Informatia Bucureştiului, august 1970 (Anul 18, nr. 5269-5293)

1970-08-08 / nr. 5275/1

1­1­1 1 autografe în premiera POP SIMION: „Faetonul Volumul — publicat de Editura Alba­tros — reuneşti patru nuvele sugerind ' diversitatea de modalităţi­­' expresive ale , autorului. Sînt tot atltea' parabole ale 'morţii, tot atîtea ipostaze' omeneşti ale clipei-limita : moartea în dezonoare ; moartea eroică ; moartea la tropice ; moartea ’' (psihologică) în Incertitudine. De­­ aici­ şi titlurile de tip spectral ale nuvelelor : Brun, Alb, Galben-suli, Mov. Laitmotivul faetonului este liantul care ISafta, intr-un tot aceste scrieri afirmatoare­­ de viaţă. ? Un • „om“ mărturisea că nu-şi iu­beşte decit propria-i fiinţă. Că încolo­­ rtu-l interesează nimeni şi ni­­tu­ic... insul este preocupat ca per­soana tsa să-l reprezinte cit mai com­plet. Ij­i rosteşte numele cu voce pli­nă, bărbătească, îşi subliniază sem­nătura­ încercînd să-şi creeze o exis­tenţă; -'aparte, vrîndu-se totodată un tip­ f­eschis, simpatic. Irt faţa ochilor ăv£m de fapt o carapace de sub care lucrează, se urmăreşte, se suprave­ghează, potrivindu-şi neîncetat mas­ca, care ascunde indiferenţa şi fă­ţărnicia, vanitatea şi egoismul. In cartea pe care o semnez, am încercat să dezvălui asemenea existenţe, să a­jut la formarea unei stări de conşti­inţă tare.Să le facă imposibile. BARBU CIUCUlESCU „Media Luna“ Volumul, de , notaţie realistă, aş vrea să fie o expresie a în­crederii mele în cititor. Cartea e jumătatea unui drum, a unei experienţe, iar pe revers, o ruptură în linia continuităţii necesare. Ipotetic, fireşte ! /t Cod­*. MATEI A10MESCU :■ îat' „Donna Sixtina“ Alegerea sonetului a fost deter­minată, mai ales, de neacceptarea trivializării lui, la moduri şi cu des­tinaţii umoristice, după cum ni- am acceptat, bunăoară, fracul purtat, in­tr-o procesiune spaniolă, de pelerini desculţi... Sonetul este un mesaj In a cărui solemnitate, discret te şi ţinu­tă continui să cred. Cititorul îşi va regăsi, sper in această carte ceva din propriile experienţe de viaţă. A«fc. • «a. da » NEAGU RĂDULESCU 1 // ALEXANDRU GEORGESCU: „Pedeapsa“ I I 1 3 ... j JBu\ C urier OPREA MIRCEA (Loco). Sigur că facem excepţie de vîrstă, cînd e vor­ba , de poezie. Tocmai de aceea tre­buie să vă spun că, deocamdată, nu văd nici o speranţă, înclinaţiile dv. poetice oprindu-se la acest nivel : Aştept ca fulgii să-mi aducă, / Pe mici aripi de fluturaşi, / O zînă gin­gaşă şi mică / Cu ochii drăgălaşi. Sigur că se poate şi mai rău, dar nu cred că are rost să vă înverşunaţi... DUMITRU CIRTEA (Loco): „Pentru cei cu imaginaţie“ este o rubrică de autor, după cum, probabil, aţi obser­vat, dar materialul dv. nu poate a­­părea dintr-un motiv mult mai se­rios : calitatea literară a textului lasă de dorit. TITUS POPESCU (Loco). Poezia „Diplomaţie“ este total nedibace, ca şi celelalte, de altfel. Versurile dv. nu au umor, sînt jenant de morali­zatoare şi şchioapătă nemilos. TRA­YAN (Loco). Apropo de ce ne-aţi trimis, aveţi dv. o epigramă care — scurtînd-o niţel — zice: Să scrii versuri fără rimă / Şi chiar fără ritm, nu-i crimă / Dar să crezi că-i poezie / E curată nebunie ! ANCA DABIJA : Subiectul artico­lului dv. a mai fost tratat de noi, la rubrica „Antract“. T. D. NELLY (Loco): Circulă în poeziile dv. umbrele clasicilor : Emi­nescu şi Alecsandri, îndeosebi. Ma­niera, ca să zic aşa, supără mai puţin, trist e că şi temele sunt luate aproape mot à mot. Cred că ar fi bine să vă desprindeţi de modele şi să încercaţi o aventură poetică pe cont propriu. E greu, ştiu, dar poe­zia nu poate exista altfel... \ Cugetările \ \ ....... % g unui 5 5 necugetat ! 