Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)

1967-02-23 / nr. 8

PREMIILE UNIUNII SCRIITORILOR PE ANUL 1956 Proză : Laurenţiu Fulga, pentru romanul „Alexandra şi infernul“ ; Poezie : Cezar Baltag, pentru volumul „Răsfrîngeri“; Ion Gheorghe, pentru volu­mul „Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic" ; Oscar Pastior, pentru volumul „Versuri" (în limba germană) ; Dramaturgie : Radu Boureanu, pentru poemul dramatic „Satul fără dragoste"; Critică şi istorie literară : Vladimir Strei­­nu, pentru volumul „Versificaţia modernă" ; Reportaj şi publicistică : Pop Simion, pen­tru volumul „Orga de bambus“; Traduceri : Etta Boeriu, pentru traducerea operei „Divina comedie" de Dante ; Literatură pentru copii : Fodor Sándor, pentru volumul „Piticul furios" (în limba maghiară). LAURENTIU FULGA CEZAR BALTAG ION GHEORGHE OSCAR PASTIOR RADU BOUREANU VLADIMIR POP STREINU SIMION­ETTA BOERIU FODOR SÁNDOR PAGINA 2 VIAŢA UNIUNII SCRIITORILOR PLENARA COMITETULUI DE CONDUCERE Al UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA în Capitală, la Casa Scrii­torilor „Mihail Sadoveanu" a avut loc marţi plenara Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. Preşedintele Uniunii Scrii­torilor, acad. Zaharia Stan­­cu, a prezentat, cu acest prilej, un referat privind activitatea Uniunii în anul 1966 şi preocupările scrii­torilor pentru anul 1967. La discuţiile care au ur­mat au luat parte scriitorii Radu Boureanu, Fănuş Neagu, Alecu Ivan Ghik­a, Eugen Barbu, Marosi Pe­ter, Alexandru Oprea, Vale­­riu Râpeanu, Ion Lăncrăn­­jan, Ion Bănuţă, Stasz Já­nos, Dumitru Ignea, Nichi­­ta Stănescu şi Alexandru Bălăci, vicepreşedinte al Co­mitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Atît în referat cît şi în discuţii au fost analizate rezultatele obţinute de scri­itori în anul trecut, subli­­niindu-se că pentru îmbu­nătăţirea în continuare a activităţii în domeniul crea­ţiei literare este necesară o mai strînsă legătură a scriitorilor cu viaţa, o cu­noaştere temeinică şi pro­fundă a transformărilor înnoitoare din ţara noastră, reflectarea acestora în ope­re de o ţinută artistică tot mai înaltă. Vorbitorii au făcut numeroase propuneri pentru îmbunătăţirea acti­vităţii în domeniul presei literare şi în mod special în cel al criticii literare, care este chemată să analizeze şi să orienteze cu compe­tenţă şi obiectivitate mun­ca de creaţie, în aceeaşi şedinţă Comi­tetul de conducere a decer­nat premiile Uniunii Scrii­torilor pe anul 1966. „TRIBUNĂ“ — un deceniu de la apariţie — Sunt zece ani de cind apărea la Cluj (10 fe­bruarie 1957) săptămlnalul Tribuna. Un deceniu de existenţă însufleţită în serviciul culturii noastre socialiste. Revista îşi propunea de la Început să constituie o prezenţă activă in dez­baterile de idei ale epocii, să continue tradi­ţiile glorioase ale publicisticii transilvănene, să le asocieze elanurilor constructive ale pre­zentului, să fie intr-adevăr o tribună a spiri­tului creator, să promoveze arta şi literatura contemporană. Itinerariul străbătut cu pasiune i-a îngăduit să-şi cristalizeze un profil şi un ton propriu, să grupeze in jurul său un mare număr de colaboratori aparţinind tuturor ge­neraţiilor, să se înscrie — cum remarcă acad. C. Daicoviciu, într-un articol consacrat mo­mentului festiv — „ca o contribuţie