Informatia Bucureştiului, mai 1970 (Anul 18, nr. 5192-5215)
1970-05-23 / nr. 5209
Autografe în premieră Eugen Barbu: GROAPA" Vreo 200.000 de exemplare, cinci ediţii... O carte primită fără simpatie de o parte a criticii, astăzi socotită de către alţii printre reuşitele ultimului sfert de veac. Ca autor, nu mă pot pronunţa, las arbitrajului public soarta viitoare a acestor patru sute de pagini în care pegla bucureşteană şi-a găsit un părinte cu condei, restituind lumii o categorie socială cunoscută mai puţin, în care însă dorm virtuţi nebănuite. Lumea Cuţaridei, cu cuţitarii ei, cu fetele ei sărace, cu samsarii, cu hoţii de buzunare, cu teribilul Bozoncea fi cu tunelul Paraschiv. Cu Didina cea plină de nuri fi cu bătrînul foltic, Gheorghe. Pentru cei ce mai au curiozităţi, ediţia a V-a este identică cu enţia intim, plus trei capitole noi ce s-au integrat perfect in arhitectura cărţii. Romulus Dianu: NOPŢI LA ADA - KALEH". Orice pasăre e convinsă că nu există pui mai frumoşi decît ai ei. Pot exista şi scriitori care să spună despre cărţile lor: „Invidiez pe cine mă va citi“ ! Volumul „Nopţi la Ada-Kaleh“ surprinde ceva din crepusculul unei epoci trecute. Cred că orice operă trebuie să fie o declaraţie de dragoste faţă de umanitate. Cine e plictisit şi plicticos nu are ce căuta în artă. Desene de NEAGU RADULESCU INFORMATI Nicolae Neagu: POEME ROCOCO Acestei cărţi (a treia deasupra căreia îmi pun numele) i-a fost hărăzit destinul unic de a inaugura, lucrativ, o instituţie. Editura Litera iese in lume. Ce-ar mai putea dori autorul acestor poeme ? Nimic mai mult pentru sine. Cititorilor — ambianţa unei adecvate cromatici senzoriale (și nu numai...), Editurii Litera — drumul cel bun ! Stilizarea nu e saracie artisticâ! In aceeaşi scrisoare în care îmi punea întrebarea la care am răspuns săptămîna trecută, tovarăşa Ana Stefonescu mă ruga să mă opresc şi asupra problemei stilizării. „Oare e just să înţelegem prin „stilizare", o „simplificare extremă, o «abstractizare» a trăsăturilor artistice ale unui grup de opere?" — mă întreabă corespondenta mea.______________ Nu putem vorbi despre »"ui fără a ne referi, firește, de Jtllt globează in structura operei sale. A stiliza ar însemna, atunci, propia o lucrare cu^car®í?tr.,?,«ti ? Se această „familie“ de conotaţii . Se vorbeşte insă despre, să zicem, Îmbrăcăminte populară „stilizată“, sau sens, pare-se, că analizînd cu rigoare trăsăturile stilistice ale artei populare, cel ce întreprinde operaţia de stilizare, purcede la o „purificare“ a ţesăturii costumului sau a desenului de pe vas, eliminind ceea ce era superfluu faţă de chintesenţa stilului pe care-l voia reprodus, pentru a păstra esenţialul, grăitor din punct de vedere artistic. André Malraux explica, într-o lucrare mai veche a sa, Psychologie de l’art, că nu putem spune că omul viu al secolelor XV— XIV, în Germania sau în Franţa, era gotic. „Gotice“ — reprezentative pentru un stil — sînt statuile catedralelor din Reims sau Naumburg, din Chartres sau Bamberg. Omul de toate zilele din acea epocă avea o abundenţă de trăsături, adunate in neorînduială. Pentru a-i depista chintesenţa, artistul a dat deoparte trăsăturile umane care nu corespundeau esenţei spiritului epocii — şi a organizat ceea ce a intuit ca fiind fundamental, într-un ansamblu stilistic care a devenit „goticul“. Pornind de aici, unii au socotit că stilizarea se realizează prin „simplificare extremă", cum spui dumneata ! Cu cit dăm mai mult la o parte, cu atît căpătăm un stil mai „pur". Din eliminare in eliminare, se ajunge însă în asemenea cazuri, nu la „puritate“, cred eu, ci la sărăcire, la înlăturarea tocmai a conotaţiilor multiple, care fac virtutea artistică a unui stil. Dacă