Gazeta Sporturilor, ianuarie 1938 (nr. 2635-2661)

1938-01-01 / nr. 2635

7 b 1 O­64D­o­t­e­s UN CRĂCIUN LA PEȘTERA IALOMIȚEI de Ion Săvescu in falanga jucătorilor oboreni un loc bine distinct si ocupe Traian Io­­nescu. Acest jucător este produs auten­tic al pepinierei oborene. A început să joace football acum zece ani. Avea pe atunci 14 ani. A debutat ca inter dreapta la ju­niori, pentru ca finalmente să pro­moveze in prima echipă. Intre timp si-a schimbat specialitatea... A de­venit extremă. El a știut să îmbine minunat ce­rințele sportului cu acelea ale vie­­tei de toate zilele. Și-a încheiat cu succes studiile universitare. Posedă o licență în drept. Dacă ar fi să ne ghidăm după chi­fl footbalistică, va trebui să con­țin fo £ ă Traian Ionescu va ajunge — Ca,bun avocat, mos ce-ai Qoalul cel mai fiu­~ Na­i stă întrebare­­ cum a~t­­­as acea‘ faptul is/­­ cariera mea de ^^^/fgg^e^epând dela juni­­^fam m­arcat peste­­00 de goa­ Dintre ele, unele erau tru­­m­se la maximum, cum ați spune W^moastră gazetarii. Totuși nic­iu­nul Woi aceste goaluri nu mi s’a în­tipărit în suflet, cu eticheta „goa­­lul meu”, ’ Am un goal marcat la care mă gândesc totdeauna cu drag. — In ce condiții l-ai marcat? — Unirea Tricolor, acum trei ani, cu prilejul turneului pascal, s’a în­tâlnit c­u Beogrudsky matchul a fost extrem de disputat și s’a încheiat cu victoria lui Beogrudsky, la sco­rul de 4—3. In acest match, am marcat cel mai frumos goal al meu. Situația era la un moment dat e­­gală. Fiecare tabără marcase câte 2 goaluri. In această con­junctură, Unirea Tri­color înjghebează atacuri dinamice. La unul din­­ ele, Seiffert îmi cen­trează puternic. Mingea se găsea la jumătate înălțime. Eu mă reped a­­supra mingei și o lovesc cu toată setea. Luerând balonul se duce în­spre poartă. Glazer încearcă să-l blocheze la piept. Trudă zadarnică. Mingea intră în plasă. Arbitrul flui­eră goal. Publicul nu s’a trezit de­cât atunci când mingea a fost re­pusă la centru. ȘT.­GII. Un Crăciun în București este un lu­cru banal. Cel care a gustat din plăcerile unui drum de țară sau de munte în astfel de ocazii sărbătorești nu mai poate gusta din plăcerile unui Crăciun la București. Terminasem școala militară și tu vacanța Crăciunului intenționam să sui la munte ca să petrec cele trei zile la Peștera Ialomiței. In ajunul Crăciunului cu rucksacul in spate Și biciuit în fată de un vânt aspru, mă îndreptam către unul din trenurile ce trebuia să mă lase la o stație de la poalele Bucegilor. Vorbisem cu un prieten — azi mare (!) «cățărător de stânci» — să ne în­tâlnim în Bușteni și de acolo să urcăm prin valea Jepilor la Peșteră. După 4 ore de moțăiala în căldura dulceagă din vagonul trenului, în pu­ca nopții, trenul ne abandonează pe peron pe o vreme în care dăci... pisoiul să nu-1 dai afară din casă! Drum pustiu în noaptea aceasta sfântă. Suim cu nădejde pe drumul de că­­zuțe spre funicular. ...URCAM VOINICEȘTE». Suntem echipați de iarnă și de... Crăciun! Rachete, fulare și mănuși de lână pentru sezonul hivernal iar in rucksac sarmale (împachetate frumos) și cârnaji cu iz de usturoi pentru cina din ziua Crăciunului. Urcăm voinicește pe bancurile de ghiață care întotdeauna se formează pe această vale a jepilor. Bocancul prinde bine în aceste sto­iuri cristaline numai dacă e prevăzut cu colți de oțel puternic. Aproape de «drumul Dracului» tra­versăm pentru a 8-a oară una din cele mai înalte pante din acest drum. O mișcare greșită a mea îmi face să-mi pierd echilibru și o pornesc vre­o 60 metri in viteză pe spate, alunecând pe unul din aceste blocuri de ghiață. Cu mare greutate și numai ajutat de baston reușesc să pun o oarecare frână, călătoriei mele inopinate. Sacul