de preţ asupra căreia istoria culturii româneşti îşi va spune, fără îndoială, cuvîntul". Numărul aniversar al publicaţiei clujene merită să fie semnalat pentru calitatea cola­borărilor­­inedite Blaga, Agîrbiceanu, G. Că­­linescu, Tudor Vianu, articole, însemnări şi poezii semnate de Al. Philippide, Mihai Bî­­niuc, Ioanichie Olteanu, Ion Vlasiu şi alţii) şi pentru efortul de a produce o imagine sin­tetică a drumului parcurs. La inaugurarea celui de al doilea deceniu de apariţie a revistei, Gazeta literară salută colectivul de redacţie al Tribunei cu Urarea de noi succese în activitatea viitoare. mSwSOm DUMITRU ŢEPENEAG: „EXERCIŢII“ Se întîmplă uneori ca, lăudînd un scriitor, să fii apostrofat : ce ţi-a ve­nit, n-are decit douăzeci de ani (dacă e poet) sau treizeci de ani (dacă e prozator) ; şi dimpotrivă, criticînd opera altuia să ţi se spună : unde ţi-a fost capul ? E doar un tînăr aflat la prima carte. Dar criteriul estetic nu trebuie să coboare pînă la situaţia de a os­cila în funcţie de ultima aniversare. Să nu trimi­tem pe scriitorii foarte buni dar tineri după dis­­pense de vîrstă şi nici să nu invocăm prea des­­ juventarea subexperiment, tată, la cei mediocri. E bine ca delimitările să se facă din timp : oper­e rele rebutabile să fie strînse în clăi de fosfaţi trebuitori ogoru­lui literar, cele superioare să fie cultivate cu subtilităţi de hor­­ticultu­ră modernă. Am spu­­s aceste lucruri ca să previn că voi acorda cărţilor recenzate, pe cît îmi va sta in putinţă, un regim strict estetic, ferit de indulgenţe sentimentale ca şi de condes­cendenţe infatuate. Prima impresie în legătură cu exerciţiile lui Dumitru Ţepeneag e asemănătoare cu aceea pe care Un om matur o are privind la ora recreaţiei mari în curtea plină de vesel vacarm infantil a unei şcoli. Voioşie, melancolie... Personajele acestor schiţe formea­ză o mică armată de copii turbulenţi, sănătoşi, dar neferiţi de maladiile creşterii, ale trecerii prin cercurile vîrstelor (La vizita medicală, de pildă, evocă torturile puberale). Peste lumea lor autorul lasă să plutească un fir subţire de nostalgie tulburătoare. Amintire, dar mai ales Porumbelu şi Turnul cu păsări caracterizează maniera de investigare a universului infantil, specifică lui Dumitru Ţepeneag ; ea poate fi formulată astfel o penetraţiune exprimată lapidar, învăluită într-un lirism transparent insinuat cu dis­creţie. Compunere în contrapunct. Turnul cu păsări, fixează în descrierea unui joc imaginea copilăriei : „Eram piei roşii, indieni şi cow-boy ridicaţi în şa erata, puştile şi pistoalele secerau fără milă, unii ne prăbuşeam, dar ăsta era tot farmecul, ca la cinema. Soarele deasupra turnului era un clop, şi păsă­rile ţîşnind în toate direcţiile, cu penele înroşite, explozie de pene, de ciocuri, de chiare. Bicicletele zburau la vale, turnul creştea mereu, era un uriaş care a ascuns păsările şi soarele, dar mai eram şi noi, indieni viteji, veniţi să le eliberăm. Păsările se înălţau vestind victoria, unul în spatele celuilalt înconjuram turnul învins. Apoi urcam panta, asta era mai puţin plăcut, să dăm un nou asalt, pentru că eram indieni, şi cîteodată cow-boy neînfricaţi călărind bicicletele, către alte şi alte aventuri minunate“. Vorbeam mai sus de lirism. El nu provine aici din efuziune, ci din descripţie (care