Gazeta literară, iulie-decembrie 1965 (Anul 12, nr. 27-53)
1965-09-16 / nr. 38
In iarna anului trecut, la Universitatea din Napoli, ai cărei studenţi ospitalieri şi interesaţi de noi realităţi şi au întrerupt greva pentru a asculta pe un profesor român care le vorbea despre Bălcescu şi Italia sau despre răspîndirea culturii italiene în România, am evocat cu unii dintre ei şi cu profesorii lor romanişti contactul direct al marilor noştri scriitori romantici cu ţara considerată atunci ca un paradis exotic, al ruinelor exemplificatoare, al muntelui şi al mării. Am fost profund emoţionat cînd o studenta siciliana, oaspete de altfel a cursurilor de vară ale universităţii noastre la Sinaia, şi-a adus aminte, în grupul care ne conducea pe malul marii, de începutul articolului lui Alecsandri din Convorbiri literare, care evoca intîlnirea cu Bălcescu la Chiaia: „In iarna de la 1847, aflindu-mă la Napoli, m-am întilnit cu Bălcescu, spre malul mării...“ Aci, cei doi îndrăgostiţi, Elena Negri şi Vasile Alecsandri, coboriţi cu iubirea lor către sud şi către soare, împreună cu prietenul lor cu fruntea posomorită (lucra, la întrecere cu moartea, la nemuritoarea operă, Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul), s-au plimbat — cum evocă Alecsandri „pe golful pontic al Neapolei, în nopţile luminoase din Italia şi admirind flacăra uriaşă ce-ncununa fruntea Vezuviului...* Evocarea tinerei studente siciliene, la aproape 120 de ani de la navigarea pe cel mai frumos golf al planetei, avea drept fundal acelaşi gigantic con al Vezuviului, dar nemaiincununat de nici o flacără uriaşă. Torţa gigantică a vulcanului s-a stins, s-a stins şi flacăra vieţii celor trei prieteni români, dar nemuritoare a rămas amintirea spiritului lor arzător, eternă lumină care are iradia cu intensitate constantă asupra ţării şi poporului nostru,asupra culturii româneşti, printre ai cărei primi ziditori se află ei. Consider că în corespondenţa lui Alecsandri se află o cheie care ne poate ajuta la descifrarea sensurilor unor asemenea contribuţii. Ea există în scrisoarea din 25 iunie 1878, adresată lui Negruzzi şi sună clar, ca un îndemn activ la lupta generală a intelectualităţii pentru culturalizarea poporului. .....să ne punem pe lucru, să luminăm poporul...“ Întreaga sa viaţă Vasile Alecsandri şi-a închinat-o, în fond, unei asemenea activităţi. Peste 50 de ani de prodigios travaliu, politic, social, cultural, îmbrăţişînd multilateral întreaga, complexa epocă a tumultuoşilor ani care au spart orînduirea feudalităţii, purtînd România intr-o nouă fază, mai luminoasă, pe scena istoriei. Un artist este mare atunci cînd el este ancorat cu putere în realitatea vremii sale, cînd el o oglindeşte integral şi realist. Un artist este cu atît mai mare, cu cit ştie să descopere şi să releve noul în uniformitatea vechiului, pe care îl vede condamnat deopotrivă. Un artist este cu atît mai mare cu cît el îşi pune în întregime arta sa în slujba poporului, in slujba celor mulţi, pe care ii cheamă la luptă. Un astfel de artist a fost Vasile Alecsandri, ecou sonor al veacului şi al poporului său : Eu care din iunie stătut-am neclintt / Cu inima lipită de ţara strămoşească "/ $i toate a ei avinturi profund le-am resimţit... Intr-adevăr, acela care a scris asemenea versuri se află — cum scria şi Ibrăileanu — „la orice răsplntie a istoriei şi a culturii române din o bună parte a veacului trecut... Din cei o sută de ani de cultură şi literatură modernă, Alecsandri domină cincizeci... Istoricul politic nu poate studia acel răstimp de vreme, istoricul cultural şi literar nu poate studia un curent de idei, o problemă literară, un gen poetic, fără să întîlnească aproape întotdeauna pe primul plan pe Vasile Alecsandri“... Veacul trecut şi generaţia