Informatia Bucureştiului, mai 1970 (Anul 18, nr. 5192-5215)

1970-05-23 / nr. 5209

Autografe în premieră Eugen Barbu: GROAPA" Vreo 200.000 de exemplare, cinci ediţii... O carte primită fără simpatie de o parte a criticii, astăzi socotită de către alţii printre reuşitele ultimu­lui sfert de veac. Ca autor, nu mă pot pronunţa, las arbi­trajului public soarta viitoare a acestor patru sute de pagini în care pegla bucureşteană şi-a găsit un părinte cu con­dei, restituind lumii o cate­gorie socială cunoscută mai puţin, în care însă dorm vir­tuţi nebănuite. Lumea Cuţari­­dei, cu cuţitarii ei, cu fetele ei sărace, cu samsarii, cu hoţii de buzunare, cu teribilul Bo­­zoncea fi cu tunelul Paraschiv. Cu Didina cea plină de nuri fi cu bătrînul foltic, Gheor­­ghe. Pentru cei ce mai au cu­riozităţi, ediţia a V-a este identică cu en­ţia intim, plus trei capitole noi ce s-au inte­grat perfect in arhitectura cărţii. Romulus Dianu: NOPŢI LA ADA - KALEH". Orice pasăre e convinsă că nu există pui mai frumoşi decît ai ei. Pot exista şi scriitori care să spună despre cărţile lor: „Invidiez pe cine mă va citi“ ! Volumul „Nopţi la Ada-Kaleh“ surprinde ceva din crepusculul unei epoci trecute. Cred că orice operă trebuie să fie o declaraţie de dragoste faţă de umanitate. Cine e plictisit şi plicticos nu are ce căuta în artă. Desene de NEAGU RADULESCU ­ INFORMATI Nicolae Neagu: POEME ROCOCO Acestei cărţi (a treia deasu­pra căreia îmi pun numele) i-a fost hărăzit destinul unic de a inaugura, lucrativ, o ins­tituţie. Editura Litera iese in lume. Ce-ar mai putea dori autorul acestor poeme ? Nimic mai mult pentru sine. Citito­rilor — ambianţa unei adec­vate cromatici senzoriale (și nu numai...), Editurii Litera — drumul cel bun ! Stilizarea nu e saracie artisticâ! In aceeaşi scrisoare în care îmi punea întrebarea la care am răspuns săptămîna trecută, tovarăşa Ana Stefonescu mă ruga să mă opresc şi asupra problemei stilizării. „Oare e just să înţelegem prin „stilizare", o „simplificare extremă, o «abstractizare» a trăsăturilor artistice ale unui grup de opere?" — mă întreabă corespondenta mea.______________ Nu putem vorbi despre »"ui fără a ne referi, firește, de Jtllt globează in structura operei sale. A stiliza ar însemna, atunci, propia o lucrare cu^car®í?tr.,?,«ti ? Se această „familie“ de conotaţii .­­ Se vorbeşte insă despre, să zicem, Îmbrăcăminte popu­lară „stilizată“, sau sens, pare-se, că analizînd cu rigoa­re trăsăturile sti­listice ale artei populare, cel ce în­treprinde operaţia de stilizare, pur­cede la o „purificare“ a ţesăturii costumului sau a desenului de pe vas, eliminind ceea ce era superfluu faţă de chintesenţa­­ stilului pe care-l voia reprodus, pentru a păstra e­­senţialul, grăitor din punct de ve­dere artistic. André Malraux expli­ca, într-o lucrare mai veche a sa, Psychologie de l’art, că nu putem spune că omul viu al secolelor XV— XIV, în Germania sau în Franţa, era gotic. „Gotice“ — reprezentative pen­tru un stil — sînt statuile catedrale­lor din Reims sau Naumburg, din Chartres sau Bamberg. Omul de toa­te zilele din acea epocă avea o abundenţă de trăsături, adunate in neorînduială. Pentru a-i depista chin­tesenţa, artistul a dat deoparte tră­săturile umane care nu corespundeau esenţei spiritului epocii — şi a or­ganizat ceea ce a intuit ca fiind fundamental, într-un ansamblu sti­listic care a devenit „goticul“. Pornind de aici, unii au socotit că stilizarea se realizează prin „sim­plificare extremă", cum spui dum­neata ! Cu cit dăm mai mult la o parte, cu atît căpătăm un stil mai „pur". Din eliminare in eliminare, se ajunge însă în asemenea cazuri, nu la „puritate“, cred eu, ci la să­răcire, la înlăturarea tocmai a cono­­taţiilor multiple, care fac virtutea artistică a unui