Glasul Bucovinei, februarie 1920 (Anul 3, nr. 341-364)
1920-02-14 / nr. 351
Pag. 2 CM ASUL BUCOVINEI Nr. 351 ----------------------------ce----------------------------S’a găsit Steagul lui Ștefan Vodă Cine nu vorbește pe la noi de Ștefan Vodă dela Suceavă ? Fiecare, dacă nu ște vreo poveste sau vreo poezie despre dânsul, știe cel puțin din moși strămoși c’a fost un domn mare. oricine, când se gândește la dânsu', il cuprinde parcă o smerenie adâncă față de numele lui și-i place mult să audă ceva despre dânsul. Dar nu numai la tot ,în Bucovina, ci și dela hotarele Ardealului până’n apele Nistrului, adecă peste intreaga țară a Mldovei vechi, pe care a stăpânit-o Ștefan Vodă, a rămas in sutorul oamenilor o amintire sfână despre dânsul. Noi Bucovinenii zicem că a fost al nostru pentru că a dormit in cetatea Sucevii și e înmormântat in tară la noi la mănăstirea Putnei. Țăranii basarabeni zic c’a fost al lor pentru că și ei au cetăți rămase dela dânsul dealungul Nistrului. Și pe acolo sunt sate care l au pomenit pe acest mare Domn, fiindcă 1 au văzut luptând și apărând țara Moldovei prin părțile lor, și pe-acolo au rămas arcași și plăcși de-ai lui Ștefan-Vodă, care au lăsat amintire din tată ’n fiu, isprăvile lui de vitejie. Dar în Moldova românească a lăsat aceleași lucruri și aceiași oameni, cari il ridică și azi in slavă. Și așa toți Moldovenii, ori de unde ar fi, fie din Bucovina, fie din Basarabia sau din Moldova României vechi , preamăresc deopotrivă, pentru că a lăsat după moartea lui un singur suflet în timpul urmașilor. Și măcar că mai târziu Moldova veche a fost ruptă iu trei de Împărații străini lacomi de pământ românesc, sufletul vechia al Moldovenilor a rămas neîntinat și unit până azi, fiindcă acum 400 de ani și mai bine i-a purtat un singur steag, cida un hotar la altul, apărându-și țara de dușmani, sub conducerea lui Ștefan Vodă. Acel „Steag“ sfânt care i-a purtat pe străbunii noștri de atunci, fără hodina aproape 50 de ani, cât a domnit Domnul Ștefan, din biruință în biruință, in cele 34 de râsboaie, nu se putea să nu iese urmei adânci in sufletele urmașilor, întocmai cum va lăsa și războiul din zilele noastre urme de amintiri în sufletele celor ce vor veni după noi. Ș cum să nu fie sfânt Stagul acela pentru noi, dacă prin el s’au însuflețit strâmoșii noștri ca să lupte și să-și verse sângele, apărându ne țara, in care ne-am odihnit atâta vreme și ne am hrănit în tihnă până la acest suntem războiu mare. Sfânt este, pentru că printr’ânsul azi prin aceste locuri, iar fără dânsei pământul românesc al Moldovei ar fi al tuturor listelor ce voiau pe vremea lui Șefan Vodă, să ne înghită. Steagul acesta părea pierdut. Nune nu știa de dânsul. De si în acest războiu am avut norocos că au găsit trupele franceze de pe frontal de la Salonic intr'o mănăstire de pe muntele Atossan de pe Sfântul Munte cum îl zic oamenii noștri. Și, în ție de arme, Francezii i l-au dat înapoi semn de frăarmatei românești, acuma nu de mait. Și in zua de 21 ianuarie, ziua întemeierii României vechi (anul 1859) hotărântu-se în parlament ca această zi să fie pramărită de toți Românii de pretutindeni, ca zi de Unire a tuturora între Românie Mare și Tare, în această zi, la slujba Dumnezeească din Mitropolia din București, ministrul de războia a dat steagul lui Ștefan Vodă în sama Mitropolitului Primat, ca să-I păstreze cu sfințenie pentru urmașii aestei țări. Și așa steagul acesta, ascuns până acuma cine știe pe unde, prin niște locuri, unde nu era suflet de