Împreună, 1998 (Anul 8, nr. 72-76)

1998-03-01 / nr. 72

I­I­ ISponsorul acestui număr esteBANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ L­ A Petőfi la Pilis­ ocalitatea Pilis, în care m-am născut, era un sat de naţionalitate slovacă. Noi, maghiarii, contam drept „minoritate” în acest sat. Totuşi, cronicile nu au consemnat nici măcar vreo fricţiune mai serioasă în peste două secole şi jumă­tate. (De altfel, Pilisul „a fost invadat” în anul 1722 de slovacii colonizaţi aici de baronul Beleznai). Toţi îşi vedeau cu onestitate de treabă şi, în linii mari, le-au fost răsplătite aşteptările slovacilor şi maghiarilor deopotrivă. Numai războiul a înveninat atmosfera. Atunci eram un puştan şi bâiguiam câteva cuvinte în limba slovacă. Din păcate, nu îl puteam cita pe Petőfi. Bunăoară, versurile finale ale poeziei intitulate „A reînviat marea”: Bars galeja je hore a priboi vody dole, panom predso vodă je! Păcat că n-am ştiut aceste versuri, neputându-l astfel consola pe Hudoba Jano, flăcăul slovac, care, îngropându-şi în pumni faţa tumefiată de loviturile jandarmilor, a izbucnit într-un plânset bărbătesc în şopronul primăriei în care l-au zăvorât. N-aveam de unde şti din ce cauză a ajuns acolo şi n-am ştire unde l-au dus pe urmă. Ştiam numai că era tare bul­versat şi deznădăjduit. Am sustras o ţigară din taba­chera tatii şi i-am strecurat-o prin crăpătura uşii, prin care priveam cu o curiozitate copilărească, din când în când, la bărbatul care hohotea de plâns. Mi-ar fi Baranyi Ferenc (Continuare în pagina a 3-a) Editat de Asociaţia Culturală şi de Prietenie EGWIT - ÎMPREUNA 8 pagini. „Adevăratul meu ideal călăuzitor este idealul înfrăţirii între popoare, înfrăţire în pofida oricăror duşmănii şi învrăjbiri.“ Anul VIII. Numărul 3 (72) MARTIE 1998 500 lei STRĂLUCITORUL U­mbra lui strălucitoare ca au­rul am văzut-o coborând spre Țebea, învăluită în haloul legendelor celor fără de moarte. Era-n amurg, mirosea aerul a frunza întomnată, și pe mormântul străjuit de două tunuri, aproape de gorunul lui Horea, cineva presărase flori multicolore de câmp. Brazii din jur susurau stins. Pe dealul din faţă, departe, un cal alb, cu şa de lemn­ sta neclintit cu capul ridicat, aşteptând parcă pe Cineva, şi iar mi s-a părut că-l văd în lumina incertă a amurgului păşind în­gândurat prin iarba ce-l atingea, mângâindu-l: „Merge lancu spre fântână/ Cu puşca plină în mână.../ lancu şede, mâncă nuci,/ Domnii fug fără papuci"... La 13 septembrie 1872 pe aceas­tă pajişte din faţa bisericii, curgând pe toate drumurile şi potecile Apuse­nilor, aproape zece mii de moţi au ascultat înfioraţi prohodul celor 37 de preoţi psalmodiind la catafalcul Eroului naţional. Nimeni nu credea că Iancu Avram, „Craiul munţilor” a trecut în nefiinţă. Moţii l-au trecut în legende, nemurindu-l Am intrat în biserica pustie miro­sind a tămâie şi-a busuioc uscat, şi chipul său frumos, aşezat printre sfinţi, mi s-a arătat viu şi strălucitor în lumina filtrată prin geamurile mici. Se zice că la câteva zile după în­mormântare, doi moţi s-au prezentat la Baia de Criş, solemni şi încreme­niţi de durere, întrebând cât a costat ceremonia funerară. Aflând, au scos banii, au plătit şi au plecat tăcuţi şi misterioşi fără să spună cum îi ch­ea­­mă. Identitatea lor nu s-a aflat nicio­dată... în acel amurg halucinant în care lumina cădea moale peste dealuri şi peste păduri, calul cel alb, cu şa de lemn, aştepta în neclintire. Atunci am întâlnit la poarta cimitirului un copil cu ochi albaştri pe care l-am întrebat dacă ştie cine­ a fost Avram lancu. El m-a privit mirat şi mi-a răspuns simplu, vorbind la prezent, ca şi cum lancu s-ar afla acolo, pe undeva prin Apuseni: „El este Craiul munţilor!” Am tăcut fascinat de coincidenţă şi mi-am întors ochii spre dealul pe care calul cel alb aştepta gata înşe­­uat... Şi mi s-a părut că-l văd iarăşi pe prefectul „Aurăriei gemina” înain­tând prin iarba înaltă, viu, nemuritor şi strălucitor ca aurul. Veşnic, incoruptibil şi strălucitor ca aurul! Mircea Micu „Să fie binecuvântat numele poporului, acum şi in vecii vecilor c­ u aproape 30 de ani în urmă, la cea de-a 120-a comemorare a dispariţiei lui Petőfi Sándor, revista Igaz Szó, editată de Uniu­nea Scriitorilor şi condusă de mine, revistă a scrii­torilor maghiari din România cu redacţia la Târgu- Mureş, a scos un număr special care, fără exagerare, are o valoare şi importanţă de istorie literară. în a­­cest număr de revistă, în vraja luminoasă a poeziei lui Petőfi, şi-au spus cuvântul un şir întreg de per­sonalităţi reprezentând literatura contemporană ro­mână şi maghiară şi, nu în ultimul rând, mărimile de prim rang ale scrisului maghiar frumos de la noi. (Németh László, Mihai Beniuc, Sőtér István, Eugen Jebeleanu, Horváth Imre, Zaharia Stancu şi mulţi alţii). La solicitarea mea, ne-a onorat şi cel mai mare poet maghiar al epocii, Illyés Gyu­la. Articolul său, tri­mis de la Budapesta pentru Igaz Szó, omagiază cea mai lungă poezie a lui Petőfi Sándor, intitulată Az Apostol, şi conţine una dintre cele mai importante mărturisiri despre poetul conducător al lui „Martie maghiar” de acum 150 de ani, poet care a fost idealul lui dintotdeauna. Hajdú Győző (Continuare în pagina a 3-a) C 1 % Mari deschizători de drum, apostoli şi martiri ai libertăţii, egalităţii şi fraternităţii Petőfi Sándor la Szabadszállás ! comunist! Şi vrea pe tron un rege slovac!"­­aşa zbiera, după licoarea celor a­­­loji in transa, poporul dat de Dumnezeu, in delirul său fatal şi i-a strigat vivat domnului Nagy Károly şi 1-a şi votat pe fiul popii. Iar el tăcea cu fata livida şi întunecată, cătând cu chip de lup la stâna tumultoasă şi poate că atunci nu i-ar fi părut rău, de l-ar fi însângerat şi bătut de moarte, atât de mare i-a fost amara deziluzie. A doua zi, intorcăndu-se acasă, s-a așezat la masă și s-a apucat să scrie „Apostolul". Budapesta martie 1998 Tabak András în românește de Smaranda Burdea 1848

Next