Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)
1967-02-23 / nr. 8
PREMIILE UNIUNII SCRIITORILOR PE ANUL 1956 Proză : Laurenţiu Fulga, pentru romanul „Alexandra şi infernul“ ; Poezie : Cezar Baltag, pentru volumul „Răsfrîngeri“; Ion Gheorghe, pentru volumul „Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic" ; Oscar Pastior, pentru volumul „Versuri" (în limba germană) ; Dramaturgie : Radu Boureanu, pentru poemul dramatic „Satul fără dragoste"; Critică şi istorie literară : Vladimir Streinu, pentru volumul „Versificaţia modernă" ; Reportaj şi publicistică : Pop Simion, pentru volumul „Orga de bambus“; Traduceri : Etta Boeriu, pentru traducerea operei „Divina comedie" de Dante ; Literatură pentru copii : Fodor Sándor, pentru volumul „Piticul furios" (în limba maghiară). LAURENTIU FULGA CEZAR BALTAG ION GHEORGHE OSCAR PASTIOR RADU BOUREANU VLADIMIR POP STREINU SIMIONETTA BOERIU FODOR SÁNDOR PAGINA 2 VIAŢA UNIUNII SCRIITORILOR PLENARA COMITETULUI DE CONDUCERE Al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA în Capitală, la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu" a avut loc marţi plenara Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. Preşedintele Uniunii Scriitorilor, acad. Zaharia Stancu, a prezentat, cu acest prilej, un referat privind activitatea Uniunii în anul 1966 şi preocupările scriitorilor pentru anul 1967. La discuţiile care au urmat au luat parte scriitorii Radu Boureanu, Fănuş Neagu, Alecu Ivan Ghika, Eugen Barbu, Marosi Peter, Alexandru Oprea, Valeriu Râpeanu, Ion Lăncrănjan, Ion Bănuţă, Stasz János, Dumitru Ignea, Nichita Stănescu şi Alexandru Bălăci, vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Atît în referat cît şi în discuţii au fost analizate rezultatele obţinute de scriitori în anul trecut, subliniindu-se că pentru îmbunătăţirea în continuare a activităţii în domeniul creaţiei literare este necesară o mai strînsă legătură a scriitorilor cu viaţa, o cunoaştere temeinică şi profundă a transformărilor înnoitoare din ţara noastră, reflectarea acestora în opere de o ţinută artistică tot mai înaltă. Vorbitorii au făcut numeroase propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul presei literare şi în mod special în cel al criticii literare, care este chemată să analizeze şi să orienteze cu competenţă şi obiectivitate munca de creaţie, în aceeaşi şedinţă Comitetul de conducere a decernat premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 1966. „TRIBUNĂ“ — un deceniu de la apariţie — Sunt zece ani de cind apărea la Cluj (10 februarie 1957) săptămlnalul Tribuna. Un deceniu de existenţă însufleţită în serviciul culturii noastre socialiste. Revista îşi propunea de la Început să constituie o prezenţă activă in dezbaterile de idei ale epocii, să continue tradiţiile glorioase ale publicisticii transilvănene, să le asocieze elanurilor constructive ale prezentului, să fie intr-adevăr o tribună a spiritului creator, să promoveze arta şi literatura contemporană. Itinerariul străbătut cu pasiune i-a îngăduit să-şi cristalizeze un profil şi un ton propriu, să grupeze in jurul său un mare număr de colaboratori aparţinind tuturor generaţiilor, să se înscrie — cum remarcă acad. C. Daicoviciu, într-un articol consacrat momentului festiv — „ca o contribuţie de preţ asupra căreia istoria culturii româneşti îşi va spune, fără îndoială, cuvîntul". Numărul aniversar al publicaţiei clujene merită să fie semnalat pentru calitatea colaborărilorinedite Blaga, Agîrbiceanu, G. Călinescu, Tudor Vianu, articole, însemnări şi poezii semnate de Al. Philippide, Mihai Bîniuc, Ioanichie Olteanu, Ion Vlasiu şi alţii) şi pentru efortul de a produce o imagine sintetică a drumului parcurs. La inaugurarea celui de al doilea deceniu