Român ca să-l Cunoască, astăzi e iarăși al nostru, și e pus la locul de cinste alăturea de alte steaguri zdrențuite de gloanțe,în acest mare râzboiu al Unirii noastre. E pus la locul de cinste pentru că prin el ni s’a păstrat românesc pământul pe care Românii de azi l-au răscumpărat cu mare vărsare de sânge. E șiragul străbunilor noștri, cari, prin el, ne-au dat pildă cum trebue apărată țara moștenită dela dânșii. I. Pominte On înțelepciunea unui țara. Am fost acum vre-o lună cu domnul deputat Dr. Aurel Morariu într’un sat din județul Storojinețului. Și-a venit la d-lui cu o plângere un gospodar isteț, care se vedea pe de-asupra că știe multe și e îmbiat prin lume. Și-a spus plângerea și-apoi s’a dat in vorbă cu d. deputat. Intre multe altele înțeleptul țăran î-a zîs : „Domnule deputat. Ștu că aveți multe pe cap până ce veți pune temelie bună țării noastre românești. Multe legi veți trebui să faceți în parlament și multă trudă și osteneală veți trebui să cheltuiți, până ce țara noastră va plăcea oamenilor și lui D-zeu Dar v’aș ruga, cu mintea mea de țăran, să faceți și așa o lege care să oprească înjurăturile și sudalmele cele urâte, ce le au Românii noștri pe baze în nișiecare clipă. Căci, vedeți d-voastră, de înjură cineva pe un om, când se ceartă cu ei, acesta il va da în judecată, și judecata ii pedepsește pentru necinste și pentru necuvință. Știu că sameț advocat și foarte iubitor de dreptate. Apoi dar un om pedepsește pe altul pentru că l-a înjurat, și D-zeu ne va pedepsi pentru câ-l înjurăm Ba mai mult, căci numele lui D-zeu, în loc să-i cinstim și să ne închinăm lui după cum se cuvine, îl prefacem în sudalme urâte, cu care ne împroșcam unii pe alții. Cum nu ne-a bate D-zeu? De aceia domnule deputat faceți și Irgea asta, ca să se oprească batjocorirea numelui lui D-zeu, căruia ne îmbinam. Și drept să vă spun, că mie mi se pare că sântem niște farisei, dacă mai facem cruce, după ce o batjocorim, dacă rugărim pe D-zeu după ce întrebanțam numele lui in sudalmele noastre, dacă ne ducem la biserică să ne rugăm, după ce o necnstim. Cred, domnule deputat, legea asta îi va învăța pe oameni și alt lucru. Cinstind numele lui și a celor sfinte, legea asta ii va învăța, cum trebue să se cinstească oamenii pe dânșii sngurii, masurând-și vorbele și potolinda și mânia și ura. Așa ne învață Evanghelia să credem. Și dacă nu facem așa, credința noastră este de șarîa și nu-i izvorîtă din inimă curată. Dar și legile țării nu sânt bune, dacă nu ne învăță și ele să cinstim numele lui D-zeu și omenia noastră. De aceia vă rog, domnule deputat s’o faceți. Și mai am o rugăminte, domnule deputat. Uită-te dacă 1 g»a noastră nu ne invața cum să cinstim sărbătorile. Preotul e în slujbă și gopodarii noștri încarcă câroța și se duc la târg cu fân, cu pâne și fac cumpăraturi de tot soiul. Mă uit la neam rl văd că ele nu fac ca noi. Ovreii nu ți-or vinde Samșibătă să le scrii, căci Sâmbăta e o zi pe care o cinstesc și fostind-o iși cinstesc credința lor și-și mai cinstesc și purtarea lor întreo labă. Am fost pe la Cehi și prin alte țâri și drept să vă spun că pe-acolo în zîle de săbâtoare orașele sună-a pustiu. Nici cân nu vezi îmblând pe drum așa de mult se cinstesc sărbătorile. Pe-acolo se lucrează cu temeiu în zile de la ora și cele de sărbătoare se cinstic cum se cuvine Și poate de-aceea le ajută Dzee acelor popoare de-s mai bogate și mai deștepte decit noi. Ș v’aș ruga să faceți o lege și pentru ținerea creștinească a sărbătorilor. Că i, să vă spun