este adevărat că simpla alăturare, abundentă dar nestructurată, de „citate folclorice“, nu poate da naştere unei opere in stil popular — nu e mai puţin sigur că încercarea de maximă abstractizare, da reţinere a unui număr cit mai redus de trăsături cara să amintească vag de „stilul popular“, nu poate îl numită, in mod propriu, stilizare. Sonata în la minor pentru vioară şi plan „în stil popular romănesc" a lui George Enescu este departe de această „simplificare extremă“. Stilizarea este aici tocmai îmbogăţire cu o prodigalitate de conotaţii, apta să sugereze acel univen sufletesc complac din cara sa Inspiră muzica populară. Dar poate că Întrebarea dumitala, tovarăşa ştefănescu, are in vedere Încercările de „stilizare“, care vizează in concordanţa itristică cu modala artistice ale altor epoci istorice, ci Integrarea tn stilul epocii In care trăim. Intrucit arta reputată a sa bucura de atribuil modernităţii refuză încărcătura, balastul ornamentelor supraadăugata, a „stiliza“ o lucrare, pentru a o face aptă să pună în vibraţie sensibilitatea noastră, astăzi, ar trebui să însemne, şi aici „purificarea“ ei, pînă la asceză stilistică. Oare aşa să fie ? Refuzul balastului să însemne oare şi refuzul bogăţiei de conotaţii ? Cred că am judeca aşa, am stabili o zul bogaţiei de conotaţii iurea dacă am judeca aşa, am stabili egalitate aritmetică intre cantitatea de „semne“ artistice şi calitatea conotaţiilor."Mie* tfli se pare insă că dificultatea modernităţii stă un in de a elimina un număr MH—că, o mare poli-WUSKBBSBOm valenţă de sensuri. Tocmai universul sufletesc al omului epocii noastre solicită polivalenţa, acest univers care are aspecte mai variate decît în oricare altă epocă. Iată de ce, tovarăşă profesoară, nu pot fi de acord că a stiliza — indiferent de sensul pe care-1 conferim termenului — înseamnă a sărăci, a schematiza, a realiza din elementele limbajului artistic abstracţii analoge celor ale limbajului ştiinţific. MARCEL BREAZU Cronica de Hbrarie SONDAJ LA RAFT Radu Nor: „ACŢIUNEA PIRAT“ Se afirmă că epoca noastră, cea a vitezelor supersonice, a energiei nucleare şi a creierilor electronici, şi-a pierdut romantismul. Eroul temerar — ce-i drept — nu-şi mai înfruntă adversarul cu spada, ci cu pistolul radiant : tînăra frumoasă nu mai e răpită din fuga armăsarului, ci cu ajutorul rachetei interplanetare : lupta dintre bine şi rău nu mai are ca mobil doar apărarea dezmoşteniţilor soartei, ci salvarea marilor cuceriri ale umanităţii. Mai generos, mai tehnic şi mai ritmat — deci, caracteristic vremurilor pe care le trăim — romantismul continuă să fie, pentru fiecare tinăr intre 14 şi 84 de ani, o necesitate şi o desfătare spirituală. Ceea ce vor recunoaşte, sper, şi cititorii romanului meu. Scriitorii despre artiştii MICLEA sau faţă de Nu ştiu cum să-i spun, uneori, lui Ion Miclea pentru că termenii rămîn defi'S^,H^.aiîeimluialeifioapte numi 1» la Teatrul, Comici *t;ît (m vîrt citanx,D«i'HfiHLaitei. nu l-a admirat, privind, media, insectele acelea de ac, pe care le-a n stîrnind ir.vîiU arheolog şi istoric (nu pe care le stirneşte c vorbesc, deopotrivă, dt dace, timpurile romane Greciei), de autor de a albumele, delicat însoţit cest ,1°Ci trebuie^se efprime, ?in Toc un rafinament al pasiunii educate prin imagine. _ „• Mă obligă să cred acest lucru trei dintre ultimele sale apariţii editoriale, dintre care două se află la îndemina oricui, in librăriile noastre, iar una nu, pentru că, deşi de valoare cel puţin egală, nu se găseşte decit intr-un anume loc. E vorba, mai intii, de Leningrad, un excelent memorial de călătorie. O călătorie In timp, însoţită de un text sugestiv, tiranizat de faptul că trebuie să ilustreze prin cuvlnt imagini care nu