nu e însă prolixă niciodată). Atitudinea autorului în naraţie e reţinută, dar paleta sa e bogată, permi­­ţindu-i să vadă şi să redea lucrurile în exerciţiul frumuseţii lor ascunse. Realismul lui Dumitru Ţepeneag devine astfel feeric, peretele naraţiunilor fi spart dft vitralii. Umilul căruţ al lui Porumbelu, ticsit cu „sifoane verzi, roz, galbene, violete“ devine pentru cititorul cu retină educată o adevărată obsesie cromatică, iar eroul, Porumbelu, un fabricant şi un vînzător de reverberaţii. La fel de persistentă e şi imaginea peştelui­­baletist (din schiţa Peşte mort) ; el vine seară de seară la fereastra unui copil (cu fantezie !) atingînd sticla cu botul, dansînd în văpaia lunii ca intr-un imens acvarium. Judecind după jumătate (sau chiar mai mult) din numărul schiţelor cuprinse în volum, Dumitru Ţepeneag se apropie de un anume realism, spre care îl îndrumă de altfel observaţia exactă, pătrunzătoare, ca şi stilul detaşat, neutru. Am spus un anume realism, pentru că din stratul de fraze cenuşii, precise, eliptice, sar deodată limbile de foc ale unor imagini picturale, pentru că scriind în genere „obiectiv“, uneori autorul ridică totuşi cu precauţie ecluza subiectivităţii, atît cît să poată trece o pînză subţire de lirism. Ţin­înd acum seama şi de celelalte schiţe ale volumului, profilul artistic al lui Dumitru Ţepeneag se modifică in anumită măsură. De la un realism, pe care l-am numi feeric şi liric, scriitorul trece la o proză fantastică şi absurdă. Trecerea, s-o spunem din capul locului, nu coboară nivelul literar al volumului. Dimpotrivă, în anumite zone, îl saltă. Realismul nu dispare din această categorie de schiţe, dar în chiar momentul în care el jubilează, sclipind din zeci de notaţii tăioase, se simte în siguranţă şi se contemplă satisfăcut pe sine, fantasticul inundă brusc întreg planul naraţiunii. Alte­ori, realismul alunecă imperceptibil pe firul ambiguităţii epice în oniric. Uneori colajul de realism şi fantastic nu izbuteşte, e strident (Aripi şi roţi). Sau alt exemplu: schiţa Pentru un album, în care procedeul e seismic, ducînd la ratarea intenţiei. In alte dăţi rezultatele sunt interesante şi nu de puţine ori autorul obţine efecte puternice. In povestirea La fotograf (în care psihologia şi tonul infantil sunt notate cu o remarcabilă acuitate) mnirii, prinşi în chenarul rubedeniilor şi stopaţi în faţa unui aparat fotografic, se înalţă încet, încet, perforînd plafonul şi aco­perişul, spre cer. Sentimentul absurdului nu provine aici atît din faptul în sine, cît din reacţiile personajelor asis­tente, necăjite ca de o năzbîtie, şi nicidecum uluite ca de o minune, de senzaţionala excursie nupţială în azur. Dezinteresul bărbatului faţă de soţie, stingerea iubirii, produc o catastrofală scădere a staturii: femeia devine cît o păpuşă. Micimea sentimentelor produce în plan fizic liliputanismul : femeia are acum exact dimensiunea însemnătăţii ei diminuate (Confidente), în aceste două din urmă schiţe procedeul e totuşi prea vizibil (punerea în termeni proprii a unor expresii figu­rate , a fi în al nouălea cer de fericire, de ex. etc.), intrusiunea fantasticului prea brutală. Calitativ superioare sînt prozele, pre­cum Peşte mori, Arife pentru trompetă, Icar, La noi în curte, în care insolitul pătrunde în real printr-un impuls