Gazeta Transilvaniei, februarie 1896 (Anul 59, nr. 24-47)
1896-02-14 / nr. 34
SefluţtueL Acnaistratiunea, ti Tipograf Braşov, piaţa nare ftr. 30. Scrisori nefrancato mt 3« primea©. — Manuscript© nu *© I r«trimet. I INSERATE, se primesc la Admlj nlctraţiune în Braşov şi la urmatoarele Birouri de «nunduri: în Viena: M. Dukes, Heinrich Schaiek, Rudolf Movse, A. Otpeliks Nachfolger, Anton Appenk, J. Danneber; în Budapesta: A. Z. Goldbergerg, Eckstein Bernat; în Bucuresci: Agence Havas, Succursale de Roumanie; în Hamburg: Karolyiffe Liebmann. Preţul inserţiunilor: o seria garmond pe C edana 6 or. şi 6Ocr. timbra pentru o publicare. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a 3-a o seria 10 cr. sau 30 bani. „Sazsta* 1* iese in sa-care dl Abonamente pentru Austro-Ungaria: Pe un an 12 fl., pe sese luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe an. pentru Bontania si străinătate: Pe un an 40 frânei, pe şăo© luni 20 tr., pe trei luni 10 fr. N-rii de Duminecă 3 franci. S© prenumera la toate oficiele poştale din întru şi din afară şi la doi. colectori. Atommuli pentru Braşov administraţiunea, piaţa 'nare, Târgul Inului Nr. 30 otagiu I., pe un an 10 fl.. p© ş£g© luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 or. Cu dusul în casă ! Pe un an 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Dn esompiar n cr. v. a. acu 15 bani. Atât abonamentele cât și inserțiunile sunt a se plăti înainte. Nr. 34. Braşov, Mercur!, 1426. Februarie 1896. L II. Un sincer cuvent. Brașov, 1B Februarie v. In cei cinci anî din urmă, de când s’a înfiinţat în Bucuresci Liga culturală română, s’au severşit sub egida acestei reuniuni multe fapte frumoase şi salutare, pe cari totdeuna cu bucuriă le-am înregistrat în colonele olarului nostru, dar s’au petrecut adesea şi lucruri, pe cari’nici un om cu simţ şi pricepere pentru marile interese ale causei noastre comune naţionale nu le poate aproba. Am vecrut neajunsurile şi ne-am întristat, dar cu toate acestea organul nostru şi-a impus pănă acuma cea mai mare reservă faţă cu acele dureroase apariţiuni. Ce era se şi facem atunci, când deodată ne vecrutăm aduşi între doue focuri? Precând aici, la noi, adversarii românismului ne înfierau şi ne urmăreau ca „unelte ale Ligei valahe“, pe atinncî dincolo, în România, ajunserăm de-odată din chiar senin, de a fi timbraţi intr’o parte însemnată a pressed ca „unelte venale ale Ungurilor“. Şi fraţi de ai noştri, fraţi de un sânge cu noi erau aceia, cari ridicau astfel cuţitul în contra integrităţii noastre morale şi naţionale. Noi, cari de trei generaţiunî aproape luptăm la acest bătrân organ al naţiunei române pentru tot ce poate fi espresiunea adevărată a măreţului scop cultural, ce şi l’a ales Liga din Bucuresci, am trebuit se vedem, cum chiar nisce bărbaţi, cari fac parte din comitetul dirigent al acestei Lige, împreună cu alţii cari s’aflau în legătură strînsă cu denşii, au inaugurat contra nostru în gazetele bucurescene, a căror colone le stăteau la disposiţie, acel resboiu de calumină fără semen în istoria noastră naţională. In asemeni împrejurări, când dincoace treceam de uneltele Ligei, ei dincolo eram timbraţi de clarele, ce s’aflau sub inspiraţiunea oamenilor conducători ai Ligei, ca „unelte unguresc!“, ce era se facem? Cu inima sfâşiată de durere ne-am cjis, că trebue se ne dăm la o parte şi s’aşteptăm se trecă mai întâiu povoiul, ce l’au pus în mişcare patima orbă a intereselor vremelnice de partid dincolo şi a intereselor şi ambiţiunilor personale dincoce de Carpaţi. Şi aşa am şi făcut, am stat reservaţî şi nu am fi eşit poate încă multă vreme din reserva nostră, deci o scrisore a preşedintelui Ligei române nu ne-ar fi constrîns la acesta. D-l V. A. Urechiă respungend la obiecţiunea, ce i-am făcut’o cu privire la scrisoarea, ce a adresat’o ciipele trecute carului „Magyarorszag“, ne face distinsa onoare de a ne presenta ca pe un organ, de acăruia părere d-sa ca preşedinte al Ligei se crede dator a ţine samă. Oricât de mult ne-ar măguli acesta, nu putem