din spinare, însă a vrut pro­babil să mai călătorească ceva mai mult și desprinzându­-se cam brutal de mine, a plecat mai departe până s’a rostogolit într’un fund de prăpastie la vre’o 400 m. de locul unde mă aflam! In șistoaca formată intre cei doi pereți de granit ce străjuia blocul pe care alunecasem până atunci și în a­ceea grandioasă tăcere a muntelui nu auzeam decât bocetele rucksacului care făcând salturi de acrobat se du­cea val-vârtej în jos cu pași de gigant. Și... odată cu el sarmalele și cârnații noștri de Crăciun. — Adio Crăciun așa cum obișnuiam să te serbez! Acum de ziua nașterii Mântuitorului voi mânca castraveți acri și mămăliga de la popi. LA PEȘTERA IALOMIȚEI Nu mai povestesc cum am ajuns la Peștera Ialomiței. După o muncă voinicească de 12 ore prin nămeții de zăpadă și biciuiți de vântul de altitudine a­m ajuns la Ski­­tul vechi din Peștera Ialomiței. - Acolo mă adăpostesc călugării de la skit, care mă cunosc foarte bine. -In chilia­­ de sub clopotniță, îmi aran­­jează sfințți părinți camera de dormit pentru tot timpul șederii mele l­a Peș­teră. Bănuiesc eu că vor să mă facă mai­­, sfânt deoarece după obiceiul călugă­resc din ceas în ceas în tot cursul nop­ții «bat toaca» iar din 2 în 2 ore trag clopotul din turla chiliei unde eu se zice că... dorm! In escursia aceasta care începuse cu ghinion pentru mine și pentru sarma­lele tradiționale, la peșteră am fost primit de părintele Antonie Nu cred că mulți dintre Dv, cunoaș­teți pe acest călugăr. Vorbește pe nas, are un defect la cornetele nasale și are obiceiul că este foarte sincer*­ în tot ce-ți spune și ți se spune, cam așa... de a dreptul! — Ce mai faci părinte! — Bine taică, dar unde-ți’a trăista­­nul? După ce-i explic eu totul, părintele Antonie, mă înbunează! — Lasă taică, te-am pofti mâine de Crăciun la pește sărat și la sarmale de orez! Am uitat să vă spun că schitnicii de la Peștera Ialomiței nu mănâncă ni­ciodată carne. Mâncarea lor de predi­lecție la zilele de praznic este peștele și cum la această înălțime și distanță, peștele nu poate fi transportat proas­păt, atunci el este adus aci, conservat, adică presat și sărat! Eu și prietenul meu cu eram­, deloc bucuroși cu perspectiva unei cine de Crăciun cu pește sărat și sarmale de post. BLAGOSLOVEȘTE PA­­RINTE! După ce ne-am spălat fața și ne-am­ mai liberat de cătărămile și bocancii grei și după ce focul s’a încins destul de bine în soba chiliei, ne-am trântit pe patul de fân ca să ne mai odihnim vasele. Câteva bocănituri în ușe ne vestește că vom primi vizită. — Blagoslovește părinte! — Domnul cu voi! spune părintele Antonie și ia loc pe lavița din chilie. — Dar știi că ne vizitează pe aci To­­mescu? Nouă nu ne face nimic, că știe că, nu avem bani, dar acum 2 zile a trecut pe la schitul nou și găsind acolo pe inspectorul Vasilescu de la Direcția poștelor, a vrut să-l jefuiască; dar, nici d. Vasilescu nu s’a lăsat și a scos pis­tolul pe fereastră și a tras, a tras... până a fugit Tomescu! — Părinte, dar pe aci n’a fost?, în­trebăm noi cam grijulii, de soarta noastră cam neclară în perspectiva în­tâlnirii cu banditul care pe vremuri înspăimântase ținutul Ialomiței cu năzdrăvăniile lui? — Nu taică, și chia­r dacă ar veni ce v’ar lua, că «cum nici nu mai are în ce să caute că­, traistanul zace într’un fund de codan... mă îmbunează călu­gărul și după ce a făcut fapta asta bună de « ne­încunoștința de prezența lui Tomescu, a plecat spre treburile lui, poftindu-ne somn bun! Cu ochii în tavan, la luminița plă­pândă a unei lumânări, tăceam Și ne gândeam la Tomescu și la isprăvile lui... Ce ar fi de ne ar vizita și o frică neînțeleasă ne cuprinde! Colegul meu cu spirit de inginer in­ventator (azi