care a precedat pe marii scriitori Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi au transmis portretul magnific al lui Alecsandri, a cărui aureolă nu a putut fi ştirbită nici de geniul eminescian. Ca un omagiu pios de recunoştinţă răsună cuvintele lui Mihail Sadoveanu închinate bardului de la Mirceşti şi biruitorului de la Montpellier care „vreme de jumătate de veac a întrupat în sufletu-i generos şi a exteriorizat cu marele-i talent toate aspiraţiile neamului nostru. Alecsandri a fost primul din elita românismului, luptător, interpret şi cîntăreţ. A fost unul din creatorii României moderne, şi prin prestigiul şi strălucirea talentului său a simbolizat întreaga epocă şi întreaga operă...“ Ctitor cultural al României moderne, poet-cetăţean, activ, urînd puternic pe neutrali, Vasile Alecsandri a izbutit să sintetizeze într-un mod minunat, fiind intr-adevăr un deschizător de drumuri, tradiţia profund populară cu dezvoltarea modernă, multilaterală a vieţii culturale româneşti. Patriotul înflăcărat, prototipul pur al revoluţionarului democrat de la 1848,nu a cunoscut niciodată liniştea, starea senină, calmul olimpian, urmărind mereu marile idei ale umanităţii şi progresului, luptînd în numele lor pină la moarte. El a exprimat (Continuare in pagina 7) ALEXANDRU BĂLĂCI CONTRIBUŢIA LUI ALECSANDRI LA DEZVOLTAREA CULTURII ROMÂNEŞTI In pagina 2 CITITORII AU CUVÎNTUL Versuri de MIHAI BENIUC si EUGEN JEBELEANU •k SJ SJ Matei Alecsescu si I. Biberi: CĂLĂTORIE De UNIVERS EMIL GIURGIUCA: CARNET DE SCRIITOR PERSPECTIVELE ŞCOLII 9 h Izivoarelfle Culturii milenare captate din istoria umanităţii şcoala le întoarce necontenit omenirii. Depozitară a valorilor făurite în trecut, ea stă necontenit în prezent, servindu-l, şi necontenit în viitor, prin orizontul pe care-l deschide. Pe durata unei vîrste, ea trece o generaţie prin toate vîrstele culturii- Nimic din ceea ce naşte spiritul uman şi poartă semnele adevărului, ale binelui, ale frumosului nu rămîne în afara ei. Cuvintele „şcoală“ (din latinul ,,Schoda“, preluat din greacă) „liceu" (din gr. „lakeion”,) profesor (din lat. „profesor“), elev (din franc, „élève“, derivat din „élever“ și acesta din lat. „elevare" = a crește, a înălța), „carte“ (din lat. „charta“, preluat din greacă), tablă (din lat. „tabula"), „a scrie” (din lat. „scribere“), „a citi“ (din V. sl. „citaţi“), ca să luăm doar cîteva din terminologia legată de această instituţie “, arată vechimea izvoarelor de cultură din care ea s-a constituit. Fiecare cucerire în ordinea cunoaşterii universului fizic şi a celui social-moral a fost integrată în conţinutul ei. Fiecare moment capital al istoriei sale a marcat o ieşire din trecut, o victorie în lupta împotriva zăgazurilor puse în calea progresului. Convertirea elementelor de cultură universală la ideea progresului intern a fost direcţia majoră a şcolii româneşti din trecut. Dar cită strădanie, cită perseverenţă, cite eforturi risipite, individuale, din partea slujitorilor ei umili din secolele trecute, ca să răspundă setei de cultură obşteşti, să laicizeze şcoala, în epoca feudală, să lărgească cercul social al elevilor, în perioada luptei antifeudale, să stabilească sensul ei major, acela de a fi instrument de cultură pentru întregul nostru popor şi de a servi la înfăptuirea aspiraţiilor sale naţionale şi socialpolitice de veacuri — principii codificate de acel areopag de cărturari luminaţi, oameni de ştiinţă, scriitori, întemeietori de şcoli „poporale", autori de manuale şi profesori în acelaşi timp, care se numeşte „Şcoala ardeleană“, promontoriu înalt de pe care au descris rînduri (Continuare in padina 7) TIBERIU UTAN AUTUMNALIA De-acum pot spune : Nu mai sînt la anii-ntîielor făclii aprinse pe cele șapte dealuri ale cîntecului. Și-s