stil. Dacă este ade­vărat că simpla alăturare, abundentă dar nestructurată, de „citate folclo­rice“, nu poate da naştere unei o­­pere in stil popular — nu e mai pu­ţin sigur că încercarea de maximă abstractizare, da reţinere a unui nu­măr cit mai redus de trăsături cara să amintească vag de „stilul popu­lar“, nu poate îl numită, in mod propriu, stilizare. Sonata în la minor pentru vioară şi plan „în stil popular romănesc" a lui George Enescu este departe de această „simplificare extremă“. Stilizarea este aici tocmai îmbogăţire cu o prodigalitate de conotaţii, apta să sugereze acel univen sufletesc complac din cara sa Inspiră muzica populară. Dar poate că Întrebarea dumitala, tovarăşa ştefănescu, are in vedere Încercările de „stilizare“, care vizează in concordanţa itristică cu modala artistice ale altor epoci istorice, ci Integrarea tn stilul epocii In care trăim. Intrucit arta reputată a sa bucura de atribuil modernităţii re­fuză încărcătura, balastul ornamente­lor supraadăugata,­­ a „stiliza“ o lucrare, pentru a o face aptă să pună în vibraţie sensibilitatea noastră, astăzi, ar trebui să însemne, şi aici „purificarea“ ei, pînă la asceză sti­listică. Oare aşa să fie ? Refuzul balastului să însemne oare şi refu­zul bogăţiei de conotaţii ? Cred că­­ am judeca aşa, am stabili o zul bogaţiei de conotaţii i­urea dacă am judeca aşa, am stabili egalitate aritmetică intre cantitatea de „semne“ artistice şi calitatea co­­notaţiilor."Mie* tfli se pare insă că dificultatea modernităţii stă un in de a eli­mina un număr MH—că, o mare poli-WUSKBBSBOm valenţă de sensuri. Tocmai universul sufletesc al omului epocii noastre so­licită polivalenţa, acest univers care are aspecte mai variate decît în ori­care altă epocă. Iată de ce, tovarăşă profesoară, nu pot fi de acord că a stiliza — indi­ferent de sensul pe care-1 conferim termenului — înseamnă a sărăci, a schematiza, a realiza din elementele limbajului artistic abstracţii analoge celor ale limbajului ştiinţific. MARCEL BREAZU Cronica de Hbrarie SONDAJ LA RAFT Radu Nor: „ACŢIUNEA PIRAT“ Se afirmă că epoca noastră, cea a vitezelor supersonice, a energiei nucleare şi a creierilor electronici, şi-a pierdut romantismul. Eroul te­merar — ce-i drept — nu-şi mai înfruntă adversarul cu spada, ci cu pistolul radiant : tînăra frumoasă nu mai e răpită din fuga armăsaru­lui, ci cu ajutorul rachetei interpla­netare : lupta dintre bine şi rău nu mai are ca mobil doar apărarea dez­moşteniţilor soartei, ci salvarea ma­rilor cuceriri ale umanităţii. Mai generos, mai tehnic şi mai ritmat — deci, caracteristic vremurilor pe ca­re­­ le trăim — romantismul con­tinuă să fie, pentru fiecare tinăr in­tre 14 şi 84 de ani, o necesitate şi o desfătare spirituală. Ceea ce vor recunoaşte, sper, şi cititorii romanu­lui meu. Scriitorii despre artişti­i MICLEA sau faţă de Nu ştiu cum să-i spun, uneori, lui Ion Miclea pentru că termenii rămîn defi­­'S^,H^.aiîeimluialeifioapte numi 1» la Teatrul, Co­mici *t;ît (m vîrt citanx,D«i'HfiHLaitei. nu l-a admirat, privind, media, insectele acelea de ac, pe care le-a n stîrnind ir.vîiU arheolog şi istoric (nu pe care le stirneşte c vorbesc, deopotrivă, dt dace, timpurile romane Greciei), de autor de a albumele, delicat însoţit cest ,1°Ci trebuie^se efprime, ?in Toc un rafinament al pasiunii educate prin imagine. _ „• Mă obligă să cred acest lucru trei dintre ultimele sale apariţii editoriale, dintre care două se află la îndemina oricui, in librăriile noastre, iar una nu, pentru că, deşi de valoare cel puţin ega­lă, nu se găseşte decit intr-un anume loc. E vorba, mai intii, de Leningrad, un excelent memorial de călătorie. O călă­torie In timp, însoţită de un text su­gestiv, tiranizat de faptul că trebuie să ilustreze prin cuvlnt imagini