul uman şi poartă sem­nele adevărului, ale binelui, ale frumosului nu rămîne în afara ei. Cuvintele „şcoală“ (din la­tinul ,,Schoda“, preluat din grea­că) „liceu" (din gr. „lakeion”,) profesor (din lat. „profesor“), elev (din franc, „élève“, deri­vat din „élever“ și acesta din lat. „elevare" = a crește, a înăl­ța), „carte“ (din lat. „charta“, preluat din greacă), tablă (din lat. „tabula"), „a scrie” (din lat. „scribere“), „a citi“ (din V. sl. „citaţi“), ca să luăm doar cîteva din terminologia legată de această instituţie “, arată vechimea izvoarelor de cultură din care ea s-a constituit. Fie­care cucerire în ordinea cu­noaşterii universului fizic şi a celui social-moral a fost in­tegrată în conţinutul ei. Fie­care moment capital al istoriei sale a marcat o ieşire din tre­cut, o victorie în lupta împo­triva zăgazurilor puse în ca­lea progresului. Convertirea elementelor de cultură universală la ideea progresului intern a fost direc­ţia majoră a şcolii româneşti din trecut. Dar cită strădanie, cită perseverenţă, cite eforturi risipite, individuale, din par­tea slujitorilor ei umili din secolele trecute, ca să răspun­dă setei de cultură obşteşti, să laicizeze şcoala, în epoca feu­dală, să lărgească cercul so­cial al elevilor, în perioada luptei antifeudale, să stabileas­că sensul ei major, acela de a fi instrument de cultură pen­tru întregul nostru popor şi de a servi la înfăptuirea aspira­ţiilor sale naţionale şi social­­politice de veacuri — principii codificate de acel areopag de cărturari luminaţi, oameni de ştiinţă, scriitori, întemeietori de şcoli „poporale", autori de manuale şi profesori în acelaşi timp, care se numeşte „Şcoala ardeleană“, promontoriu înalt de pe care au descris rînduri (Continuare in padina 7) TIBERIU UT­AN AUTUMNA­LIA De-acum pot spune : Nu mai sînt la anii-ntîielor făclii aprinse pe cele șapte dealuri ale cîntecului. Și-s bucuros că au rămas să ardă de nu chiar toate, cîteva din ele, chiar dacă a plouat, dacă a nins, chiar dacă vînturi umede trecură ca-ntîia tinerețe. De-acum pot spune : Am văzut cu ochii mei şi-am pipăit cu propriile-mi mîini făptura ta de aur, Viitor. Şi-s bucuros, ici-colo, pe cîte-o cărămidă amestecată între sutele de mii, să recunosc amprenta unui vers. De-acum pot spune : Clipă, nu pleca, mai sînt în mine-adîncuri neumblate, fîntîni din care nu dădui să bea nici unui călător, rămîi,­­milioane, cărămizile nearse și multe, încă, versuri aşteaptă să își capete culoarea la focul sfînt al dragostei de fără. EUGEN SIMION. ÎNSEMNĂRI DESPRE poezia lui AL. PHILIPPIDE S-a vorbit de nota elegiacă a poeziei lui Fh­ilippide („Al. A. Philippide e un mare elegiac“ — încheie, în Istoria literaturii ro­mâne (Compendiu), G. Calines­­cu), de aripile lui Poe, Baude­laire, Novalis, Hölderlin, ce se simt în versurile din Stinci ful­gerate şi Visuri in vuietul vre­mii, de influenţa expresioniştilor germani, de tehnica dantescă şi de gnomismul minuit cu fineţe, dar e cît se poate de curios cum nu s-a observat eminescianismul său. înscrierea poetului intr-un context de artă modernă (neoro­mantică, expresionistă) s-a făcut un chip convingător, uneori chiar cu abuz în stabilirea corespon­denţelor. Dar, ca şi în cazul lui Blaga, poezia lui Philippide, fe­cundată de izvoare lirice univer­sale, e şi un produs al tradiţiei literare româneşti. Alături de Bla­ga, poetul Stincilor fulgerate e un continuator al lui Eminescu, în cadrele şi cu formula proprie viziunii sale şi epocii in care s-a format. E, am putea spune, un eminescian de structură. Fi­guraţia poetică e alta, tipul de sensibilitate, iarăşi, se diferen­ţiază, dar prin atitudinea profund romantică de a reacţiona în faţa dramelor existenţei, în aspiraţia tiranică, în chipul de a acorda bătăile inimii sale cu mişcarea astrelor şi, mai ales, ca poet în exclusivitate, aproape, al visului, al reprezentărilor onirice vaste şi surprinzătoare. Philippide este, cu hotărîre, un eminescian. Emi­nescianismul a avut consecinţe puternice mai ales in gindirea sa artistică. Astfel de ecouri ar fi ieşit mai bine şi mai repede la lumină dacă s-ar fi studiat, cu mai mare atenţie, şi intr-un cadru mai or­ganizat, influenţa exercitată de Eminescu în poezia română de după 1920. S-ar fi putut atunci constata că literatura eminescia­nă acţionează mai puţin pe planul expresiei, cît în zona substanţei poetice, a viziunilor şi, mai ales, ca familiarizează pe seriitor cu lumea ideilor, cu marile mituri ale universului. Philippide se în­scrie într-o asemenea descen­denţă. Fireşte că Philippide tratează miturile eminesciene din perspec­tiva unui romantism spirituali­zat, trecut prin experienţa şco­lilor literare din primele decenii ale secolului XX, expresionismul îndeosebi. Sunt, cu toate acestea, viziuni, atitudini