nu-i decât avocat la instituție importantă bancară) s’a gân­d­­it la o stratagemă. A adus de afară un bolovan de vre’o 15 kg. și pe un sistem de pârghii fă­cut din cele două bastoane a proptit bolovanul deasupra ușei de intrare, apoi cu o sfoară legată de clanță, la prima mișcare a ușei cele 15 kg, de piatra se prăvalea în capul celui can­ar fi îndrăznit­ să intre nepoftit în chilie! Apoi satisfăcuți de planul diabolic pe care l-am conceput ne gândeam ce ar păți Tomescu dacă ar veni peste noi și’n copilăria noastră am fi dorit acest lucru, numai așa... ca să avem un spec­tacol rar. Frânți de oboseală am adormit în­tr’un somn greoiu și surescitat. Visam o noapte plăcută de Crăciun cu un brad scânteetor cu muzică plă­cută de cor nemțesc... o tanenbaum.. când vai, o explozie la o artifice din pom face un zgomot asurzitor. Săr drept în picioare, sac de nâdu­­șeală... Când colo, îl văd pe camaradul meu, alb la față și inspectând cu lampa electrică regiunea ușei... Ce se în­tâmplase, prietenul uitase că ușa este­, «pe acolo nu se trece» și vrând să o deschidă în timpul nopții, bolovanul s’a rostogolit cu un sunet asurzitor... El, inginerul inventiv, a scăpat ca prin minune, nici, măcar cu un cucui în cap. Iar frumosul meu vis cu un... tanen­baum, n’a mai revenit după explozia artificiei... Așa am petrecut noi Crăciunul în a­­nul acela. .cu sarmale de post și cosac sărat prăjit în untdelemn de floarea soarelui, cu frica lui Tomescu și cu invențiile prietenului meu de escursii Dar nu toate Crăciunurile au fost ca acel din anul cu pricina. Mi se pare, căzuse într’o Marți și se știe că Marțea sunt 3 ceasuri rele... CELE 3 CEASURI GHLMARȚI RELE GAZETA SPORTURILOR Nici o zi n’ai împlinit, „Treizeci și­ opt” și-ai și venit Să vezi actul de prezență Tocmai bine, la scadență. Frații tăi ce decedară, N’au fost niște pierde-vară. Vremurile de-altădată... Azi concepția-i demodată, Sport pentru mușchiulatură? Fugi d’aici că toți te ’njură, Astăzi toată lumea joacă Dar și clubul ce-l mai joacă! Unde-i vremea dinainte Când la match pierdeai și-un dinte Iți frângeai și maxilarul Fără să-ți sară muștarul, Rămâneai chiar fără oase, Doar să scoți... matchuri frumoase. Ca pe vremuri te mai vreau Cu­ Onorică Nicolau, Cu Traian Paraschivescu Și cu Mitu Niculescu, Când juca football Costel, Spurta o ducea Titel, Când după un match finală, Deși tot era școfală, Nu visai la premii­, vere, Recompense și avere. Ci trăgeai un țap de bere. * Uite-ți s­pun acum în șoapte» Pentru anul care vine,­­Știi că te-am crezut pe tine!) Sa te rog și să faci bine Să ne-aduci, fără dhitanțe, Șaptezeci de performanțe Să pot face pe fudulu Până și în Honolulu. Adu-ne’n primul trimestru, Aerian sau chiar terestru Cinci boxeuri, dar matariale. Pentru titlurile mondiale. Adu-ne avioane nene pentru raiduri aeriene. Dă-i lui F. R. Box un gong Asistență la ping pong, Un balot de crepe de b­ine Pentru volley femenin Și un coș fenomenal Celor dela basket-ball. Adu­neică pe terenuri Patruzeci și opt de trenuri Cu­ asistență de paradă Și sticle de limonadă. Adu­se nerăsuflate, Pentru matchuri disputate, Cantități mai mari de voluă Garduri de sârmă ghimpată Și o targa tapisată. Iar lui Chiriceanu, vere, Ca să-i faci și lui plăcere Dă-i pe „Wunderteam” să joace Cu juniorii lui și pace... * Domnului Maior Brezeanu Să se bucure tot atul, Dă-i litigii cât mai multe Ca să aibă ce să­ asculte, Lui Urzică, frățioare, Dă-i bilete de favoare, Că e amator de artă Și... să aibă ce să ’mpartă Lui Costel, că nu-i perfid, Adu-i strugurii... lichid Ca să bea cât mai... solid, Galeriei, că-i e drag, Megafoane ’n esofag, Locuri gratuite toate, Bune și numerotate Și ciomege automate. * Să aduci