de apariţie a revistei, Gazeta literară salută colectivul de redacţie al Tribunei cu Urarea de noi succese în activitatea viitoare. mSwSOm DUMITRU ŢEPENEAG: „EXERCIŢII“ Se întîmplă uneori ca, lăudînd un scriitor, să fii apostrofat : ce ţi-a venit, n-are decit douăzeci de ani (dacă e poet) sau treizeci de ani (dacă e prozator) ; şi dimpotrivă, criticînd opera altuia să ţi se spună : unde ţi-a fost capul ? E doar un tînăr aflat la prima carte. Dar criteriul estetic nu trebuie să coboare pînă la situaţia de a oscila în funcţie de ultima aniversare. Să nu trimitem pe scriitorii foarte buni dar tineri după dispense de vîrstă şi nici să nu invocăm prea des juventarea subexperiment, tată, la cei mediocri. E bine ca delimitările să se facă din timp : opere rele rebutabile să fie strînse în clăi de fosfaţi trebuitori ogorului literar, cele superioare să fie cultivate cu subtilităţi de horticultură modernă. Am spus aceste lucruri ca să previn că voi acorda cărţilor recenzate, pe cît îmi va sta in putinţă, un regim strict estetic, ferit de indulgenţe sentimentale ca şi de condescendenţe infatuate. Prima impresie în legătură cu exerciţiile lui Dumitru Ţepeneag e asemănătoare cu aceea pe care Un om matur o are privind la ora recreaţiei mari în curtea plină de vesel vacarm infantil a unei şcoli. Voioşie, melancolie... Personajele acestor schiţe formează o mică armată de copii turbulenţi, sănătoşi, dar neferiţi de maladiile creşterii, ale trecerii prin cercurile vîrstelor (La vizita medicală, de pildă, evocă torturile puberale). Peste lumea lor autorul lasă să plutească un fir subţire de nostalgie tulburătoare. Amintire, dar mai ales Porumbelu şi Turnul cu păsări caracterizează maniera de investigare a universului infantil, specifică lui Dumitru Ţepeneag ; ea poate fi formulată astfel o penetraţiune exprimată lapidar, învăluită într-un lirism transparent insinuat cu discreţie. Compunere în contrapunct. Turnul cu păsări, fixează în descrierea unui joc imaginea copilăriei : „Eram piei roşii, indieni şi cow-boy ridicaţi în şa erata, puştile şi pistoalele secerau fără milă, unii ne prăbuşeam, dar ăsta era tot farmecul, ca la cinema. Soarele deasupra turnului era un clop, şi păsările ţîşnind în toate direcţiile, cu penele înroşite, explozie de pene, de ciocuri, de chiare. Bicicletele zburau la vale, turnul creştea mereu, era un uriaş care a ascuns păsările şi soarele, dar mai eram şi noi, indieni viteji, veniţi să le eliberăm. Păsările se înălţau vestind victoria, unul în spatele celuilalt înconjuram turnul învins. Apoi urcam panta, asta era mai puţin plăcut, să dăm un nou asalt, pentru că eram indieni, şi cîteodată cow-boy neînfricaţi călărind bicicletele, către alte şi alte aventuri minunate“. Vorbeam mai sus de lirism. El nu provine aici din efuziune, ci din descripţie (care nu e însă prolixă niciodată). Atitudinea autorului în naraţie e reţinută, dar paleta sa e bogată, permiţindu-i să vadă şi să redea lucrurile în exerciţiul frumuseţii lor ascunse. Realismul lui Dumitru Ţepeneag devine astfel feeric, peretele naraţiunilor fi spart dft vitralii. Umilul căruţ al lui Porumbelu, ticsit cu „sifoane verzi, roz, galbene, violete“ devine pentru cititorul cu retină educată o adevărată obsesie cromatică, iar eroul, Porumbelu, un fabricant şi un vînzător de reverberaţii. La fel de persistentă e şi imaginea peşteluibaletist (din schiţa Peşte mort) ; el vine seară de seară la fereastra unui copil (cu fantezie !) atingînd sticla cu botul, dansînd în văpaia lunii ca intr-un imens acvarium. Judecind după jumătate (sau chiar mai mult) din numărul schiţelor cuprinse în volum, Dumitru Ţepeneag se apropie de un anume realism, spre care îl îndrumă de altfel observaţia exactă, pătrunzătoare, ca şi