lirice comune. G. Călinescu a depistat, la Emi­­nescu, vocaţia tiranică. Această vocaţie există şi In poezia lui Philippide. Cosmosul e pînza e­­normă pe care se văd umbrele gesturilor morale din Visuri in vuietul vremii şi celelalte poeme. Astrele sÎnt, apoi, elemente cu­rente de referinţă De ele se lea­gă dorinţa de evaziune, de des­prindere de contingenţele apăsă­toare. Aceasta nu e însă decit, în travestire modernă, evaziunea romantică, dureroasă, iluzorie, sortită eşecului, cunoscută din poemele şi nuvelele l­ui Eminescu. Indiscutabil eminescian e Philip­pide în reprezentările visului. Ca poet, deci, al oniricului. Nimeni, după autorul Sărmanului Dimnis nu a sondat, la asemenea adin­­cimi, straturile visului, nu i-a descris cu atita fascinaţie tăr­­­inurile, ca Philippide. Spaima antică, ce se asociază adesea i­­maginilor onirice, vine, fireşte, de la expresionişti. Punctul de plecare !­ansă romantic, şi, în această împrejurare, experienţa fundamentală a lui Eminescu nu poate fi ocolită­­ necesar, deci, a privi lirica lui Philippide şi din unghiul acestei tradiţii. Ră­dăcinile ei nu pot creşte în aer, cum nu se pot înfige numai in soluri îndepărtate. In poemele mai noi, Al. Phi­­lippide pare a clasiciza cu dis­­tincţie. Acheron, Ahile, Proteu, Stix, Orfeu, Euridice, Ulise, Cer­ber, Charon, Parce sunt nume mitologice care se întilnesc in versuri. Impresia de clasicism (sau elenism) e însă falsă. Poe­tul nu şi-a abandonat, în esenţă, temele. Se tratează numai cu o mai mare detaşare, cu o mai a­­dincă, parcă, linişte spirituală. In volumul de l’pesti sunt incluse şi poemele scrise după 1945. Al­tele au apărut prin reviste. Subiectele de meditaţie sunt, ca şi înainte: Timpul, Visul, întinsa fenomenalitate, Moartea, Destinul, clipa efemeră, Creaţia sampiter­­nă, Firea, ca realitate materială şi, în acelaşi timp, fantomatică, extincţia Universului, apoi rapor­tul individ-timp, perenitatea artei, căutările rebele ale minţii, misterul uman incomunicabil etc. Al. Philippide reflectează pe marginea acestor categorii cople­şitoare cu stăpînire de sine şi linişte filozofică. Teama de moar­te nu mai ia forme atît de dra­matic anihilante ca în versurile anterioare. Deasupra poemelor sa simte cerul spiritual romantic puternic elenizat, ca şi în versu­rile lui G. Călinescu. O frază din Hölderlin, citată adesea, se potriveşte acestei viziuni : poetul stă în apa modernă şi neputin­cios bate din aripi către cerul grecesc. Misterul insondabil al lucru­rilor îl fascinează încă, în mo­dul expresioniştilor, dar o înţe­legere nouă face ca poetul să nu mai tragă, din inctirările sale eşuate, sensuri atît de tragice. El se mulţumeşte a pune între­bări, a le sugera — prin bogate referiri — gravitatea, a crea acea atmosferă de adîncă solemnitate, proprie actului cunoaşterii. Une­ori, ca Novalis, dă finitului­­o perspectivă infinită, banalului profunzime spirituala. Dimineţi (1945) debutează prin descrierea realistă, ternă, a mahalalei cu străzi bolovănoase, cu case ce au pereţii leproşi, cu dugheni, cu fanaragii ce umblă ca strigoii cu prăjinile înalte In mîini, cu mă­turători ce plutesc, învăluiţi in praful gros, ca nişte făpturi bi­blice, cu clini slabi şi trişti etc. Tema filozofică vine la urmă. Tirgul păcătos se pierde în pă­(Continuare la pagina 2) Desen de MIHU VULCANESCU DUMITRU MICU- JURNALI PE „DRUMURI •"I . Căutaţi o carte de călătorii la o săptămînă sau chiar la trei zile de la apariţie , slabă nădejde de-a o găsi. Numai monografiile — dintre scrie­rile inedite — şi în genere vo­lumele de istorie literară, pe care Consiliul Editurilor, fă­­cînd ureche surdă la reclama­­ţiile cititorilor şi sezisărilor presei, continuă să le scoată în tiraj insuficiente, se mai mistuie din librării atît de iute. Ca să citesc Drumurile europene ale lui Dumitru Po­­pescu, am împrumutat cartea de la un prieten, după ce, ne­­avînd încotro, am renunţat la orice sforţări de-a mi-o pro­cura pe cale normală. Că s-a epuizat fulgerător nu e de mirare. Cît ce te uiţi la cu­prins, eşti tentat să o cum­peri. Insă numai citind-o a­jungi să o apreciezi la dreap­ta ei valoare. Ce am apreciat personal îndeosebi e spon­taneitatea, naturaleţea, lipsa de „literatură“. Autorul nu „compune“, ci îşi notează spontan, reportericeşte, ob­servaţiile, mărturisindu-şi şi entuziasmele şi decepţiile cu deplină sinceritate, fiind în funcţie de impresia de mo­ment, patetic sau jovial, spi­ritual ori sarcastic. In destule cărţi de acest fel, autorul e ca un ghid care-şi dă impor­tanţă. Atoateştiutor, ca un romancier realist din secolul trecut, el nu se mulţumeşte să ne arate un lucru sau al­tul şi, eventual, să ne spună ce sentimente încearcă pri­­vindu-le, ci are prezumţia (Continuare in pagina 7)

Next