totuşi să nu dăm espresiune mirării noastre, că d-nul V. A. Urechiă trage consecenţe atât de grave dintr’o observare a unui chiat român de dincoace, care în cercurile, ce ’l încunjură pe d-sa nemijlocit, este taxat ca un organ, care purta şlepul pretinselor unelte unguresc! dela noi şi din România. Trebue se credem, prin urmare, că d-l Urechiă pentru persona sa nu împărtăşesce vederile multora din colegii sei dela Ligă, sau cel puţin că astăcji este de altă părere faţă cu organul nostru. De aceea îi vom răspunde cu aceeaşi sinceritate, cu care ne s’adreseza d-sa în scrisoarea, ce-o publicăm mai jos. Este o urmare firesca a lucrurilor, ca noi Românii de dincoace, cari purtăm o luptă atât de crâncenă contra elementului stăpânitor în acest stat, care tinde a ne nimici naţionalicesce, se fim geloşi pe instituţiunile noastre culturale naţionale şi ca geloşia nostră să crească in proporţia, în care vedem şi ne convingem chihili cu cât esclusivism încăpăţinat, cu câtă mândrie fanatică adversarii noştri naţionali se alipesc de instituţiile lor create în cea mai mare parte ca să răsboiescă pe ale noastre şi să pregătască astfel prin distrugere şi disoluţiune contopirea rasselor, ce formează idealul lor nebun. Acest sentiment de gelosiă concade la noi cu sentimentul de propria conservare naţională şi de aceea noi niciodată nu vom înţelege şi nu vom putea aproba un pas făcut din mijlocul nostru, prin care ar fi atins într’un mod sau altul acest sentiment. Aici în acest punct venim adeseori în conflict cu fraţii noştri din România. La ei sentimentul acesta, pe care îl putem numi sentimentul de rassă, nu este nici pe departe aşa de desvoltat ca la noi, şi acesta îşi află esplicaţiunea sa naturală prin faptul, că denşii nu stau în lupta chilnică faţă în faţă cu un element, care vrea se le impună cu forţa caracterul rassei sale proprie. Din acest sentiment a isvorît şi observaţiunea nostră cu privire la pasul d-lui Urechiă. Ţinând cont de impresiunea, ce va face acest pas asupra cetitorilor noştri, am cjis, că nu putem aproba, că preşedintele Ligei a aflat de bine a scrie, cum a scris, unui eoar maghiar, care la noi este cunoscut ca unul din cele mai duşmane causei române. Am spus ceea ce am simţit în momentul, când am dat publicităţii acea scrisoare a d-sale, fără însă de-a voi printr’asta se cţicem, că d-l Urechiă „nu mai face ca preşedinte al Ligei“. Nici că eram în drept a trage astfel de consecenţe, după ce noi n’am avut şi n’avem nici cea mai mică înmrinţă faţă cu cele ce le fac şi resfac căpeteniile Ligei, după ce părerea nostră n’a fost niciodată solicitată de ei nici măcar în Gestiunile ce ne priveau numai pe noi Românii de dincoace, ba din contră, cum am arătat, am fost chiar condamnaţi a ne vede huliţi cu concursul unor bărbaţi, cari se adăposteau la spatele Ligei. Dar ne-am pus în situaţia cetitorilor noştri de dincoace şi ne-am cis, că cetind scrisoarea din cestiune a d-lui Urechiă, fiecare dintr’euşii va recunosce, ca în împrejurările de faţă niciodată un preşedinte al unui Kulturegylet unguresc nu ar scrie o astfel de scrisoare, în acel spirit de-o extremă conciliaţiune, cătră o fata romană din Bucuresci. Şi atunci am luat condeiul ca se ne esprimăm în totă sinceritatea nedumerirea. D-l Urechiă ne spune, că tocmai celor necredincioşi se cuvine a se predica evanghelia. D-sa trece cu vederea înse un lucru foarte important. Tocmai Ungurii şoviniştî, pe cari voiesce să-i convertéscu, sunt cei ce jură sus şi tare, că necredincioşii suntem noi Românii cari retuşăm cu încăpăţinare de a primi evanghelia ungurescă. Este prin urmare cas de concurenţă şi în concurenţă învinge totdeauna cel mai tare, cel ce scie se’şi apere mai bine propriele interese. Pe când înse d-l Urechiă propagă evanghelia libertăţii şi a frăţietăţii între Români şi Unguri, ceşti din urmă nu vor se scie decât de-o libertate şi frăţietate ungurească; nici prin gând nu le trece de-a se ridica pe cotumele înalte ale adevăratului liberalism şi umanism. Aceasta face ca concurenţa