stilul detaşat, neutru. Am spus un anume realism, pentru că din stratul de fraze cenuşii, precise, eliptice, sar deodată limbile de foc ale unor imagini picturale, pentru că scriind în genere „obiectiv“, uneori autorul ridică totuşi cu precauţie ecluza subiectivităţii, atît cît să poată trece o pînză subţire de lirism. Ţinînd acum seama şi de celelalte schiţe ale volumului, profilul artistic al lui Dumitru Ţepeneag se modifică in anumită măsură. De la un realism, pe care l-am numi feeric şi liric, scriitorul trece la o proză fantastică şi absurdă. Trecerea, s-o spunem din capul locului, nu coboară nivelul literar al volumului. Dimpotrivă, în anumite zone, îl saltă. Realismul nu dispare din această categorie de schiţe, dar în chiar momentul în care el jubilează, sclipind din zeci de notaţii tăioase, se simte în siguranţă şi se contemplă satisfăcut pe sine, fantasticul inundă brusc întreg planul naraţiunii. Alteori, realismul alunecă imperceptibil pe firul ambiguităţii epice în oniric. Uneori colajul de realism şi fantastic nu izbuteşte, e strident (Aripi şi roţi). Sau alt exemplu: schiţa Pentru un album, în care procedeul e seismic, ducînd la ratarea intenţiei. In alte dăţi rezultatele sunt interesante şi nu de puţine ori autorul obţine efecte puternice. In povestirea La fotograf (în care psihologia şi tonul infantil sunt notate cu o remarcabilă acuitate) mnirii, prinşi în chenarul rubedeniilor şi stopaţi în faţa unui aparat fotografic, se înalţă încet, încet, perforînd plafonul şi acoperişul, spre cer. Sentimentul absurdului nu provine aici atît din faptul în sine, cît din reacţiile personajelor asistente, necăjite ca de o năzbîtie, şi nicidecum uluite ca de o minune, de senzaţionala excursie nupţială în azur. Dezinteresul bărbatului faţă de soţie, stingerea iubirii, produc o catastrofală scădere a staturii: femeia devine cît o păpuşă. Micimea sentimentelor produce în plan fizic liliputanismul : femeia are acum exact dimensiunea însemnătăţii ei diminuate (Confidente), în aceste două din urmă schiţe procedeul e totuşi prea vizibil (punerea în termeni proprii a unor expresii figurate , a fi în al nouălea cer de fericire, de ex. etc.), intrusiunea fantasticului prea brutală. Calitativ superioare sînt prozele, precum Peşte mori, Arife pentru trompetă, Icar, La noi în curte, în care insolitul pătrunde în real printr-un impuls ingerent mai delicat. Un peşte mort „mare cît un om“, zvîrlit inexplicabil de-a lungul trotuarului, incită în pietonii matinali nedumeriri obtuze şi apetituri culinare, în noi însă o nelinişte surdă, prelungă. Povestirea Icar e construită pe o voită confuzie de planuri (realitate-vis), cu un echivoc inextricabil în final. La noi în curte e un exerciţiu kafkian ce poate fi notat cu notă mare, remarcabil prin acea mişcare ezitantă, vicleană, de înaintare a terifiantului în afbal. Naraţiunea începe intenţionat prozaic, fixîndu-şi locul acţiunii intr-o curte de mahala cu colocatari juxtapuşi in camere prea apropiate pentru ca măruntele certuri să nu se ţină lanţ. într-o zi însă apar in această curte trei tineri îmbrăcaţi aidoma, în negru, ca nişte gimnaşti. Făcînd tot felul de exerciţii la bătător, îl rup ; tot ei vin însă să-l repfere, dar lucrul ţine disproporţionat de mult şi la urmă din bătător iese alt fel de spînzurătoare. Sfirşitul povestirii îi surprinde pe cei trei gimnaşti misterioşi în faţa ferestrei povestitorului cerînd o încuviinţare, încuviinţarea de a-l duce pe acesta Ift eşafod ? Scriitorul s-a iniţiat ca puţini alţii la noi în arta dificilă a duplicităţii epice. Dar în formele acestei arte, care nu sunt mimetice decit într-un singur sens: că transcriu o experienţă proprie gravă şi poate că profundă, Dumitru Ţepeneag toarnă un