bucuros că au rămas să ardă de nu chiar toate, cîteva din ele, chiar dacă a plouat, dacă a nins, chiar dacă vînturi umede trecură ca-ntîia tinerețe. De-acum pot spune : Am văzut cu ochii mei şi-am pipăit cu propriile-mi mîini făptura ta de aur, Viitor. Şi-s bucuros, ici-colo, pe cîte-o cărămidă amestecată între sutele de mii, să recunosc amprenta unui vers. De-acum pot spune : Clipă, nu pleca, mai sînt în mine-adîncuri neumblate, fîntîni din care nu dădui să bea nici unui călător, rămîi,milioane, cărămizile nearse și multe, încă, versuri aşteaptă să își capete culoarea la focul sfînt al dragostei de fără. EUGEN SIMION. ÎNSEMNĂRI DESPRE poezia lui AL. PHILIPPIDE S-a vorbit de nota elegiacă a poeziei lui Fhilippide („Al. A. Philippide e un mare elegiac“ — încheie, în Istoria literaturii române (Compendiu), G. Calinescu), de aripile lui Poe, Baudelaire, Novalis, Hölderlin, ce se simt în versurile din Stinci fulgerate şi Visuri in vuietul vremii, de influenţa expresioniştilor germani, de tehnica dantescă şi de gnomismul minuit cu fineţe, dar e cît se poate de curios cum nu s-a observat eminescianismul său. înscrierea poetului intr-un context de artă modernă (neoromantică, expresionistă) s-a făcut un chip convingător, uneori chiar cu abuz în stabilirea corespondenţelor. Dar, ca şi în cazul lui Blaga, poezia lui Philippide, fecundată de izvoare lirice universale, e şi un produs al tradiţiei literare româneşti. Alături de Blaga, poetul Stincilor fulgerate e un continuator al lui Eminescu, în cadrele şi cu formula proprie viziunii sale şi epocii in care s-a format. E, am putea spune, un eminescian de structură. Figuraţia poetică e alta, tipul de sensibilitate, iarăşi, se diferenţiază, dar prin atitudinea profund romantică de a reacţiona în faţa dramelor existenţei, în aspiraţia tiranică, în chipul de a acorda bătăile inimii sale cu mişcarea astrelor şi, mai ales, ca poet în exclusivitate, aproape, al visului, al reprezentărilor onirice vaste şi surprinzătoare. Philippide este, cu hotărîre, un eminescian. Eminescianismul a avut consecinţe puternice mai ales in gindirea sa artistică. Astfel de ecouri ar fi ieşit mai bine şi mai repede la lumină dacă s-ar fi studiat, cu mai mare atenţie, şi intr-un cadru mai organizat, influenţa exercitată de Eminescu în poezia română de după 1920. S-ar fi putut atunci constata că literatura eminesciană acţionează mai puţin pe planul expresiei, cît în zona substanţei poetice, a viziunilor şi, mai ales, ca familiarizează pe seriitor cu lumea ideilor, cu marile mituri ale universului. Philippide se înscrie într-o asemenea descendenţă. Fireşte că Philippide tratează miturile eminesciene din perspectiva unui romantism spiritualizat, trecut prin experienţa şcolilor literare din primele decenii ale secolului XX, expresionismul îndeosebi. Sunt, cu toate acestea, viziuni, atitudini lirice comune. G. Călinescu a depistat, la Eminescu, vocaţia tiranică. Această vocaţie există şi In poezia lui Philippide. Cosmosul e pînza enormă pe care se văd umbrele gesturilor morale din Visuri in vuietul vremii şi celelalte poeme. Astrele sÎnt, apoi, elemente curente de referinţă De ele se leagă dorinţa de evaziune, de desprindere de contingenţele apăsătoare. Aceasta nu e însă decit, în travestire modernă, evaziunea romantică, dureroasă, iluzorie, sortită eşecului, cunoscută din poemele şi nuvelele lui Eminescu. Indiscutabil eminescian e Philippide în reprezentările visului. Ca poet, deci, al oniricului. Nimeni, după autorul Sărmanului Dimnis nu a sondat, la asemenea adincimi, straturile visului, nu i-a descris cu atita fascinaţie tărinurile, ca Philippide. Spaima antică, ce se asociază adesea imaginilor onirice, vine, fireşte, de la expresionişti. Punctul de plecare !ansă romantic, şi, în