care nu cer nimic altceva decit lectura neinte­lectuală a ochiului . Miclea descoperă la fiecare pas nu neapărat ineditul ora­­şului-erou, ci ,,mişcarea“ lui In timp, straturile succesive de istorie şi de spi­rit suprapuse în obiectele pe care le cercetează din unghiurile cele mai vor­bitoare. Statuile, pieţele publice, parcu­rile, renumitele grilaje de fier ferit leningrădenii în haine zilnice, casele şi clădirile lor, toate acestea surprinse în existenţa lor neimaginată, intr-un re­lief nealterat, fac din acest memorial tipărit un veritabil manual de artă a călătoriei. Pentru că o călătorie este, întotdeauna, o artă, arta de a şti să priveşti şi să afli lucruri pe care altfel nu le-ai putea cunoaşte niciodată. A doua apariţie se numeşte Paris — tipărită In aceleaşi condiţii bune pe care le dovedeşte Editura Meridiane — şi nu aduce nimic nou faţă de prima, decit, poate, un unghi de romantism neolatin, o cercetare a oraşului-lumină In dina­mica sa contemporană. Miclea are un stil al lul care ştie să capteze „aerul“ statornic şi momentul pasager al Pa­risului : plimbări de-a lungul Senei, tra­versări de largi bulevarde, panoramice şi amănunte ale operelor de artă sau de arhitectură, alături de pasul omului anonim, oprit lingă Domul Invalizilor sau la Intrarea in vreun muzeu, con­struiesc, de aproape, imaginea de firesc si de grandios a acestui oraş. E ajutat, poate, de data aceasta, ceva mal mult decit In primul cax, de textul lui Ion Stăvăruş, un text care atestă cunoaş­terea mal mult decit exactă a metro­polei franceze. In toate orele ei posi­bile. Cea de-a treia apariţia editorială, lă­­■ată Înadins In această ordine, se nu­meşte Goga la Crucea. Miclea pare hotărtt de data aceasta să „scrie“ la modul său o adevărată monografie Goga şi, asta pot s-o recunosc, lucrul l-a reu­şit din plin, chiar dacă limitarea numai la date legate de cucea l­a atriienic. Atmosfera de lucru, datele de Is­torie sau da Istorie literară. Imaginile de obiecta personale, tot, absolut tot ceea ce Miclea a transportat si ordonat in acesta pagini, cu exactitate (o singura eroare, cred­­ omagiul adus la 25 februa­rie 1938 poetului Goga nu aparţine Iul Al. O. Teodorianu, cum este consemnat in legendă ci Iul Păstorel...). DARIE NOVACEANU sensibilitatea spaţiu P­ancu-Iaşi este un scriitor atît de popular, Incit îl cunosc şi... copiii. A­­ scris mult, pentru toate vîrstele şi în aproape toate genurile. Circa 25 de cărţi poartă semnătura lui, ceea ce pentru un autor care abia a trecut pragul a 40 de ani e, să recunoaştem, un record. Fire deschisă, uşor sentimen­tală, Octav Pancu-Iaşi se dă­ruie cu egală pasiune fiecărui rind aşternut pe hîrtie şi nu ştiu să fi făcut vreodată ra­bat la sinceritate. Dialogul nostru a pornit însă dintr-un punct mai delicat şi anume de acolo de unde maturitatea artistică se confundă cu senec­tutea. — Pentru că scrieți mult și de mult, o bună parte a ci­titorilor vă crede la o virstă duios respectabilă, dacă nu chiar bătrîn. Trecerea a­­ceasta arbitrară In rlndul bunicilor nu vă deranjează ! — Este o eroare de care nu mă fac vinovat numai eu. Culpa mea este de a mă fi apucat prea de timpuriu de scris. La 18 ani mi-a apărut prima carte. E un delict pen­tru care cer circumstanţe di­­minuante, deoarece, in ceea ce mă priveşte, aş fi rămas bucu­ros la acea virstă şi astfel nu mi-ar mai fi apărut şi ce­lelalte douăzeci şi... Dar are şi cititorul vina lui, să nu se supere ! îşi făureşte citeodată o imagine falsă despre scriito­rul care se dedică literaturii adresate copiilor, tinerilor , ii vede neapărat la virstă senec­tuţii, un bunic sfătos şi bun. Oricum, de cînd mă ştiu, cind cineva m-a cunoscut şi altfel decit prin intermediul scrisu­lui, m-a întrebat : „D-ta eşti fiul lui Pancu-Iaşi ?