conţinut. HORIA PĂTRAŞCU: „ÎNTUNERICUL ŞI PROFESOARA DE PIAN“ » In mod oarecum paradoxal, Horia Pătraşcu reţine ceea ce e difuz şi inobservabil, lăsînd în schimb să-i scape ceea ce e consistent şi frapant. De exemplu, el „prinde“ stări sufleteşti efemere, nu însă şi tipuri, caractere, profiluri. Acestea, cite sînt, se decolorează repede pe pînza memoriei, persistă însă senzaţiile vagi, sentimentele , aşteptarea (Acasă la dragoste), oboseala (v. schiţa cu acelaşi titlu), singurătatea (Cei ce ajung la poalele muntelui), presimţirea iubirii (Aproape de râu), gelozia (Cîmpia). Pe suprafaţa naraţiunilor din volum aceste stat drâme se întipăresc, devin vizibile ca aburii răsuflării pe sticlă. Proza lui Horia Pătraşcu, neepică, lipsită de acţiune e făcută din „nimicuri“, din fulguraţii analitice, obiecte şi gesturi mărunte, notate impersonal. Scriitorul are destulă fineţe pentru a putea denumi cu aproximaţie şi sugestiv lucrurile indefinisabile, fenomenele de graniţă, ca să le spunem aşa, el „vede“ obiectele, le vede chiar exact, dar nu le reţine (cu unele excepţii), decalcindu-le cu creion prea subţire. Obiectele, personajele, se estompează pe măsură ce atmosfera naraţiunii respective capătă irizări specifice. Fiecare schiţă e mai întîi de toate atmosferă, o mică nebuloasă. Ceea ce e mai vag în ele, le dă nota particulară. In dispfersiunea atmosferă generale autorul degajă stări sufleteşti difuze, pe care Încearcă să Ie cristalizeze în semnificaţii ceva mai consistente (dar nereuşind uneori altceva decit fraze didactice). Prozei lui Horia Pătraşcu îi este caracteristic un anume vaporism. Dacă amănuntele se surpă în aceste schiţe, un sens general se salvează. E sensul pe care îl indică atmosfera pregnantă, sugestia intensă a stărilor psihice. E sensul vieţii. Căci cele mai bune proze ale lui Horia Pătraşcu au meritul de a da iluzia şi senzaţia vieţii. Dintre schiţele volumului, două sunt complet depăşite de celelalte : e vorba de schiţele Fuga, încleiată în pasta fluidă a unui optimism zmeuriu, şi o fată a descoperit marea, in întregime inundată de un alegorism pretenţios, fad. Eroina, cum se întîmplă de obicei în compunerile mimetic moderne, e frâmîntată de probleme ieşite din comun, cu totul deosebite ; ea voieşte, nici mai mult nici mai puţin, „să înţeleagă marea“. Celelalte schiţe sînt cel puţin onorabile, iar unele din ele (Cei ce ajung la poalele muntelui. Aproape de rîu, Sala de aşteptare, Oboseala, întunericul şi profesoara de pian) sunt de-a dreptul foarte bune prin micul lor palpit de viaţă, prin acel ansamblu de zeci de mişcări mărunte şi sigure cu care autorul prinde o atmosferă volatilă sau o stare intimă fugară. Graniţa pe care M. N. Rusu o fixează la p. M. („...talentul lui Horia Pătraşcu, dacă nu există in cele 113 pagini discutate pînă aici, atunci, spre surprinderea noastră, el subzistă în cele treizeci şi şapte cite au mai rămas“) e complet imaginară , precum imaginară e şi „bătălia dintre inger şi balaur“ (!) pe care i-o atribuie lui Horia Pătraşcu , toate, năzăriri ale unui metaforism permanent grizat. Schiţele lui Horia Pătraşcu sunt ca nişte corpuri fumiene, vădind atracţia spre volatil, vaporos şi incert a acestui scriitor „stratosferic“, de talent incontestabil. Valeriu CRISTEA cronica literara. 