pertinamente, Lui Denis, regulamente ,fi M M­O­R­URĂRI DE ANUL NOU Iar lui lancu Ceaureanu Dă-i să aiice pe tot anu Matchuri multe de­ arbitrat Că-i stilat și manierat. Să­ dai matchuri, fără frică Și lui Iliescu Tică... Mai dă matchuri de tot felu Multe, lui Petrescu Mie­lu. Tu hipiștilor de soi Să le dai ce-ți spunem noi» Nu le da deloc programe, Mente, date, kilograme, cronosticuri raționale... Dă-le doar atât: parale. Dă sportivilor ce-oi vrea. Numai să le dai ceva! LA CLUBUL DIRECTORILOR DE BANCA _ «D-le director, sunteți chemat 1a telefon!... DIN NEW­ YOR­K: CLIENTA : — «Ași dori o pereche de chiloți de football. VÂNZĂTORUL: Cu plăcere doamnă, dar raionul nostru role femenie este la etajul II de arti- Hei, închide ușa, nu vezi că intră frigul ?... Moș Crăciunul modern, aterizat în 19­17 pe pământ, face sport cu me­zinul familiei— 31 August 1913. Zi predestinată, întreaga țară a îm­brăcat zăbranic negru, deplângând sin­cer, moartea unui dintre cei mai valo­roși fii ai săi. Acela care adusese aviației românești primul nimb de glorie și-a frînt aripile prăbușindu-se din înaltul cerului, pe când încerca îndrăsneala tentativă a desfiintărei granițelor dintre frați. O zi sortită unui eveniment ce urma să rămână scris cu litere de aur in cartea neamului, s’a soldat cu îndolie­­rea întregei suflări românești. A murit Aurel Vlaicu, aviatorul către care se îndreptau toate speranțele c trei, omul căruia nimeni și nimic nu-i putea sta în potrivă. Și săvârșirea lui din viață a consti­tuit, pentru întreaga țară, cea mai mare lovitură. Eroul nostru matronal a îm­părtășit soarta acelora cari înțeleg să se sacrifice pe altarul patriei. Din nefericire, trecerea lui în lumea drepților a fost prematură. Destinul nu i-a hărăzit, cel puțin, satisfacția de a-și­­ vedea visul inplinit, unirea tuturor ro­mânilor sub un singur sceptru. Răsboiul balcanic, la care Aurel Vlai­­cu a luat parte în calitate de prim sbu­­rător al țărei, luni­se sfârșit și pacea de la București adusese României cele două ju­dețe ale Cadrilaterului. Reîntors, acoperit de glorie, de pe câmpiile Bulgariei, neobositul inventa­tor a rămas impasibil în fața ofertelor din străinătate, respingând chiar și pro­punerea de a vinde planurile avionului său în Anglia, pentru suma de 5.000 000 lei. — Vreau să-l dau țării, spunea Vlaicu, cu amărăciunea aceluia care nu este în­deajuns de apreciat. Este un aparat ex­cepțional a cărui valoare se va cunoaște abia după ce modelul la care lucrez, va trece primele probe. Intr’adevăr, Vlaicu dăduse t­rei două tipuri de avioane și lucra la al treilea. Celula era complet gata și pasărea de pânză își aștepta numai motorul. Inventatorul își punea toată nădejdea în acest nou model și se gândea foarte serios să-l valorifice în competițiunile internaționale programate pentru anul următor. Soarta neobișnuit de vitregă cu el nu l-a lăsat să-și vadă îndeplinit nici acest vis și, persecutându-l și după moarte, a împiedicat continuarea operei lui. Ziua săvârșire­ din viață a primului erou al aripilor românești era îmbietoa­re. Dimineața fusese răcoroasă, dar se­nină. Atmosfera calmă iți insufla un dor de ducă. Nu știam nimic în legătură cu proec­­tul lui Vlaicu. Primul aviato­r român nu făcuse vâlvă în jurul intenției de a trece Carpații. Modest și om al faptelor, Vlaicu do­rea ca performanța sa să nu fie adusă la cunoștiința publicului decât după ce ea ar fi fost dusă la bun sfârșit. Plecasem cu motocicleta spre Ploești. Nu-mi fixasem nici o țintă dar nu bă­nuiam că blândețea zilei îmi va Îndemna motorul până la Câmpina. Totuși aproape de prânz, salutam în orașul de la poalele Carpaților pe cei câțiva prieteni ai fa­miliei mele. Am fost dojenit pe