5 g • Sint prea risipitor ca sa | g nu mă cred econom și a­șâ g 2 nu mă conving că sínt zgîrcit. 4 g • Echilibru : să știi ce faci g 4 și să faci ce știi. g © Ironia, citesc undeva, e g * un cuvînt în doi peri.'Da, dar g 1 numai cu condiția să fie sin- 4 g gurii peri cu care se mai £ £ poate lăuda un creştet pleşuv I * g din fiecare pieton moc­­g 2 neşte răzbunarea că va de- £ g veni într-o zi şofer. 4 5 • Pedagogia e _ o ştiinţă g g care se vrea artă şi, în fond, 4 g e o artă care cochetează cu g 4 ştiinţa. _ . • 5 g • Da, au spus amîndoi în g $ faţa ofiţerului stării civile_ și g g atunci a fost ultima oară cînd 4 4 nu s-au contrazis. _ . ■ g g © După ce ne-a convins de 4 g propria ei perfecţiune, natura g g greşeşte fără să-şi mai facă 4 g scrupule. 4 ©A ?Ost 'destul să fac ne- g g săbuita ‘afirmaţie că m-ar a- g g trage u­n loc­­liniştit, cu un pe- g g tic de iarbă şi unul de cer,­­ g citind și visînd — că s-a și g 4 găsit cineva care să mă con- g g sidere, aventurier. g 4 • Din două rele aleg pe g g cea mai tînără 1 5 OCTAV PANCU-IAȘI g I I I­I­I­I I­I I­I S­I I 1­3­1 I ; iu*, „ Wz ‘ Eseist, prozator, d­ramaturg, cronicar şi telecronîcar, RaHu | ^ Cosaşu este o prezenţa familiară pentru cititor. Nu ştiu’dacă 0 I cercul admiratorilor e mai larit decît al celorlalţi, dar un lucru ^ ^ e limpede : scrisul lui Cosaşu e urmărit, căutat, chiar şi atunci' 0 ^ cînd se ascunde sub semnătura Belphegor. Dar, iată, încer- 0 j| cînd să schiţez un profil al autorului „Maimuţelor perso- ^ ţ. nale'V îmi dau seama că nu fac altceva decît să dublez | t. convorbirea, mai mult decît agreabilă, ce a urmat. Aşa că 0 % e preferabil să oferim... condeiul invitatului nostru. Cunoaș- ^ ț­ terea de sine mi se pare, în acest caz, interesantă și instruc- | t tivă. I — Nu știu dacă v-am intuit bine, stimate Radu Cosașu, dar am im­presia că plăcerea de a experi­menta diferite formule literare a devenit la dv. un viciu­. Chiar foarte de curînd, după ce ați publicat un ciclu de proze în „România lite­rară“, un cititor îmi scria că i-a fost imposibil să parcurgă pînă la capăt aceste povestiri. Intre altele, vă a­­cuza de robbegrilletism (ceea ce n-ar fi foarte grav, dar e inexact). Oricum, formula folosită este alta decît aceea din — să zicem — „Mai­muţele personale“, carte şi ea destul de recentă. Ce credeţi despre expe­rimentele literare în general şi care e rostul lor* în creaţia dv. ? — Nu m-aţi intuit bine — nu am deloc plăcerea de care vorbiţi şi aş putea să vă răspund cu aceeaşi blîndă ironie ; ce înţelegeţi dv. prin viciu ? In munca mea literară, nu am decît un singur viciu, de mult cunoscut, n-am de ce să mă laud cu el, e clasic : lectura. Citesc foarte mult. Şi am o singură spaimă : să nu mă plictisesc cînd scriu. Mi-e groază să lucrez la ceva care mă plictiseşte. De experimentat, nu experimentez ni­mic. Sînt prea realist, cred prea mult în realism ca să mă aşez la masă cu alt gînd decit acela, poate prea puţin „estetic“­­— de a mă supune realului. Mă interesează întotdeauna şi în primul rînd ce, nu cum. Acesta-i adevărul, asta-i limita mea. Nu pot scrie dacă nu aud, dacă nu văd, dacă nu am o poveste cu oameni, despre oameni, sau ca să fiu sincer — o poveste despre mine. Poveștile „cu mine“, cu „eu“ mă pasionează, sunt singurele care mă fac să visez, să scriu, să caut un sens ; nu pot scrie fără sens, mra cap, fără coadă ; iar în căutarea sensului — suprema aventură pe care mi-o îngădui — să simt tot timpul acel „puls al vieţii“, pe care Trebreahu îl cerea oricărui