“ Am fost nevoit să răspund invariabil : „Nu, sunt propriul meu tată !“ — Ca să întrebi un scrii­tor cum şi in ce împreju­rare s-a apucat de scris, nu mi se pare nici foarte, foarte Interesant şi nici foarte, foarte nou. In ce vă priveşte insă, Întrebarea e absolut necesară : de ce v-aţi dedicat literaturii adresate copiilor, tineretu­lui o ascunde de ruşine, dacă aş a­­vea o muncă uşoară. — De multe ori, stimate Pancu-Iaşi, am Încercat să vă aşez în cadra unei ge­neraţii şi n-am reuşit. Nu sunt un adept al clasifică­rilor, evident, asta e, de altfel, o treabă cumva ad­ministrativă, să numeri, să scazi, să împărţi, dar cind e vorba de idei de con­cepţii, de preferinţe chiar, nu poţi să anulezi totul, să nivelezi totul. Poate ceea ce n-am reuşit eu să fac veţi izbuti dv. Aşadar : Din ce generaţie faceţi parte. Octav Pancu-Iaşi 7 — Eu nu cred în definiţia dicţionarului care zice că ge­neraţia e o totalitate a oame­nilor cam de aceeaşi virstă, înţeleg prin generaţie ceea ce crede un ilustru psiholog — Frangois Mentré — adică o stare de spirit colectivă incar­nată într-un grup uman şi care durează un timp mai lung sau mai scurt, depinde — depinde de multe şi în primul rînd de climatul vie­ţii sociale. La noi, acest cli­mat este propice unei mari longevităţi a unei generaţii. Şi mai zice acelaşi psiholog că generaţie înseamnă un mod de a simţi şi înţelege viaţa, mod care e opus unuia ante­rior. Ei bine, noi toţi ne o­­punem unui mod anterior, a­­nacronic, de a privi viaţa. — Parcă nu mi-aţi răs­puns la întrebarea mea concretă... — Concret e foarte uşor să răspund dacă apelez la calen­dar şi la grupul de confraţi cu care am debutat. Dar asta contează mai puţin şi iată de ce : fiecare generaţie are, de­sigur, particularităţile ei, mag­netul socialismului, al ideilor sale umaniste o atrage in alt fel ; fiecare generaţie parcurge un drum propriu, dar toate la un loc — aşa cum se in­­tîmplă la noi — au un ideal comun, unic. — Evident, nu vă referiţi numai la generaţiile de scriitori, el scrie pentru tineri ne oferă un subiect de care să nu ne simţim stînjeniţi. Un subiect care trebuie lărgit, fiindcă la munca uriaşă de refacere a ţării participă plenar întreaga clasă muncitoare, toţi oamenii muncii. E un front de luptă atît de unit, atît de ferm, de hotărît, incit nimeni şi nimic nu l-ar putea fringe. Cuvin­tele sînt sărace, numai văzînd şi făcînd cot la cot cu cei 20 de milioane îţi poţi da seama cită voinţă, cită bărbăţie există în oamenii acestui pămint ro­mânesc. Şi cită dragoste de vatră, cită încredere în cei ce conduc astăzi destinele pa­triei — comuniştii. Dar să re­vin la eroii cărţilor mele : ce colosală este contribuţia tine­rilor la această luptă titanică ! Profund îndurerat, nu-mi pot ascunde totuşi mîndria­­şi fe­ricirea, o fericire particulară, ciudată, o fericire de patriot — dacă acest cuvînt n-ar suna decît aşa cum îl simt eu a­­cum) că nici o clipă nu m-am îndoit de această putere de dăruire, de spiritul de sacri­ficiu, de patriotismul fierbinte al tinerei noastre generaţii. Dacă ar fi să fiu onorat că-s comunist numai pentru faptul că această tînără generaţie a fost crescută şi educată de partidul nostru, ar fi un mo­tiv temeinic s-o fac. — Puteţi să faceţi o com­paraţie intre tinerii care, in 1948, ridicau primele construcţii ale socialismului şi tinerii care astăzi sunt gata de orice jertfă pentru a-şi salva ţara . — Să fac o comparaţie ? Dacă m-aş uita intr-o oglindă, aş crede că nici n-a trecut timpul. Sint aceiaşi, se deose­besc numai la chip. Biologic sint alţii, dar ca dăruire, ca putere de muncă sint acelaşi. — Fiindcă sintem­ totuşi la masa de lucru, la ce scrieţi acum ? — Nu ştiu încă, mă gîn­desc. Evenimentele din ulti­mele zile cer altceva decît îmi propusesem mai înainte. Acum, aici, nu ştiu concret ■ ce voi scrie. Ştiu însă, că tră­iesc cu toată fiinţa mea cele mai patetice zile ale vieţii­ mele.