drept cuvânt. îm­pinsesem prea departe îndrăsneala mea, întrucât un defect cât de mic — moto­cicleta era departe de a reprezenta per­fecțiunea de astăzi — mă putea obliga să dorm în câm­p. Desigur că acest lu­­cru nu-mi sursidea și, curând, porni spre București. r Șoseaua nu era netedă ca astăzi. Hâr­toapele mă sileau să merg prudent și cu motorul redus. Nu parcursesem nici 20 km. și când mă găseam in dreptul comunei Băicoi, un motor de avion mă întâmpină. Am oprit aproape instinctiv, ridicând ochii spre cer. Vlaicu urmărea unduirile șoselei de la o înălțime de 800—1.000 metri. Sbura spre Carpați. După ce a trecut pe deasupra mea, a mai parcurs câțiva kilometri și apoi pasărea sa se angajă in rotocoalele cu care entuziasmase o lume întreagă. Nu îmi dădeam seama ce rost aveau acele virajuri a căror rază se mărea văzând cu ochii. Experiența căpătată In urmă m’a fă­cut să înțeleg că Vlaicu executa în ziua de 81 August 1918, acele rotocoale imen­se, spre a câștiga înălțimea necesară do­­borîrei graniței dintre vechiul regat și Ardeal. Aș fi rămas pe loc spre a-l studia timp cât mai îndelungat. Cronos era însă ne­îndurător cu mine și gonea minutele mai rapid ca de obicei. Am încălecat și am repornit spre Bu­curești, dornic să aflu cât mai curând, cărei întâmplări se datora întâlnirea mea cu Vlaicu. Deși mergeam destul de repede și mo­tocicleta mea executa prin hopurile șo­selei autentice berbecești, am descălecat în fața casei, abia spre ora 7 seara. Eram așteptat. Escapada mea îngri­jorase pe ai mei și cred că o soardă spe­cială mi se pregătise. Tata se pregătea să mă înșface și în­grozit am pronunțat un singur cuvân : Vlaicu. — A murit, răspunse automat tatăl meu. — Nu, nu se poate, l-am văzut doar sburând dincolo de Ploești. Se rotea ca un vultur stăpân pe înălțimile cerului. In loc de răspuns, o lacrimă se prelinse pe obrazul celui care îmi dăduse viață. Cuvintele mele veniseră să întărească vestea care se răspândise ca fulgerul în Capitală. Aurel Vlaicu se prăbușise, câteva mi­nute după ce eu repornisem spre Bucu­rești, pe o câmpie a comunei Bănești, la numai 6 km. de Câmpina. De sub sfărâmăturile avionului său, Vlaicu a fost scos fără viață și, încă în aceiași seară, regretatul Magnani care urmărise sborul cu mașina, revenea în București, spre a înlătura orice dublu asupra accidentului. Aurel Vlaicu a murit in ziua când își propusese să treacă munții Carpați, la bordul avionului pe care îl construise cu atâtea sacrificii și restricțiuni. A doua zi, corpul neînsuflețit a fost depus în biserica Sf. Gheorghe și la ca­tafalcul lui au plâns tineri și bătrâni, săraci și bogați, iar trei zile mai târziu, cu funerarii naționale a fost condus la locul de vecinică odihnă în cimitirul mi­litar Belu, unde o piatră funerară re­amintește pe acela care a fost fala ari­pilor românești. Elev al lui Vlaicu și singurul sbură­­tor care știa să-i piloteze avionul, locot. Negel urma să continue opera începută de marele inventator dar, 14 zile mai târziu și-a găsit și el moartea într-un accident de avion întâmplat pe terenul școalei militare de cavalerie din Targo­­viște. Elevul și-a urmat profesorul dincolo de viața pământească. JENNY DUMITRESCU Ancheta noastra 25 ani de sport românesc XXII De vorba cu... Anul Nou (Continuare din pag. I.a­­cru, numai și numai ca să aveți scoruri mari. Toate matera­le se vor termina cu 113—112, 261—176, etc. După cum vezi, vi-am adus un belșug de goaluri. — Alte proecte? — Cred că chestia cu goalurile e cel mai frumos cadou pe care vi-l puteam aduce. Celelalte, mai mici, e drept, nu ți le spun acum. Mai sunt doar 365 de zile, în care am tot timpul să vă dau din ce-am adus. • jiu* ­80V- hi " ."»io‘4»

Next