1. Gheţie ! OPERA LINGVISTICA A LUI I.BUDAI-DELEANU Monografia Gh. Şincai de M. Tomuş şi Opera lingvistică fi lui Ion Budai-Deleanu de I. Gheţie ne-au îndreptat, în ultima vreme, atenfia asupra ft doi reprezentanţi ai Scolii Ardelene. Ultima lucrare, un studiu de bună tinută ştiinţifica, abordează un sector mai pliant cercetat al moştenirii scriitorului de la Cigmău. Opera lingvistică a lui Budai- Deleanu a fost cunoscută, în cele mai multe cazuri, după prezentările descriptive întocmite de AL Papiu-Ilarian. Neajunsul, provocat de needitarea principalelor opere lingvistice, a fost semnalat de Ovid Densusianu care scria în Literatura română modernă : „Budai- Deleanu s-a ocupat şi cu studiile asupra limbii, dar partea aceasta din activitatea sa ne este mai puţin cunoscută, deoarece manuscrisele lui filologice, afară de cîteva fragmente, au rămas netipărite“. Nepărite au rămas şi pînă acum, dar cunoaşterea lor ne este facilitată de studiul de care ne ocupăm, ceea ce nu înseamnă că studiul face inutilă editarea lor. Riscurile unei cercetări nefundate pe cunoaşterea nemijlocită a manuscriselor, semnalate în trecut, au fost amintite şi de autorul studiului : „Lipsa unui contact direct cu opera lingvistică a scriitorului a făcut ca unii dintre cei mai însemnaţi istorici literari să omită lucrări sau să comită erori în stabilirea filiaţiei dintre diferitele manuscrise“. De unde se vede că studiul acesta îşi dovedeşte oportunitatea, interesul său fiind mai larg. Lucrarea lui I. Gheţie încadrează problemele lingvistice abordate de Budai-Deleanu, în dezbaterea majoră pe care o serveau. Scriitorul cel mai important al Şcolii Ardelene şi-a pus, asemeni celorlalţi corifei, opera istorică şi lingvistică şi, slujba idealului de eliberare naţională şi socială a poporului nostru. Lucrările sale dezbat probleme esenţiale ca : vechimea elementului românesc, permanenţa sa pe teritoriile de baştină etc. Capitolele Originea poporului român şi a limbii române- Latinitatea limbii române. Examinarea etimologică a vocabularului şi a structurii ei gramaticale pledează în sensul semnalat mai sus. Budai-Deleans continuă, împreună cu ceilalţ învăţaţi ardeleni, pe cronicari în afirmarea, de data aceasta cu mai ferme argumente istorice şi lingvistice, a romanităţii limbii şi a poporului nostru. „Românii sunt — spune Budai- Deleanu — cei mai vechi lăcuitori în Dacia şi adevăraţi moşteniţi iar limba română. — susţit pe scriitorul îrfmpreună cu Petru Maior — este continuatoarea latinei populare vorbite în Dacia. Un capitol special, complinit însă și de celelalte, releva serioasa cultură lingvistică de esenţă clasică a lui Budai-Deleanu, scriitorului fiindu-i propriu un : „Clasicism — de la ipostaza lui antică pînă la doctrina secolului al XVIII-lea — puternic colorat de formaţia raţionalistă“. E amintit aici numărul mare de limbi cunoscute de el, unele foarte bine, ca latina şi germana, în care şi-a alcătuit chiar unele lucrări. Autorul studiului semnalează adesea convergenţa de opinii a lui Budai-Deleanu cu Petru Maior. Influenţa acestuia din urmă e admisă doar în amănunte, cei doi scriitori, se crede, au avut surse comune. Se subliniază, pe tot parcursul lucrării, ideile lingvistice noi ale scriitorului ardelean, precum şi ideile comune epocii — rezultatul fiind configurarea personalităţii lui Budai-Deleanu, asimilată, fără discriminări, Şcolii Ardelene. Unele idei privitoare la limbă ale lui Budai- Deleanu nu mai sunt actuale, altele au fost erezii — toate insă dau măsura extraordinarei erudiţii a scriitorului. Un capitol analizează contribuţia scriitorului la constituirea teoriei limbii literare. El vedea în limba literară un mijloc de înfăptuire a marelui reviriment cultural pentru care pledau învăţaţii patrioţi ardeleni. Limba literară trebuia să se sprijine pe limba poporului, disciplinată de gramatică şi îmbogăţită prin neologismele diferitelor ştiinţe, dar care să preia şi formele de limbă consacrate de vechile scrieri, capabilă, în sfirşit, să depăşească diferenţele regionale. Alte capitole tratează metodic despre opiniile, pozitive sau negative, în domeniul sistemului ortografic, gramaticilor şi operei lexicografice. Urmărirea ideilor e însoţită