scriitor valabil. Vi se pare că experimentez — ştiu eu de ce, nu vă silesc să fiţi de acord cu mine : vi se pare că experimentez, că pendulez între formule, tocmai pentru că sunt foarte realist ! Realismul — bineînţeles, cu condiţia să crezi în el — e cel mai fertil teren, pe care te poţi mişca în vene, atît de liber incit cei din jur te pot eti­cheta chiar experimentator. Nuvelele din „România literară“, ca şi romanul „iVlam­­­uvţeie personale“ erau lucrări realiste, fie în formula clasic-realistă, respectuoasă faţă de timpii povestirii,­­ fie în aceea modernă care constrînge timpii să se supună unui destin. Pentru mine, esenţial a fost că aceste lucrări aveau un sens acut, că descopeream dureri care mă apasă. Că un cititor nu ne-a dus pînă la cap, asta nu mă terorizează. Mă în­treb chiar ce fel de cititor e acela care, incapabil să mă citească pînă la capăt, susţine totuşi că fac robbegrilletism ! Nu silit deloc tandru cu cititorii. Nu mă las terorizat de ei. Ca să nu mai spun cît de puţin mă interesează Robbe Grillet... pentru vremea mea, cred în Maîraux, Fitzgerald şi Preda. Pentru toate vremurile, în Faulkner, Dostoievsky Bal­zac şi Rebreanu. Nici unul dintre ei nu are de ce să se uite, măcar peste umăr, la dl. Robbe Grillet... — Desigur, dv. vă cunoaşteţi mai bine, ceea ce­ nu mă împiedică, fireşte, să rămin la părerea mea. Nu credeţi, totuşi, stimate Radu Cosaşu, că „ne­­hotârîrea“ dv. de a vă stabiliza la o formulă anume derutează cititorul care ar dori, poate, să vă regăsească, să vă recunoască de la o carte la alta ? — Vă repet : nu sim­t terorizat de cititor, nu obişnuiesc să fac demagogie cu nu­mărul de cititori, nu mă captivează id­eea că trebuie să scriu pentru a p­lătea tuturor şi cît mai multora... Ce înseamnă că cititorul ar vrea să mă regăsească de la o carte la alta ? El m-ar regăsi acelaşi, n-ar mai fi derutat, în schimb eu aş fi mort şi asta ar fi pentru mine mult mai grav. Dacă aş fi acelaşi, şi încă „hotârit“ închis într-o formulă, nu văd de ce aş mai scrie Nu sunt „nehotărit“, supun inspiraţia vieţii. RADU COSAŞU viaţa nu acceptă formulele „hotărite“, de ce le-aş accepta eu ? Nu pornesc munca la un nou roman, de pildă, fiindcă sunt obsedat stilistic de „Mai­muţele personale“. Vreau altceva, alt­fel. La ce m-ar ajuta „liniştea“ citito­rului mulţumit că sînt tot acela? Nu visez la cazier literar. — Probabil aşa se explică de ce critica literară se contrazice mereu cînd discută cărţile dv., iar cînd nu se contrazice vă evită, îmi amintesc, de pildă, de acea veche dispută pe seama „viziunii reportericești“ (astăzi, după aproape un deceniu, recitind-o, pare chiar amuzantă şi, desigur, pue­rilă), de proza-eseu sau de eseul­­proză. De multe ori am fost convins că vă faceţi un program din a arunca cite o piatră în grădina criticilor. Cum aţi privit aceste discuţii , amuzîn­­du-vă, intristîndu-vă, v-au pasionat ?­­ Critica mi-a oferit un regim „rece“, într-adevăr. XI socotesc profitabil. Eu am naivitatea cu totul puerilă — poate fiindcă visul meu cel mare a rămas meseria de critic literar — să cred că un critic literar e un sfînt sau pe aproape. Sigur, observ zilnic că nu e chiar aşa, nu sînt orb, dar eu cred mai departe în ideea mea. Fiindcă-l consider sfînt, adică un om ca toţi oamenii, dar care se chinuie mai mult­ decît noi toţi pentru a ajunge să judece cît mai o­­biectiv — îmi interzic orice familiari­tăți, orice interpretări, am, mai ales, oroare de presiuni și aranjamente cu critica. Mai mult — cred că scriitorul care le practică e sfîrșit. La urma-urmei țin la criticii care îmi râmin