ingerent mai delicat. Un peşte mort „mare cît un om“, zvîrlit inex­plicabil de-a lungul trotuarului, incită în pietonii matinali ne­dumeriri obtuze şi apetituri culinare, în noi însă o nelinişte surdă, prelungă. Povestirea Icar e construită pe o voită con­fuzie de planuri (realitate-vis), cu un echivoc inextricabil în final. La noi în curte e un exerciţiu kafkian ce poate fi notat cu notă mare, remarcabil prin acea mişcare ezitantă, vicleană, de înaintare a terifiantului în afb­al. Naraţiunea începe inten­ţionat prozaic, fixîndu-şi locul acţiunii intr-o curte de mahala cu colocatari juxtapuşi in camere prea apropiate pentru ca măruntele certuri să nu se ţină lanţ. într-o zi însă apar in această curte trei tineri îmbrăcaţi aidoma, în negru, ca nişte gimnaşti. Făcînd tot felul de exerciţii la bătător, îl rup ; tot ei vin însă să-l repfere, dar lucrul ţine disproporţionat de mult şi la urmă din bătător iese alt fel de spînzurătoare. Sfirşitul povestirii îi surprinde pe cei trei gimnaşti misterioşi în faţa ferestrei povestitorului cerînd o încuviinţare, încuviinţarea de a-l duce pe acesta Ift eşafod ? Scriitorul s-a iniţiat ca puţini alţii la noi în arta dificilă a duplicităţii epice. Dar în formele aces­tei arte, care nu sunt mimetice decit într-un singur sens: că transcriu o experienţă proprie gravă şi poate că profundă, Du­mitru Ţepeneag toarnă un conţinut. HORIA PĂTRAŞCU: „ÎNTUNERICUL ŞI PROFESOARA DE PIAN“ » In mod oarecum para­doxal, Horia Pătraşcu reţine ceea ce e difuz şi inobservabil, lăsînd în schimb să-i scape ceea ce e consistent şi frapant. De exemplu, el „prinde“ stări sufleteşti efemere, nu însă şi tipuri, carac­tere, profiluri. Acestea, cite sînt, se decolorează repede pe pînza memo­riei, persistă însă senza­ţiile vagi, sentimentele , aşteptarea (Acasă la dra­goste), oboseala (v. schiţa cu acelaşi titlu), singu­rătatea (Cei ce ajung la poalele muntelui), presim­ţirea iubirii (Aproape de râu), gelozia (Cîmpia). Pe suprafaţa naraţiunilor din volum aceste stat drâme se întipăresc, devin vizibile ca aburii răsuflării pe sticlă. Proza lui Horia Pătraşcu, neepică, lipsită de acţiune e făcută din „nimicuri“, din fulguraţii analitice, obiecte şi gesturi mă­runte, notate impersonal. Scriitorul are destulă fineţe pentru a putea denumi cu aproximaţie şi sugestiv lucrurile indefini­­sabile, fenomenele de graniţă, ca să le spunem aşa, el „vede“ obiectele, le vede chiar exact, dar nu le reţine (cu unele excepţii), decalcindu-le cu creion prea subţire. Obiectele, personajele, se estompează pe măsură ce atmosfera naraţiunii respective capătă irizări specifice. Fiecare schiţă e mai întîi de toate atmosferă, o mică nebuloasă. Ceea ce e mai vag în ele, le dă nota parti­culară. In dispfersiunea atmosferă generale autorul degajă stări sufleteşti difuze, pe care Încearcă să Ie cristalizeze în semni­ficaţii ceva mai consistente (dar nereuşind uneori altceva decit fraze didactice). Prozei lui Horia Pătraşcu îi este caracteristic un anume vaporism. Dacă amănuntele se surpă în aceste schiţe, un sens general se salvează. E sensul pe care îl indică atmosfera pregnantă, sugestia intensă a stărilor psihice. E sensul vieţii. Căci cele mai bune proze ale lui Horia Pătraşcu au meritul de a da iluzia şi senzaţia vieţii. Dintre schiţele volumului, două sunt