această împrejurare, experienţa fundamentală a lui Eminescu nu poate fi ocolită necesar, deci, a privi lirica lui Philippide şi din unghiul acestei tradiţii. Rădăcinile ei nu pot creşte în aer, cum nu se pot înfige numai in soluri îndepărtate. In poemele mai noi, Al. Philippide pare a clasiciza cu distincţie. Acheron, Ahile, Proteu, Stix, Orfeu, Euridice, Ulise, Cerber, Charon, Parce sunt nume mitologice care se întilnesc in versuri. Impresia de clasicism (sau elenism) e însă falsă. Poetul nu şi-a abandonat, în esenţă, temele. Se tratează numai cu o mai mare detaşare, cu o mai adincă, parcă, linişte spirituală. In volumul de l’pesti sunt incluse şi poemele scrise după 1945. Altele au apărut prin reviste. Subiectele de meditaţie sunt, ca şi înainte: Timpul, Visul, întinsa fenomenalitate, Moartea, Destinul, clipa efemeră, Creaţia sampiternă, Firea, ca realitate materială şi, în acelaşi timp, fantomatică, extincţia Universului, apoi raportul individ-timp, perenitatea artei, căutările rebele ale minţii, misterul uman incomunicabil etc. Al. Philippide reflectează pe marginea acestor categorii copleşitoare cu stăpînire de sine şi linişte filozofică. Teama de moarte nu mai ia forme atît de dramatic anihilante ca în versurile anterioare. Deasupra poemelor sa simte cerul spiritual romantic puternic elenizat, ca şi în versurile lui G. Călinescu. O frază din Hölderlin, citată adesea, se potriveşte acestei viziuni : poetul stă în apa modernă şi neputincios bate din aripi către cerul grecesc. Misterul insondabil al lucrurilor îl fascinează încă, în modul expresioniştilor, dar o înţelegere nouă face ca poetul să nu mai tragă, din inctirările sale eşuate, sensuri atît de tragice. El se mulţumeşte a pune întrebări, a le sugera — prin bogate referiri — gravitatea, a crea acea atmosferă de adîncă solemnitate, proprie actului cunoaşterii. Uneori, ca Novalis, dă finituluio perspectivă infinită, banalului profunzime spirituala. Dimineţi (1945) debutează prin descrierea realistă, ternă, a mahalalei cu străzi bolovănoase, cu case ce au pereţii leproşi, cu dugheni, cu fanaragii ce umblă ca strigoii cu prăjinile înalte In mîini, cu măturători ce plutesc, învăluiţi in praful gros, ca nişte făpturi biblice, cu clini slabi şi trişti etc. Tema filozofică vine la urmă. Tirgul păcătos se pierde în pă(Continuare la pagina 2) Desen de MIHU VULCANESCU DUMITRU MICU- JURNALI PE „DRUMURI •"I . Căutaţi o carte de călătorii la o săptămînă sau chiar la trei zile de la apariţie , slabă nădejde de-a o găsi. Numai monografiile — dintre scrierile inedite — şi în genere volumele de istorie literară, pe care Consiliul Editurilor, făcînd ureche surdă la reclamaţiile cititorilor şi sezisărilor presei, continuă să le scoată în tiraj insuficiente, se mai mistuie din librării atît de iute. Ca să citesc Drumurile europene ale lui Dumitru Popescu, am împrumutat cartea de la un prieten, după ce, neavînd încotro, am renunţat la orice sforţări de-a mi-o procura pe cale normală. Că s-a epuizat fulgerător nu e de mirare. Cît ce te uiţi la cuprins, eşti tentat să o cumperi. Insă numai citind-o ajungi să o apreciezi la dreapta ei valoare. Ce am apreciat personal îndeosebi e spontaneitatea, naturaleţea, lipsa de „literatură“. Autorul nu „compune“, ci îşi notează spontan, reportericeşte, observaţiile, mărturisindu-şi şi entuziasmele şi decepţiile cu deplină sinceritate, fiind în funcţie de impresia de moment, patetic sau jovial, spiritual ori sarcastic. In destule cărţi de acest fel, autorul e ca un ghid care-şi dă importanţă. Atoateştiutor, ca un romancier realist din secolul trecut, el nu se mulţumeşte să ne arate un lucru sau altul şi, eventual, să ne spună ce sentimente încearcă privindu-le, ci are prezumţia (Continuare in pagina 7)