drept, dacă ții sărbătoarea cum trebue, ai și vreme să ți mai cumpănești și faptele ce le faci peste săptămână, ai mai multă frică de D-zeu și prin urmare dovedești că ai și creștere mai bună și purtare mai frumoasă față de oameni și față de D zeu. Cinstirea sărbătorilor te indeamnă la fapte bune și te ține mai departe de cârșma aducătoare de sărăcie și de blastamății omenești. Fac ți și legea asta, domnule deputat, căci omul nu trăește numai din mâncare și băutură, ci trăește și din mulțumirea sufetească că impunește cuvântul lui Dumnezeu. L’am ascultat pe țăran cu atâta drag și t'am găndit că multă ințelepciune a lăsat D zeu și-n satele noastre. Doamne de-ar gândi toți Românii așa, cât de fericită ar fi țara noastră. Pentru cei ce au dolari îmi povestește un prieten că dăună și un țâra,a venit din America vindea niște dolari unui speculant. Prietenul i-a spus că înșeală și la rugat să nu-l vândă, ci să cumpere ceva de samă pe dânșii așa dolari cum sânt căci oricine-i ia. Țăranul n’a ințeles nici în ruptul capului. I-a dat o muțime de dolarii pentru coroane de ale noastre, care n’au aproape nici un preț. De aceia scriu aceste rânduri ca să știe toți cei ce au dolari ce să facă cu dânșii. Țăranii noștri din America trebue să știe că dollarul e cel mai scump ban din lumea înrergă și r>r trebue să-i deie pe coroane, de are statul nostru ar vrea să scape cât de curând. Sa-1 vândă cel mult pentru lei românești, ca să aibe bani buni în casa lor. S’au da ă a de comspirat o casă sau o bucată de loc, sfătuim și pe vânzător și pe cumpărător sa facă prețul in dolari, socotindu-i ața cum îi socotește statul Căci am dori ca banii americani să rămâțe In pungile noastre românești și nu în cele ale speculanțior. Sau da a se schimbă d olarii să se scimbe in bani românești, nu in coroane. Și iată de ce speculanții au interes să sape de coroane fals stampilate și poate dau și mai multe numai să puie dolari. Spotul cu 2500 de dolari fac 400.000 mâna pe de c ®roape, deci aproape jumătate de mlion, și asta veți vedea că e o mare avere. Țâranii veniți din America nu vin cu bani puțini și neștiind împrejurările de aici caută să scape de dânșii, ii sfătuim prietenite pe toți sa lege dolarii cu șapte ațe până ce-1 dau din mână. Fiți ca ochii kt patru ! ----------------------------•*-------------------------— ■ OATRA ABONAȚII NOȘTRI Abonații noștri răm și in pestanțâ cu abonamentul «unt rugați sâ-l aohii* altfel nu li •• v* trimit* ziarul. J.QITPA Desagii ministrului M.halache .Eram într’un vagon de clasa a doua, spre S listra mai zilele trecute la niște neamuri Plecam ce le am acolo. In tren era o îmbulzeală de n’aveai unde arunca un ac. Vagoanele erau pline de lume și de departe ți se păreau ca niște stupi de albine. Prin fereștri vedeai oameni, pe scări oameni pe tampoane oameni. Cine putea străbate să-și caute un foc de șezut trebue să fi fost bărbat nu șagă. La o gară numai ce văd că la oprirea trenului se și repede spre vagon un țăran voinic și chipeș, bine îmbrăcat, și curat de sus și până jos. Din ochii lui și de pe față sămăna că nu era tocmai din cei de rând. Era parcă mai deștept decât cei îmbrăcați cu suman ca dânsul Cușmă de astrahan, lăsată pleacă cam pe-o ureche, desagi noi pe umăr, încărcați nu știu cu ce. Venea de undeva ?... sau se ducea ?... nu știu. Numai ce-i văd să-și face foc peintre oameni și se duce într’o despărțitură unde șezuse un ofițer, ce se coborîse tocmai atunci, își puse desagii sus pe polița ceiar' se așeză un fund pe laiță, așa