complet depăşite de cele­lalte : e vorba de schiţele Fuga, încleiată în pasta fluidă a unui optimism zm­euriu, şi o fată a desco­perit marea, in întregime inundată de un alegorism pretenţios, fad. Eroina, cum se întîmplă de obicei în compunerile mimetic moderne, e frâmîntată de probleme ieşite din comun, cu totul deosebite ; ea voieşte, nici mai mult nici mai puţin, „să înţeleagă marea“. Celelalte schiţe sînt cel puţin onorabile, iar unele din ele (Cei ce ajung la poalele muntelui. Aproape de rîu, Sala de aşteptare, Oboseala, întunericul şi profesoara de pian) sunt de-a dreptul foarte bune prin micul lor palpit de viaţă, prin acel ansamblu de zeci de mişcări mărunte şi sigure cu care autorul prinde o atmosferă volatilă sau o stare intimă fugară. Graniţa pe care M. N. Rusu o fixează la p. M. („...talentul lui Horia Pătraşcu, dacă nu există in cele 113 pagini discutate pînă aici, atunci, spre surprinderea noastră, el subzistă în cele treizeci şi şapte cite au mai rămas“) e complet imaginară , pre­cum imaginară e şi „bătălia dintre inger şi balaur“ (!) pe care i-o atribuie lui Horia Pătraşcu , toate, năzăriri ale unui meta­forism permanent grizat. Schiţele lui Horia Pătraşcu sunt ca nişte corpuri fum­iene, vădind atracţia spre volatil, vaporos şi incert a acestui scriitor „stratosferic“, de talent incontestabil. Valeriu CRISTEA cronica literara. 1. Gheţie ! OPERA LINGVISTICA A LUI I.BUDAI-DELEANU Monografia Gh. Şincai de M. Tomuş şi Opera lingvistică fi lui Ion Budai-Deleanu de I. Gheţie ne-au îndreptat, în ul­­tima vr­eme, atenfia asupra ft doi reprezentanţi ai Scolii Ar­­delene. Ultima lucrare, un stu­diu de bună tinută ştiinţifica, abordează un sector mai plian­t cercetat al moştenirii scriitoru­lui de la Cigmău. Opera lingvistică a lui Budai- Deleanu a fost cunoscută, în cele mai multe cazuri, după prezentările descriptive întoc­­mite de AL Papiu-Ilarian. Nea­junsul, provocat de needitarea principalelor opere lingvistice, a fost semnalat de Ovid Den­­susianu care scria în Litera­tura română modernă : „Budai- Deleanu s-a ocupat şi cu stu­diile asupra limbii, dar partea aceasta din activitatea sa ne este mai puţin cunoscută, de­oarece manuscrisele lui filo­logice, afară de cîteva frag­mente, au rămas netipărite“. Nepărite au rămas şi­ pînă acum, dar cunoaşterea lor ne este facilitată de studiul de care ne ocupăm, ceea ce nu înseamnă că studiul face inu­tilă editarea lor. Riscurile unei cercetări ne­fundate pe cunoaşterea nemij­locită a manuscriselor, semna­late în trecut, au fost amintite şi de autorul studiului : „Lipsa unui contact direct cu opera lingvistică a scriitorului a fă­cut ca unii dintre cei mai în­semnaţi istorici literari să omită lucrări sau să comită erori în stabilirea filiaţiei dintre dife­ritele manuscrise“. De unde se vede că studiul acesta îşi do­vedeşte oportunitatea, interesul său fiind mai larg. Lucrarea lui I. Gheţie înca­drează problemele lingvistice abordate de Budai-Deleanu, în dezbaterea majoră pe care o serveau. Scriitorul cel mai im­portant al Şcolii Ardelene şi-a pus, asemeni celorlalţi corifei, opera istorică­ şi lingvistică şi, slujba idealului de eliberare na­ţională şi socială a poporului nostru. Lucrările sale dezbat probleme esenţiale ca : vechi­mea elementului românesc, permanenţa sa pe teritoriile de