cer nimic altceva decit lectura neintelectuală a ochiului . Miclea descoperă la fiecare pas nu neapărat ineditul oraşului-erou, ci ,,mişcarea“ lui In timp, straturile succesive de istorie şi de spirit suprapuse în obiectele pe care le cercetează din unghiurile cele mai vorbitoare. Statuile, pieţele publice, parcurile, renumitele grilaje de fier ferit leningrădenii în haine zilnice, casele şi clădirile lor, toate acestea surprinse în existenţa lor neimaginată, intr-un relief nealterat, fac din acest memorial tipărit un veritabil manual de artă a călătoriei. Pentru că o călătorie este, întotdeauna, o artă, arta de a şti să priveşti şi să afli lucruri pe care altfel nu le-ai putea cunoaşte niciodată. A doua apariţie se numeşte Paris — tipărită In aceleaşi condiţii bune pe care le dovedeşte Editura Meridiane — şi nu aduce nimic nou faţă de prima, decit, poate, un unghi de romantism neolatin, o cercetare a oraşului-lumină In dinamica sa contemporană. Miclea are un stil al lul care ştie să capteze „aerul“ statornic şi momentul pasager al Parisului : plimbări de-a lungul Senei, traversări de largi bulevarde, panoramice şi amănunte ale operelor de artă sau de arhitectură, alături de pasul omului anonim, oprit lingă Domul Invalizilor sau la Intrarea in vreun muzeu, construiesc, de aproape, imaginea de firesc si de grandios a acestui oraş. E ajutat, poate, de data aceasta, ceva mal mult decit In primul cax, de textul lui Ion Stăvăruş, un text care atestă cunoaşterea mal mult decit exactă a metropolei franceze. In toate orele ei posibile. Cea de-a treia apariţia editorială, lă■ată Înadins In această ordine, se numeşte Goga la Crucea. Miclea pare hotărtt de data aceasta să „scrie“ la modul său o adevărată monografie Goga şi, asta pot s-o recunosc, lucrul l-a reuşit din plin, chiar dacă limitarea numai la date legate de cucea la atriienic. Atmosfera de lucru, datele de Istorie sau da Istorie literară. Imaginile de obiecta personale, tot, absolut tot ceea ce Miclea a transportat si ordonat in acesta pagini, cu exactitate (o singura eroare, cred omagiul adus la 25 februarie 1938 poetului Goga nu aparţine Iul Al. O. Teodorianu, cum este consemnat in legendă ci Iul Păstorel...). DARIE NOVACEANU sensibilitatea spaţiu Pancu-Iaşi este un scriitor atît de popular, Incit îl cunosc şi... copiii. A scris mult, pentru toate vîrstele şi în aproape toate genurile. Circa 25 de cărţi poartă semnătura lui, ceea ce pentru un autor care abia a trecut pragul a 40 de ani e, să recunoaştem, un record. Fire deschisă, uşor sentimentală, Octav Pancu-Iaşi se dăruie cu egală pasiune fiecărui rind aşternut pe hîrtie şi nu ştiu să fi făcut vreodată rabat la sinceritate. Dialogul nostru a pornit însă dintr-un punct mai delicat şi anume de acolo de unde maturitatea artistică se confundă cu senectutea. — Pentru că scrieți mult și de mult, o bună parte a cititorilor vă crede la o virstă duios respectabilă, dacă nu chiar bătrîn. Trecerea aceasta arbitrară In rlndul bunicilor nu vă deranjează ! — Este o eroare de care nu mă fac vinovat numai eu. Culpa mea este de a mă fi apucat prea de timpuriu de scris. La 18 ani mi-a apărut prima carte. E un delict pentru care cer circumstanţe diminuante, deoarece, in ceea ce mă priveşte, aş fi rămas bucuros la acea virstă şi astfel nu mi-ar mai fi apărut şi celelalte douăzeci şi... Dar are şi cititorul vina lui, să nu se supere ! îşi făureşte citeodată o imagine falsă despre scriitorul care se dedică literaturii adresate copiilor, tinerilor , ii vede neapărat la virstă senectuţii, un bunic sfătos şi bun. Oricum, de cînd mă ştiu, cind cineva m-a cunoscut şi altfel decit prin intermediul scrisului, m-a întrebat : „D-ta eşti fiul lui Pancu-Iaşi ?