cum i se șidea mai bine între oameni. Eu ședeam in picioare lângă o fereastră și mă uitam la dânsul gândindu-mă, cum dracul de nu m’am dus eu în locul lui. Dar. .. i -atâta. Nu mai pot face nimică. Și totuși îmi era drag nu știu de ce să mă uit la dânsul Umbam să-l Întreb de unde-i și unnde se duce, ca să intru’n vorbă cu dânsul, dar parcă nu îndrăzneam. Zic , cine știe cine-o fi. Și tocmai când umblam să casc gura să vorbesc cu dânsul, iacâtă cu vine niște acari nu știu ce dela tren, se uită prin vagon și-l zărește stând pe scaun între alte persoane —„Ce bilet ai d-ta ? Ian dă 1 încoace să-l vedem ! Apoi locul d-tale nu-i aici. Date în clasa a treia“ Aici are să vie o cu pană. Și nici una, nici două, cum îi Românul iute, mi ți 1 Înșin ă și-l dau afară. N’o ar 4 cârd sâ zică bietul om nimtcă decât: „Lăsaț-mâ oameni buni sâ mi iau desagii, că doară n’am să-i las aici“ — „N’avem vreme să stăm de vorbă cu d-ta ! Pleacă trenul și noi avem de lucru !“ —Cucoana cina se sue și se așează în locul lui. Bietul om ce să facă? Se arapără sus pe vagom In învălmășeala ce*a de oameni, ba cu coboritul, ba cu urcatul, nu știu cum s’a făcut că desagii omului au intrat c’an pământ Numai nu i văd și pace. Trenul pornise și acami ceia încă nu așezase bine pe cucoana lor. Dar omul de sus, cum s’o fi plecat de pe vagon, D zeu îi știe, numai că-i văd că bate Iustinei c’o cârje in ochhiil ferestrei ș întreabă de desagi. „Domnule fii bun și dâ sama de desagii mei să nu se piardă. Te rog. Vezi că aceia n’au avut nici atâta suflet să mă lase să mi-i iau cu mine" Deschid fereastra și-i spun că nu văd nici o desagă nimică. Nu ștm cine i-a luat. Și mă îndrept cătră acarii cei», ori ce-ar fi fost, și-i întreb: „Unde-s desagii domnulu ministru Miralache?“ Ce ați făcut cu dânșii nenorociților ? I au lăsat aici în vagon, când l-ați dat afară. U te-i Întreabă de sus de pe vagon ? “ Atunci pare că ar fi dat un trăsnet Intre toți călătorii. Acarii nu știau ce să facă. Au scos desagii ca prin minuni și cât ai bate’» pa'meau oprit trenul la vreo 2 km. departe de gară C<4 cu mu ca pe nas a alergat la fereastră și spăriat abea ținându-și sufletul, strigă inghițând de două ori la un cuvânt : „Poftim domnule ministru că este loc. Desagii sânt unde i-ați pus d-voastră. Poftim și nu bănuiți că n’am știut cine sânteți“. Gospodarul se coboară și când se urcă în vagos, lnma se da’n laturi de parc’ar fi năpustit un uliu intregain', Iuță lestie cum să treaba și se făcea că-i chiar ministru. Di I. . . Ca să nu mă dele de gol. Intr’o clipă despărțitara acela s’a golit și a rămas singur înlăuntru. Peste puța țăranul deschide ușa și-mi aice: „Domnule pofom îi launtru “ N’am avut când ne da nici mâna, c’am început a râde, de se cutremura calea pe noi. Dela o vreme ne ’nădușeam, căci nu puteam râde cu hohot, cum fac poftea inima temându-ne să nu ne deme afară pe amândoi din locul nostru un adevăr de miniștri. Așa ca atunci n’am râs de când sânt și nici n’ou mai râde Hăt, într’an târziu ne-am dat în vorbă, ștergându ne pe la ochi și am povestit multe, multe, tot cu ochii sure ușă Țăranul acelaș iu că nu m’a uita ulei odată, dar nici eu pe dânsul... Lucrurile acestea se petrec în țara românească de când 11 avem min s<ru pe domnul Malache, careîi poartă potul gospodăresc de-acasă din satul tai.“" Așa mi-a povesti prietenul meu pățania sa ,CTS„desagii ministrului“ și-am râs și noi de ne-*» strâmbat. I. Domini ■ [UNK] ■ —...................... * » ■ ■ [UNK] ..................... ■ ' ' * * r