se devină neegală, fiind purtată cu mijloace deosebite, înaltele sentimente umanitare de libertate şi fraternitate, cari însufleţesc pe domnul Urechiă, fac onoare persoanei sale, distinsului şi mult meritatului scriitor român, dar FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ Răsturnarea Evei. Povestire istorică de A. Perihold. (Urmare.) Ia sora cailei a treia merse Zander, îmbrăcat în hainele sale de sărbâtore, în odaia văduvei Damm, şi o peţi cu cuvinte alese şi frumoase, după cum era datina. Văduva Damm surise, roşi, dete apoi lui Wilhelm Zander un sărut, drept întărire a logodnei, şi la cină deja îl recomanda oamenilor casei ca pe finanţatul ei. Toţi se uimiră, şi uimirea lor crescu, când înfiua următore Eva dispăru din casa mătuşei sale. Douăjile mai târciu o anumită domnă de Schulenburg scrise, că Eva a intrat în serviciile ei, ca camerieră, şi că plecă împreună spre Breslau. Probabil, că şi Wilhelm Zander, şi logodnica lui, văduva Damm, erau veseli, că au scăpat de Eva. Vestirile în biserică se făcură, şi chiul cununiei era fixată. Wilhelm Zander juca deja rolul domnului de casă, şi nu mai trăia ca un funcţionar supus, ci ca şeful afacerei. Opt cide înainte de cununiă avea să facă pentru regimentele din Potsdam o mare liferare de curere pentru tăsci de cartuşe şi topuri de săbii. Obiectele fură pachetate pe mai multe oare, şi Zander conduse în personă transportul la Potsdam. Aci lifera mărfurile diferitelor regimente și trimise apoi carele acasă, de oarece el trebuia se mai rămână în Potsdam până în cjiua următore, pentru de-a încheia socotelile. Ca săi treca de urit, el arangiasera o mică masă pentru sergenții, cari i-au luat in primire marfa şi cari i-au făcut asemnațiunile la cassa. Era acum în drept, de-a cheltui bani, şi de-a duce rolul unui bărbat independent; deja se gira ca măestru şi ca cetâţen din Berlin, şi astfel bea mai mult, decât putu suporta. Când se trecui în dimineţa următore cu capul greu, spre mirarea sa se afla la paza regimentului Grăvelitz, celui mai vechiu regiment prusian. Aci află ei, că în beţie începuse a se certa cu o patrulă a regimentului, pe care o întâlnise noaptea, şi că se şi încăerase la bătaie cu soldaţii. Ii succese de-a apuca puşca unuia dintre soldaţi şi îl rănise greu pe acesta. Pentru o astfel de prima erau prevăzute furcile, după dreptul de pe atuncia, şi Frideric Wilhelm I. nu înţelegea glumă în astfel de lucruri. Zander ştia că este perdut, şi se predete în mâna sorţii. Deoare-ce îusé el era cunoscut la regimentele din Potsdam, şi avea şi patroni între ofiţerii de rang mai înalt, aceştia hotărîră, de a-i ajuta, şi i se făcu propunerea, să între în serviciul regimentului Grăvelitz, pentru de a se subtrage dela orice urmări. Wilhelm Zander era un bărbat de-o statură imposantă, şi deja de mult se căuta un curelar şi şelar dibaciu pentru regiment. Zander șovăi câtva timp, în fine fusé se hotărî, de-a primi arvună. De altă parte îl amenințau furcile; Zander soia, că îndată ce va aucji regele despre incident, pentru el nu mai esistă pardon. Astfel văduva Damm, din „strada largă“ a Berlinului, primi în cjiua urmatoare spirea, că mirele ei nu se va mai reîntorce, deoare-ce intrase ca recrut în regimentul Grăvenitz din Potsdam. Zadarnice fură încercările ei, de a-și libera mirele. Zander primise arvuna, și în primele luni ale timpului său de serviciu era strict păzit, pentru ea să nu deserteze. La o căsătorie cu văduva Damm nici nu se mai putea gândi. Văduva dontere de măritiş rămase supărată câtva timp, apoi se căsători cu un şelar mai de etate din Berlin, chiar pe timpul, când muri Frideric Wilhelm I, şi îi urma în domnil Frideric II. Wilhelm Zander se lăsa în mâna sorţii. Stia că acesta o are de mulțămit numai răsbunărei Evei Rohling, pe care o părăsise în mod atât de miserabil. La o fantomă dispăru viitorul frumos, despre care visase el. Nu-i rămase acum altceva, decât să servescâ întrega sa vieță ca soldat, pănă când va muri pe câmpul de luptă, sau în casa invalizilor. (Va urma).