­­îmi­ însoţesc foarte ti­nerii, eroi în tot ceea ce fac cu atîta abnegaţie, cu tot ce au mai curat, mai frumos, de moda de Octav Pancu-Iaşi — Ar fi mai multe explica- Cînd eram adolescent, dis­— Mărturisesc că şi uitasem că vorbim despre scris... Nu stăm de vorbă în nişte zile ţii. Cînd eram adolescent,* dis- T-ar^Xesa'^faptul că preţuiam pedagogia. Mi se pă- asistăm la această ^ "A a- Ha‘rC1maT TM dramatică şi gigantică încleş- S A daMri tare a poporului"nostru pentru a ne salva avutul şi vieţile de furia oarbă a apelor re­vărsate, cind pretutindeni in ţara asta oamenii fac—totul ca să limiteze proporţiile unei catastrofe greu de imaginat, pe nimeni — repet — nu poate interesa ce anume scrie sau nu scrie. Panru-Tasi. . Fantul -e împăcat cu ea. Mi-am propus să fac eu alta, mai dreapta. Apoi, prin ’47, am văzut co­piii Moldovei pustiite de se­cetă M-au impresionat atît de­­tare, încît mi-am propus să-i înfiez. Pe toţi. Pe parcurs, nu m-am mulţumit numai cu copiii nefericiţi. Am dorit !­c­ă prin­ cele şantiere ale tine­relului am învăţat o meserie bună şi n-am mai vrut s-o­­ schimb : meseria tie a fi tinăr. I Toată viaţa şi — pe cit e po­sibil — chiar după... Am ră­mas cu sufletul tinăr (nu şi cu inima care, între timp, s-a şubrezit...). Nu-i ce se cheamă un fel de a vorbi. E cel mai pur adevăr. Mi-a fost tare teamă ca nu cumva să-mi treacă bătătura pe care mi-a făcut-o în palmă hîrleţul din ’48 şi creionul a izbutit să mi-o menţină. Pentru că, deşi scriu mult, scriu foarte greu. Dar îmi place grozav că pen­tru mine scrisul e o muncă grea. Sunt foarte vanitos şi nu ştiu ce m-aş face, unde m-aş • Pictoriţa Alexandrina Berea care expune in aceste zile peste 40 de lucrări — ulei şi grafică — la clubul Casei corpului didactic, a pus in vinzare tablourile (achiziţionate deja in proporţie de 80 la sută), iar banii realizaţi — circa 9000 lei — vor fi depuşi in contul ajutorării regiunilor sinistrate. Expoziţia ră­­mine deschisă pină in ziua de 26 mai. Redactorul paginii: MANOLE AUNEANU Apele, apele Apele ţării, cîntau poeţii, apele patriei noastre Multe şi limpezi, strălucitoare şi-albastre, Apele ţării, cîntau poeţii, sint vene şi­ artere Ca într-un corp omenesc, armonioasă avere Şi energie sublimă, imn închinat frumuseţii, Apele ţării române, a­cum le cîntară poeţii. Apele vene şi-artere dară metaforă fie! Numai că vai , pentru ce prăvălatica hemoragie, Traumatismul acesta, la care, pălind, mă-ngrozesc ? Că doar, zeloşi, construiam opera noastră de seamă, Case şi străzi şi oraşe făceam să se nască. Noi, din strămoşi, am fost meşteri deprinşi să ivească Noi aşezări, noi frumuseţi, paşnică operă. Plîngem. Da, plîngem văzînd cum sub ochi ni se-neacă Pîinea şi florile, fructul, metalul şi pleacă Spre nefiinţă. Firile cele mai tari Care n-au plîns de demult, plîng şi cu lacrime mari Fără odihnă şi somn, chinuite, durerea le creşte. Plîngem, dar tari, ca o marmură plîngem Adine, bărbăteşte. Diguri de umeri şi piepturi, diguri de inimi fiind. Cugetul rar peste ape, ochii în veghe se-aprind Toţi, muncitori şi plugari şi ostaşi în războiul Aspru cu apele tulburi, toţi, totdeauna în toiul Marii campanii. Priviţi, constataţi Cum copiii ajunseră în zece zile bărbaţi — Aspru, prematur examen de maturitate. Ţara-i o inimă toată, inima-i ţară cînd bate. Al. ANDRIŢOIU 3) . Imagine din judeţul Alba, greu lovit de fi­ria oarbă a apelor. 4) . Apa — duşman, apa — prieten. Cisterne cu apă potabilă circulă în toate zonele sinistrat Ca în toate aceste vitrege împrejurări, locuitor din judeţele lovite dau dovadă de o ordine şi dis­ciplină exemplare. I

Next