“ Am fost nevoit să răspund invariabil : „Nu, sunt propriul meu tată !“ — Ca să întrebi un scriitor cum şi in ce împrejurare s-a apucat de scris, nu mi se pare nici foarte, foarte Interesant şi nici foarte, foarte nou. In ce vă priveşte insă, Întrebarea e absolut necesară : de ce v-aţi dedicat literaturii adresate copiilor, tineretului o ascunde de ruşine, dacă aş avea o muncă uşoară. — De multe ori, stimate Pancu-Iaşi, am Încercat să vă aşez în cadra unei generaţii şi n-am reuşit. Nu sunt un adept al clasificărilor, evident, asta e, de altfel, o treabă cumva administrativă, să numeri, să scazi, să împărţi, dar cind e vorba de idei de concepţii, de preferinţe chiar, nu poţi să anulezi totul, să nivelezi totul. Poate ceea ce n-am reuşit eu să fac veţi izbuti dv. Aşadar : Din ce generaţie faceţi parte. Octav Pancu-Iaşi 7 — Eu nu cred în definiţia dicţionarului care zice că generaţia e o totalitate a oamenilor cam de aceeaşi virstă, înţeleg prin generaţie ceea ce crede un ilustru psiholog — Frangois Mentré — adică o stare de spirit colectivă incarnată într-un grup uman şi care durează un timp mai lung sau mai scurt, depinde — depinde de multe şi în primul rînd de climatul vieţii sociale. La noi, acest climat este propice unei mari longevităţi a unei generaţii. Şi mai zice acelaşi psiholog că generaţie înseamnă un mod de a simţi şi înţelege viaţa, mod care e opus unuia anterior. Ei bine, noi toţi ne opunem unui mod anterior, anacronic, de a privi viaţa. — Parcă nu mi-aţi răspuns la întrebarea mea concretă... — Concret e foarte uşor să răspund dacă apelez la calendar şi la grupul de confraţi cu care am debutat. Dar asta contează mai puţin şi iată de ce : fiecare generaţie are, desigur, particularităţile ei, magnetul socialismului, al ideilor sale umaniste o atrage in alt fel ; fiecare generaţie parcurge un drum propriu, dar toate la un loc — aşa cum se intîmplă la noi — au un ideal comun, unic. — Evident, nu vă referiţi numai la generaţiile de scriitori, el scrie pentru tineri ne oferă un subiect de care să nu ne simţim stînjeniţi. Un subiect care trebuie lărgit, fiindcă la munca uriaşă de refacere a ţării participă plenar întreaga clasă muncitoare, toţi oamenii muncii. E un front de luptă atît de unit, atît de ferm, de hotărît, incit nimeni şi nimic nu l-ar putea fringe. Cuvintele sînt sărace, numai văzînd şi făcînd cot la cot cu cei 20 de milioane îţi poţi da seama cită voinţă, cită bărbăţie există în oamenii acestui pămint românesc. Şi cită dragoste de vatră, cită încredere în cei ce conduc astăzi destinele patriei — comuniştii. Dar să revin la eroii cărţilor mele : ce colosală este contribuţia tinerilor la această luptă titanică ! Profund îndurerat, nu-mi pot ascunde totuşi mîndriaşi fericirea, o fericire particulară, ciudată, o fericire de patriot — dacă acest cuvînt n-ar suna decît aşa cum îl simt eu acum) că nici o clipă nu m-am îndoit de această putere de dăruire, de spiritul de sacrificiu, de patriotismul fierbinte al tinerei noastre generaţii. Dacă ar fi să fiu onorat că-s comunist numai pentru faptul că această tînără generaţie a fost crescută şi educată de partidul nostru, ar fi un motiv temeinic s-o fac. — Puteţi să faceţi o comparaţie intre tinerii care, in 1948, ridicau primele construcţii ale socialismului şi tinerii care astăzi sunt gata de orice jertfă pentru a-şi salva ţara . — Să fac o comparaţie ? Dacă m-aş uita intr-o oglindă, aş crede că nici n-a trecut timpul. Sint aceiaşi, se deosebesc numai la chip. Biologic sint alţii, dar ca dăruire, ca putere de muncă sint acelaşi. — Fiindcă sintem totuşi la masa de lucru, la ce scrieţi acum ? — Nu ştiu încă, mă gîndesc. Evenimentele din ultimele zile cer altceva decît îmi propusesem mai înainte. Acum, aici, nu ştiu concret ■ ce voi scrie. Ştiu însă, că trăiesc cu toată fiinţa mea cele mai patetice zile ale vieţii mele.