necunos­cuți, cum e Magdalena Isopescu, de pildă, totdeauna dură la adresa mea dar exactă, pertinentă. Acesta e „pro­gramul“ meu­ şi nu am energia să-l schimb. Dacă energia cheltuită în „re­laţii“ şi „procese de intenţie“, ca să nu mai spun de zaiafeturi , am pas­­tra-o pentru creaţie, am fi mai insti­gaţi, chiar dacă am pierde pe planul publicităţii, în urmă cu zece ani, am sărit ca ars, fiindcă N. Manolescu mi-a făcut praf un volum de schiţe. Schi­ţele erau slabe — zic eu azi. Dar, a­­tunci am sărit la luptă cu patimă şi aşa s-a deschis discuţia despre „viziunea reportericească“. Nu am ajuns să văd de vechile patimi. Mă bucur insă că a fost ultima mea replică la verdictul unui critic. Mi-a rămas din toate acelea un bun subiect de nuvelă — mi-a rămas un om prins între intransigență şi vul­nerabilitate, mărturisesc că de zece ani, fără să schimb o vorbă cu dînsul, N. Manolescu mă fascinează. Oricum, e bine ca din patimile neironizate să-ţi răm­înă subiecte calme şi aşezate. — Proza celui mai recent contin­gent de scriitori tineri cunoaşte o diversificare de stiluri (s-o numim aşa) mai mult decît derutantă pentru mulţi dintre cititori. Dv., care sîn­­te­ţi un consacrat al experimentului literar — iată, rămîn la părerea mea ! — cum o apreciaţi ? In ce conistă utilitatea ei ? Facilitatea de care e acuzată adesea e reală ? Promovarea de către revistele lite­rare e instructivă, oglindeşte ca un fenomen literar nou, sau mimează nişte exerciţii mai vechi, de care ne aducem aminte, din păcate, prea rar, dacă nu chiar le-am dat cu totul uitării ? — Ce numiţi dv. prozatori tineri ? Eu m-am săturat să împart literatura pe vîrste. — Proza — ştiţi foarte bine — cere un exerciţiu îndelungat, trdinicia li­terară nu poate fi exclusă, chiar dacă veţi găsi exemple care să mă contrazică. Rafinamentul stilistic al lui Preda nu se obţine numai cu ajutorul talentului — talentul tre­buie dublat de experienţă, de lec­tură, condeiul se rodează — iată de ce cred că termenul de „scrii­­tor-tinăr“ nu se referă neapărat la vîrstă. — Oricum, clasificarea îmi displace. Aşa cum sînt oameni morţi la 24 şi tineri la 75 de ani, tot astfel am citit cărţi moarte semnate de scriitori abia ieşiţi din adolescenţă şi cărţi tinere, minunat de proaspete, scrise de oameni la peste 40 de ani. Iată acest „Coborînd“ al lui Paul Georgescu, tot ce a dat mai tînăr, mai rafinat, mai viguros proza noastră în ultimii ani. ■— Cred că exagerați, dar, mă rog, e părerea dv... — Evident, iată „Catedrala“ lui Virgil Duda şi „Prins“ al lui Petru Popescu, romane mature, puternice, ale unor oameni, zise-se tineri. Sînt cărţile unui fenomen literar nou — dacă aşa vă place să-l numiţi, deşi acest „fenomen“ s-a vădit şi în cazul „Moromeţilor“, şi al „Gropii“, şi al lui „loanide“, în­totdeauna cînd s-a creat un lucru de valoare ; sînt cărţile unei libertăţi in­terioare, inspirate, căutînd cu tenacitate necesitatea artistică. E adevărat că multor, foarte multor cărţi, din multe motive, unele tragice, altele triste, le-a lipsit această libertate interioară, esen­ţială într-o literatură angajată ca a noastră. Cred că există un raport fun­damental între angajare, partinitate şi libertate interioară. Sínt dogmatici care fac alergie cînd aud de libertatea in­terioară a artistului. Sínt, cică,, neo­­dogmatici care confundă libertatea in­terioară cu libertinajul ideologic şi arbitrarul nerod. A promova asemenea cărţi ca acelea numite mai sus, a apăra o asemenea literatură e absolut necesar dacă vrem să dăm partinităţii noastre o putere de expresie umană convingă­toare. — Un