de semnalarea remarcabilelor calităţi ale cercetătorului Budai- Deleanu : „Spirit pătruns de filozofia iluministă în mai mare măsură decit orice contemporan al său, el aduce în cercetările sale respectul nelimitat pentru activitatea raţiunii şi pentru rigurozitatea investigaţiei ştiinţifice“. în lumina concluziilor cercetării sale, I. Gheţie e autorizat să fixeze pe Budai-Deleanu în familia unor cărturari iluştri : D. Cahtemir, Eliade Rădulescu, N. Iorga. Lucrare densă în idei, imposibil de cuprins în aceste rînduri, studiul lui I. Gheţie se recomandă ca o exegeză care va fi des citată. Iordan DATCU Negoiţă Irimie: DOR DE INFINIT Poezia lui Negoiţă Irimie este capricioasă, nestatornică încordată pe direcţii mari sau fixată pe o mică poantă, pendulind sprinţar de la „dorurile de Infinit“ ades invocate, la simpla familiaritate anecdotică, într-o dinamică perpetuă, agitată, înfrigurată. De altfel, sigurul „infinit“ acceptat este, se pare, cel al mişcării. Poetul se află într-o neîntreruptă migraţie, călător cu fiinţa şi cu gîndul, bolnav de patima drumului, galopînd sau zburînd, trăgînd după sine „plasa deasă“ a meridianelor şi paralelelor, suind, coborînd, săltînd de pe pămînt de la un pol la celălalt, îşi spune „fiul lui Ed“. E multă naivitate adolescentă în cochetarea cu infinitul, în dialogul imprudent c ideile sau în veleitatea de dominare a spaţiilor, dar naivitatea este scuzabilă într-o poezie discursivă, patetică, febrilă. De multe ori goana „eoliană“, fără oprire, aspiraţia către orizonturi succesive răspunde unei nevoi aprige de reintegrare a fiinţei în dinamica firii, ca în aceste versuri dramatice : „Trei zile-n şir, am plîns la sinul mării, / Vezi, faţa mi-e brăzdată ca o piatră ; / Tînjea spre-nsigurarea depărtării / Nisipul din fiinţa-mi idolatră. // Şi umbra mea pe-ntinderea fierbinte / Cind mi-am privit-o-n pînza de nisip / Mă-nfioră, şi mi-a adus aminte / Că semănăm cu muntele la chip. // Şi-am plîns şi-a patra zi / Şi zile-n şir / Părea că-s albatrosul răstignit, / Şi plîng, şi-ntre sughiţuri măi respir / Cuprins de febra altui răsărit“. (Febra răsăritului). Alteori „mersul“ pare o inerţie de limbaj, reflex manierist, deconectat de circuitul ideii poetice : „Doar în unghiuri drepte Şi egale / Paşii mei au măsurat pămîntul, / Dar n-am dat de marginile sale / Că-l străbat prin noapte şi cu gîndul. // Şi îi dau tîrcoale şi alerg / Desprins de pol ca un aisberg...“. (Autoportret). Cît priveşte dialogul cu ideile, abordat în cîteva rînduri, el se menţine într-o zonă comună, e pragmatic şi, adeseori, simplist. Conversiunea ideii la materie se face cam neîndemînatic, în tonuri joase şi impersonale. Pretenţia demiurgică ml are un corespondent creativ original, iar procesul de materializare a ideii ni se înfăţişează ca un meşteşug minor : „Furtună de idei eu ştiu să isc / (...) / Dar să nu fie numai sterpe vise, / Le convertesc în oameni şi-n unelte, / Şi cind le dau dimensiuni precise / Ideile devin concrete, zvelte...“. (Idei concrete). Pe pămînt însă, printre obiecte (şi nu printre idei), poetul se mişcă mai degajat, angajînd ritmuri proprii şi stabilind comunicări cu natura în expresiile ei dinamice. în acest sens ar fi de citat destule versuri frumoase din poezii ca Peisaj în alb, Chemare, Aluzie marină, Spirale, Start, Explozie fluidă. Substanţa autentică şi definitorie a poeziei lui Negoiţă Irimie este extrasă din drumurile „fizice“ , din excursiile „metafizice“ ale poetului nu s-a recoltat deocamdată nimic notabil. Anumite libertăţi lingvistice nu ni se par nici necesare, nici fericite : „Vezi, ale tale pietre t Zvîrlite-n cer, nu sună, / Cad tot mai asimetre...“ ; „Corbul, rotindu-se prin aer, / Dă vîrsta mea pe-un prînz cu stridii. / Crezîttd pescarul mult prea fraier“ ; Că-ţi vine noaptea să arunci cu pietrii...