baştină etc. Capitolele Originea poporului român şi a limbii române­­- Latinitatea limbii române. Exa­minarea etimologică a vocabu­larului şi a structurii ei gra­maticale pledează în sensul sem­nalat mai sus. Budai-Deleans continuă, împreună cu ceilalţ învăţaţi ardeleni, pe cronicari în afirmarea, de data aceasta cu mai ferme argumente isto­rice şi lingvistice, a romanităţii limbii şi a poporului nostru. „Românii sunt — spune Budai- Deleanu — cei mai vechi lă­­cuitori în Dacia şi adevăraţi moşteniţi iar lim­ba rom­ână. —­­ susţit pe scriitorul îrfmpreună cu Petru Maior — este continua­toarea latinei populare vorbite în Dacia. Un capitol special, complinit însă și de celelalte, releva se­rioasa cultură lingvistică de esenţă clasică a lui Budai-De­leanu, scriitorului fiindu-i pro­priu un : „Clasicism — de la ipostaza lui antică pînă la doc­trina secolului al XVIII-lea — puternic colorat de formaţia ra­­ţionalistă“. E amintit aici nu­mărul mare de limbi cunoscute de el, unele foarte bine, ca latina şi germana, în care şi-a alcătuit chiar unele lucrări. Autorul studiului semnalează adesea convergenţa de opinii a lui Budai-Deleanu cu Petru Maior. Influenţa acestuia din urmă e admisă doar în amă­nunte, cei doi scriitori, se crede, au avut surse comune. Se subliniază, pe tot parcursul lucrării, ideile lingvistice noi ale scriitorului ardelean, pre­cum şi ideile comune epocii — rezultatul fiind configurarea personalităţii lui Budai-Deleanu, asimilată, fără discriminări, Şcolii Ardelene. Unele idei pri­vitoare la limbă ale lui Budai- Deleanu nu mai sunt actuale, altele au fost erezii — toate insă dau măsura extraordinarei erudiţii a scriitorului. Un capitol analizează contri­buţia scriitorului la constituirea teoriei limbii literare. El ve­dea în limba literară un mij­loc de înfăptuire a marelui re­viriment cultural pentru care pledau învăţaţii patrioţi arde­leni. Limba literară trebuia să se sprijine pe limba poporului, disciplinată de gramatică şi îmbogăţită prin neologismele diferitelor ştiinţe, dar care să preia şi formele de limbă con­sacrate de vechile scrieri, ca­pabilă, în sfirşit, să depăşească diferenţele regionale. Alte capitole tratează meto­dic despre opiniile, pozitive sau negative, în domeniul sistemu­lui ortografic, gramaticilor şi operei lexicografice. Urmărirea ideilor e însoţită de semnalarea remarcabilelor calităţi ale cercetătorului Budai- Deleanu : „Spirit pătruns de fi­lozofia iluministă în mai mare măsură decit orice contemporan al său, el aduce în cercetările sale respectul nelimitat pentru activitatea raţiunii şi pentru rigurozitatea investigaţiei ştiin­ţifice“. în lumina concluziilor cerce­tării sale, I. Gheţie e autorizat să fixeze pe Budai-Deleanu în familia unor cărturari iluştri : D. Cahtemir, Eliade Rădulescu, N. Iorga. Lucrare densă în idei, im­posibil de cuprins în aceste rînduri, studiul lui I. Gheţie se recomandă ca o exegeză care va fi des citată. Iordan DATCU Negoiţă Irimie: DOR DE INFINIT Poezia lui Negoiţă Irimie este capricioasă, nestatornică încordată pe direcţii mari sau fixată pe o mică poantă, pen­­dulind sprinţar de la „doru­rile de Infinit“ ades invocate, la simpla familiaritate anecdo­tică, într-o dinamică perpe­tuă, agitată, înfrigurată. De altfel, sigurul „infinit“ acceptat este, se pare, cel al