reputat cronicar dramatic îmi spunea că sînteţi un autor de teatru ghinionist. După ce aţi debu­tat cu o piesă de succes (Mi se pare romantic), alte lucrări fie că s-au împotmolit în anonimat (Un scurt program de bosanove) fie că au cu­noscut peripeţii neaşteptate (Un nas­ture sau absolutul). Consideraţi că­­publicarea de către reviste a unor piese poate constitui un certificat de garanţie pentru teatre ? Poate fi Simplificat drumul autorului dra­matic către spectator ? — De ce să simplificăm drumul drama­turg-spectator ? Să-l lăsăm sinuos, e mai bine ! Iar o piesă publicată, nu văd ce garanţii poate da unui teatru. Cu­­vintul scris e una, rostit­e altceva. In ce mă priveşte, nu am fost ghinionist. Aşa a fost să fie*! Oricum, teatrul nu* mă pasionează. Realismul la care fim­ în proză mi se pare epuizat pe scenă, „experimentele“ sunt şi ele obosite. Nu-i mai ca să legi nişte dialoguri şi nişte intrigi, tremurînd că lumea nu va veni la teatru — mi se pare că nu merită. Şi cită alergătură per­tru a-ţi plasa o piesă, cîtă enervare, cîte ipocrizţi la secretariate, în foaiere, cîte nopţi ne­gre pentru o premieră... E limpede că dacă mă copleşesc asemenea gînduri — în fond fără contingenţă cu arta — înseamnă că vocaţia nu e mai puternică decît teama. Atunci e cinstit e să nu mai scriu teatru... — Consideraţi că cei mai înzestraţi autori de teatru sunt şi cei mai jucaţi ? — Ce importanţă are ? De ce să ne batem capul cu asemenea probleme de loc misterioase ? — Arma des folosită de dv. In pu­blicistică este ironia. O folosiţi ca să daţi aparenţa unui moralist a­­greabil, sau consideraţi că, în felul acesta, scrisul dv. este mai eficace ? — Ironia e pentru mine o „tempo­rizare la mijlocul terenului“, înaintea crizei sufleteşti pe care o aştept în acest deceniu al vieţii mele, ştiu, cu­nosc din ce în ce mai bine limita tra­gică a oricărei ironii. — Ce aţi predat la editură ? — Am predat de şase luni Editurii „Meridane“ o carte despre cinema — „Viaţa In cinemateca mea“. Nici un răspuns. Nu sunt intrigat, cartea mi-a fost cerută urgent, pentru 1971... Mai e pînă atunci. — La ce lucraţi acum ? — Definitivez un volum, cică, de pu­blicistică, contractat în bună regulă cu „Eminescu“ — Un august pe un bloc de gheață , sunt tipărite într-un montaj sugerînd jurnalul de bord al unui so­litar în derivă — cronicile de trei se­cunde din „Flacăra“ și cele secundare din „Lumea“, de-a lungul anului din vară pînă în vară... O cronică la zi a lumii văzută pe faţa ei nevăzută. E mai degrabă o cronică a clipei — fie şi sufleteşti — căci ,­ziaristul — cum zicea Camus — e un istoric al clipei“... Iar la toamnă — în linişte, făcînd de­asupra paginii semnul grav cu care începea Rebreanu — un volum, în sfîr- Şit, de nuvele. DEM. IORDACHE Portret cronică de librărie Solid­a­­ la raft Expresie artistică şi comportare umană (Urmare din pag. 1) mijlocul oamenilor, ca om, artis­­tul nu are alte drepturi decit cei­lalţi oameni, şi are aceleaşi în­datoriri. Talentul — şi chiar ge­niul eventual — nu 11 poate trans­forma defectele umane în calităţi­ Mi se pare că tot aşa cum legile juridice nu îi dau dreptul să co­­mită crime şi delicte numai pen­tru că sensibilitatea lui este mai­­ ascuţită — nici legile nescrise ale comportării umane nu îi aau dreptul la o toleranţă a grosolă­niei, a irascibilităţii, a îngîmfării, a manifestării neînfrînate a tutu­ror apetiturilor. Poate îmi vei replica, citîndu-mi cazuri foarte cunoscute din isto­ria artei şi literaturii universale, din care putem constata că mulţi scriitori, pictori, muzicieni au fost departe