“. Să arunci cu pietrii, dar de ce în limbă ? Gheorghe Buzoianu 0 SEARĂ PENTRU MAI TIRZIU Debutul lui Gheorghe Buzoianu se produce sub semnul tendinţei marcate a prozei tinere către notaţia psihologică. Fără a împărtăşi graba cu care „postfaţa“ de pe coperta volumului anunţă „un prozator de analiză, de un cert talent", vom remarca efortul autorului de a consemna mutaţii sufleteşti. Majoritatea povestirilor au în vedere un „punct critic“ din perspectiva căruia sunt redimensionate şi reconsiderate sentimente şi atitudini, gesturi şi acţiuni care au deviat destinul eroilor. Autorul e cu deosebire atent la incompatibilităţile de structură dintre personaje, iar „cazul" preferat este acela al omului care se înşeală asupra partenerului (partenerei) şi, implicit, se autoînşeală, se automistifică. (în aşteptarea trenului, întoarcere la tinereţe. Domnişoara Cici, într-o iarnă). La un moment dat, eroul „se trezeşte", are o prelungită criză de conştiinţă şi efectuează un bilanţ al erorilor, apoi, redevenit el însuşi, ia hotărîrea fermă de a căuta un nou drum în viaţă, avînd grijă să-i ofere cititorului un final optimist. Singura din acest grup de povestiri care fixează un reper interesant este Domnişoara Cici, drama femeii care trăieşte poate ultima „mare dragoste" şi care se înşeală amarnic asupra bărbatului iubit. Domnişoara Cici descinde cumva din literatura romantică, e o însingurată bizară în aşteptarea unui miracol care să-i modifice viaţa anostă, cenuşie. Miracolul se produce, domnişoara Cici intră într-o zodie nouă a existenţei sale, dar edificiul fericirii atît de tîrziu dobîndite se dovedeşte fals : bărbatul pe care-l iubeşte este un pungaş, iar afecţiunea sa e interesată. Domnişoara Cici îl dă pe mina miliţiei, conştientă că a ratat şi ultima şansă de a se realiza pe plan sentimental. Celelalte povestiri din această categorie introduc situaţii uzate, cu femei inadaptabile, de un bovarism banal, cu tristeţi conjugale şi despărţiri salutare, în spiritul şi în litera unor scheme arhifolosite. Observaţia nu depăşeşte, în general, straturile superficiale ale existenţei eroilor, teza e vizibilă, iar desfăşurarea epică previzibilă, ceea ce destramă interesul la lectură. Nici desenul satiric (Se vede cit de colo) nu-i reuşeşte prozatorului, fiind executat cu o peniţă prea groasă, ca un simplu exerciţiu foiletonistic. Caricatura este de un efect ţipător, „se vede cit de colo“, precum un afiş. In schimb, observaţia sarcastică din Aşteptare e notabilă, prin relieful pe care-l dă măruntelor zbateri ale unei conştiinţe culpabile. Există un grup de povestiri, care, alături de Domnişoara Cici şi Aşteptare, constituie partea mai rezistentă a volumului : Acasă. O seară mai tîrziu. Surpriza. Nu se remarcă aici, ca în Dimineaţă senină, „efortul de a alcătui o naraţiune modernă într-un ritm viu, cu o tensiune ascunsă" (postfaţa), efort eşuat, adăugăm noi, căci naraţiunea nu e modernă, nu e de loc, am zice... ritmul nu e viu, ci lent, greoi, tensiunea e atît de ascunsă, incit nu se simte. Dimpotrivă, povestirile citate sunt naraţiuni de tip tradiţional, tensiunea e sensibilă, nu ascunsă, epica e riguroasă şi directă. Toate ar putea primi titlul uneia din ele . Surpriza, fiindcă implică răsturnări în ordinea faptelor de viaţă sau de conştiinţă. Previzibilitatea este exclusă, situaţiile se definesc în raport cu modificările-surpriza ce intervin în relaţiile dintre eroi. Pentru tînărul debutant acesta ni se pare deocamdată, drumul fertil, convenabil structurii sale. Dumitru SOLOMON mimmmmEEEtEEmmmmmBmmimimmam avancronică de NEAGU RĂDULESCU MIRON CHIROPOL : „JOCUL LUI ADAM" ir-r-nTiitiT-n------rrrr-r... © GAZIFA LI I EUANA