mişcării. Poetul se află într-o neîntre­ruptă migraţie, călător cu fiinţa şi cu gîndul, bolnav de pa­tima drumului, galopînd sau zburînd, trăgînd după sine „plasa deasă“ a meridianelor şi paralelelor, suind, coborînd, săltînd de pe pămînt de la un pol la celălalt, îşi spune „fiul lui Ed­“. E multă naivitate ado­lescentă în cochetarea cu infi­nitul, în dialogul imprudent c­­ ideile sau în veleitatea de do­minare a spaţiilor, dar naivi­tatea este scuzabilă într-o poe­zie discursivă, patetică, febrilă. De multe ori goana „eoliană“, fără oprire, aspiraţia către ori­­zonturi succesive răspunde unei nevoi aprige de reintegrare a fi­inţei în dinamica firii, ca în aces­te versuri dramatice : „Trei zile-n şir, am plîns la sinul mării, / Vezi, faţa mi-e brăzdată ca o piatră ; / Tînjea spre-nsigura­­rea depărtării / Nisipul din fiinţa-mi idolatră. // Şi umbra mea pe-ntinderea fierbinte / Cind mi-am privit-o-n pînza de nisip / Mă-nfioră, şi mi-a adus aminte / Că semănăm cu muntele la chip. // Şi-am plîns şi-a patra zi / Şi zile-n şir / Părea că-s albatrosul răstignit, / Şi plîng, şi-ntre sughiţuri măi respir / Cuprins de febra al­tui răsărit“. (Febra răsăritului). Alteori „mersul“ pare o iner­ţie de limbaj, reflex manierist, deconectat de circuitul ideii poetice : „Doar în unghiuri drepte Şi egale / Paşii mei au măsurat pămîntul, / Dar n-am dat de marginile sale / Că-l străbat prin noapte şi cu gîn­­dul. // Şi îi dau tîrcoale şi alerg / Desprins de pol ca un aisberg...“. (Autoportret). Cît priveşte dialogul cu ideile, abordat în cîteva rînduri, el se menţine într-o zonă comună, e pragmatic şi, adeseori, sim­plist. Conversiunea ideii la ma­terie se face cam neîndem­îna­­tic, în tonuri joase şi imper­sonale. Pretenţia demiurgică ml are un corespondent creativ original, iar procesul de mate­rializare a ideii ni se înfă­ţişează ca un meşteşug minor : „Furtună de idei eu ştiu să isc / (...) / Dar să nu fie nu­mai sterpe vise, / Le conver­tesc în oameni şi-n unelte, / Şi cind le dau dimensiuni pre­cise / Ideile devin concrete, zvelte...“. (Idei concrete). Pe pămînt însă, printre obiecte (şi nu printre idei), poetul se mişcă mai degajat, angajînd ritmuri proprii şi stabilind co­municări cu natura în expresi­ile ei dinamice. în acest sens ar fi de citat destule versuri frumoase din poezii ca Peisaj în alb, Chemare, Aluzie marină, Spirale, Start, Explozie fluidă. Substanţa autentică şi defini­torie a poeziei lui Negoiţă Iri­­mie este extrasă din drumurile „fizice“ , din excursiile „meta­fizice“ ale poetului nu s-a re­coltat deocamdată nimic no­tabil. Anumite libertăţi lingvistice nu ni se par nici necesare, nici fericite : „Vezi, ale tale pietre t Zvîrlite-n cer, nu sună, / Cad tot mai asimetre...“ ; „Corbul, rotindu-se prin aer, / Dă vîrsta mea pe-un prînz cu stridii. / Crezîttd pescarul mult prea fraier“ ; Că-ţi vine noaptea să arunci cu pietrii...