îmi însoţesc foarte tinerii, eroi în tot ceea ce fac cu atîta abnegaţie, cu tot ce au mai curat, mai frumos, de moda de Octav Pancu-Iaşi — Ar fi mai multe explica- Cînd eram adolescent, dis— Mărturisesc că şi uitasem că vorbim despre scris... Nu stăm de vorbă în nişte zile ţii. Cînd eram adolescent,* dis- T-ar^Xesa'^faptul că preţuiam pedagogia. Mi se pă- asistăm la această ^ "A a- Ha‘rC1maT TM dramatică şi gigantică încleş- S A daMri tare a poporului"nostru pentru a ne salva avutul şi vieţile de furia oarbă a apelor revărsate, cind pretutindeni in ţara asta oamenii fac—totul ca să limiteze proporţiile unei catastrofe greu de imaginat, pe nimeni — repet — nu poate interesa ce anume scrie sau nu scrie. Panru-Tasi. . Fantul -e împăcat cu ea. Mi-am propus să fac eu alta, mai dreapta. Apoi, prin ’47, am văzut copiii Moldovei pustiite de secetă M-au impresionat atît detare, încît mi-am propus să-i înfiez. Pe toţi. Pe parcurs, nu m-am mulţumit numai cu copiii nefericiţi. Am dorit !că prin cele şantiere ale tinerelului am învăţat o meserie bună şi n-am mai vrut s-o schimb : meseria tie a fi tinăr. I Toată viaţa şi — pe cit e posibil — chiar după... Am rămas cu sufletul tinăr (nu şi cu inima care, între timp, s-a şubrezit...). Nu-i ce se cheamă un fel de a vorbi. E cel mai pur adevăr. Mi-a fost tare teamă ca nu cumva să-mi treacă bătătura pe care mi-a făcut-o în palmă hîrleţul din ’48 şi creionul a izbutit să mi-o menţină. Pentru că, deşi scriu mult, scriu foarte greu. Dar îmi place grozav că pentru mine scrisul e o muncă grea. Sunt foarte vanitos şi nu ştiu ce m-aş face, unde m-aş • Pictoriţa Alexandrina Berea care expune in aceste zile peste 40 de lucrări — ulei şi grafică — la clubul Casei corpului didactic, a pus in vinzare tablourile (achiziţionate deja in proporţie de 80 la sută), iar banii realizaţi — circa 9000 lei — vor fi depuşi in contul ajutorării regiunilor sinistrate. Expoziţia rămine deschisă pină in ziua de 26 mai. Redactorul paginii: MANOLE AUNEANU Apele, apele Apele ţării, cîntau poeţii, apele patriei noastre Multe şi limpezi, strălucitoare şi-albastre, Apele ţării, cîntau poeţii, sint vene şi artere Ca într-un corp omenesc, armonioasă avere Şi energie sublimă, imn închinat frumuseţii, Apele ţării române, acum le cîntară poeţii. Apele vene şi-artere dară metaforă fie! Numai că vai , pentru ce prăvălatica hemoragie, Traumatismul acesta, la care, pălind, mă-ngrozesc ? Că doar, zeloşi, construiam opera noastră de seamă, Case şi străzi şi oraşe făceam să se nască. Noi, din strămoşi, am fost meşteri deprinşi să ivească Noi aşezări, noi frumuseţi, paşnică operă. Plîngem. Da, plîngem văzînd cum sub ochi ni se-neacă Pîinea şi florile, fructul, metalul şi pleacă Spre nefiinţă. Firile cele mai tari Care n-au plîns de demult, plîng şi cu lacrime mari Fără odihnă şi somn, chinuite, durerea le creşte. Plîngem, dar tari, ca o marmură plîngem Adine, bărbăteşte. Diguri de umeri şi piepturi, diguri de inimi fiind. Cugetul rar peste ape, ochii în veghe se-aprind Toţi, muncitori şi plugari şi ostaşi în războiul Aspru cu apele tulburi, toţi, totdeauna în toiul Marii campanii. Priviţi, constataţi Cum copiii ajunseră în zece zile bărbaţi — Aspru, prematur examen de maturitate. Ţara-i o inimă toată, inima-i ţară cînd bate. Al. ANDRIŢOIU 3) . Imagine din judeţul Alba, greu lovit de firia oarbă a apelor. 4) . Apa — duşman, apa — prieten. Cisterne cu apă potabilă circulă în toate zonele sinistrat Ca în toate aceste vitrege împrejurări, locuitor din judeţele lovite dau dovadă de o ordine şi disciplină exemplare. I