“. Să arunci cu pietrii, dar de ce în limbă ? Gheorghe Buzoianu 0 SEARĂ PENTRU MAI TIRZIU Debutul lui Gheorghe Bu­zoianu se produce sub sem­nul tendinţei marcate a pro­zei tinere către notaţia psi­hologică. Fără a împărtăşi graba cu care „postfaţa“ de pe coperta volumului anunţă „un prozator de analiză, de un cert talent", vom remarca efortul autorului de a con­semna mutaţii sufleteşti. Majoritatea povestirilor au în vedere un „punct critic“ din perspectiva căruia sunt redimensionate şi reconside­rate sentimente şi atitudini, gesturi şi acţiuni care au de­viat destinul eroilor. Autorul e cu deosebire atent la in­­compatibilităţile de structură dintre personaje, iar „cazul" preferat este acela al omului care se înşeală asupra par­tenerului (partenerei) şi, im­plicit, se autoînşeală, se au­­tomistifică. (în aşteptarea tre­nului, întoarcere la tinereţe. Domnişoara Cici, într-o iar­nă). La un moment dat, eroul „se trezeşte", are o prelungită criză de conştiinţă şi efec­tuează un bilanţ al erorilor, apoi, redevenit el însuşi, ia hotărîrea fermă de a căuta un nou­ drum în viaţă, avînd grijă să-i ofere cititorului un final optimist. Singura din acest grup de povestiri care fixează un re­per interesant este Domni­şoara Cici, drama femeii care trăieşte poate ultima „mare dragoste" şi care se înşeală amarnic asupra bărbatului iu­bit. Domnişoara Cici descinde cumva din literatura roman­tică, e o însingurată bizară în aşteptarea unui miracol care să-i modifice viaţa anostă, ce­nuşie. Miracolul se produce, domnişoara Cici intră într-o zodie nouă a existenţei sale, dar edificiul fericirii atît de tîrziu dobîndite se dovedeşte fals : bărbatul pe care-l iu­beşte este un pungaş, iar a­­fecţiunea sa e interesată. Domnişoara Cici îl dă pe mina miliţiei, conştientă că a ratat şi ultima şansă de a se rea­liza pe plan sentimental. Ce­lelalte povestiri din această categorie introduc situaţii u­zate, cu femei inadaptabile, de un bovarism banal, cu tris­teţi conjugale şi despărţiri salutare, în spiritul şi în­­ li­tera unor scheme arhifolosite. Observaţia nu depăşeşte, în general, straturile superficiale ale existenţei eroilor, teza e vizibilă, iar desfăşurarea epică previzibilă, ceea ce destramă interesul la lectură. Nici desenul satiric (Se vede cit de colo) nu-i reu­şeşte prozatorului, fiind exe­cutat cu o peniţă prea groa­să, ca un simplu exerciţiu foiletonistic. Caricatura este de un efect ţipător, „se vede cit de colo“, precum un afiş. In schimb, observaţia sarcas­tică din Aşteptare e nota­bilă, prin relieful pe care-l dă măruntelor zbateri ale u­­nei conştiinţe culpabile. Există un grup de poves­tiri, care, alături de Domni­şoara Cici şi Aşteptare, con­stituie partea mai rezistentă a volumului : Acasă. O seară mai tîrziu. Surpriza. Nu se remarcă aici, ca în Dimineaţă senină, „efortul de a alcătui o naraţiune modernă într-un ritm viu, cu o tensiune as­cunsă" (postfaţa), efort eşuat, adăugăm noi, căci naraţiunea nu e modernă, nu e de loc, am zice... ritmul nu e viu, ci lent, greoi, tensiunea e atît de ascunsă, incit nu se simte. Dimpotrivă, povestirile citate sunt naraţiuni de tip tradiţional, tensiunea e sensi­bilă, nu ascunsă, epica e ri­guroasă şi directă. Toate ar putea primi titlul uneia din ele . Surpriza, fiindcă implică răsturnări în ordinea faptelor de viaţă sau de conştiinţă. Previzibilitatea este exclusă, situaţiile se definesc în ra­port cu modificările-surpriza ce intervin în relaţiile dintre eroi. Pentru tînărul debutant acesta ni se pare deocamdată, drumul fertil, convenabil structurii sale. Dumitru SOLOMON mimmmmEEEtEEmmmmmBmmimimmam avancronică de NEAGU RĂDULESCU MIRON CHIROPOL : „JOCUL LUI ADAM" ir-r-nTiitiT-n------rrrr-r... © GAZIFA LI I EUAN­A

Next