de a fi modele de ur­banitate şi de comportare morală. Ţi-aş putea întoarce replica, ci­­tîndu-ţi alte cazuri, nu mai pu­ţin numeroase, de mari artişti, care au fost oameni foarte cum­secade. Dar discutînd aşa, am deplasa problema de pe terenul care cred că i se potriveşte. Dum­neata m-ai întrebat ce ,,îi putem ierta“ artistului. Iar eu îi­ răs­pund, din nou, că nu „ii putem ierta“ nimic, ca om. Una este să-i creăm condiţii materiale şi spiri­tuale care să-i permită elaborarea expresiei artistice a sensibilităţii lui — şi alta este să-i îngăduim manifestări omeneşti intolerabile, numai pentru că e dotat­ă cu o mare capacitate de simţire.­ Aş spune că, dimpotrivă, tocmai _a­­ceastă fină sensibilitate îl obligă pe artist să sesizeze cu acuitate reacţiile celor din jur fată de comportarea lui, şi să nu poată suporta — el, in primul rînd, m­ultimagiul moral pe care o com­portare necorespunzătoare 11 a­­duce acestora. Poate că tocmai efortul de a nu-şi cheltui prisosul de „sensibilitate“ în viaţă, îl face pe artist să reuşească o mai mare încărcătură emotivă a expresiei lui artistice, şi poate că, numai controlîhdu-şi reacţiile sensibili­­tatii în traiul de fiecare zi, ar­tistul reuşeşte — invers decît Os­­car Wilde­r să-și pună „geniul in operă și numai talentul în viată“... Proverbe și zicatori Comentate fie TIA PELTZ Fă-mă mamă cu noroc șî aruncă-mă în foc ! ...Să nu te arzi ! Scriitorii despre artişti MILIŢA Televiziunea a transmis recent unul dintre cele mai frumoase interviuri, acela cu Miliţa Pătraşcu. O fi şi meritul tinerei redactoare, curiozitatea ei nedomo­lită şi însetată şi în care maturitatea întrebărilor avea mereu o aură candidă şi copilărească, dar meri­tul primordial al acestui dialog — trebuie să recu­noaştem — revine în cea mai mare şi revelatoare măsură acestei artiste, de care sculptura modernă românească este legată într-o proporţie pe care azi încă n-o bănuim şi poate că nici nu o înţelegem de ajuns■ Vreau să remarc înainte de toate faţa Mi­­liţei Pătraşcu, acel rictus uşor neîncrezător şi mirat al gurii, jocul de lumini al ochilor ei profunzi şi gînditori, părul ei alb şi răvăşit, amintind de părul lui Brăncuşi şi al lui Hemingway. Dar, mai presus de orice, vreau să remarc ceea ce marea artistă a spus, în legătură cu arta sculpturii, cu marii ei prieteni Brăncuşi, Sadoveanu, Rebreanu, Baba. Intr-o emi­siune de minute puţine şi repede trecătoare, Miliţa Pătraşcu ne-a evocat o vie şi concentrată panoramă de artişti şi idei şi s-a oferit ea însăşi, fără infatua­re, ca un model de spiritualitate artistică, cuceritoare prin modestia şi sinceritatea ei tranşantă. Pare-se că Televiziunea a înregistrat pe peliculă dialogul cu Miliţa Pătraşcu şi numai gîndul că acest moment memorabil şi fermecător nu s-a pierdut îmi micşorează tristeţea că emisiunea a fost un fond atit de scurtă şi îmi dă speranţa că interviul va fi re­transmis- Rareori mi-a fost dat să văd şi să ascult o profesiune de credinţă artistică atît de profund în­ţeleaptă şi frumoasă, rareori am avut sentimentul tulburător că mi se îngăduie cu atîta simplitate să trec pragul zonei adinei şi misterioase, care-i arta sculpturală, şi că sunt acceptat cu o dezarmantă şi cuceritoare ospitalitate într-un univers de frumuseţi nebănuite. PETRU VINTIU: Redactor­il paginii: MANOLE AU HE AMI Pentru cei cu imaginaţie Jos masca!­ jriMînărul George Gomescu obişnuia I sâ-şi tragă pătura peste urechi pen-­ tru ca somnul să nu-i fie tulburat de vreun zgomot. In noaptea aceea venise acasă mai tîrziu ca de obicei şi în graba cu care îşi îmbrăţişase patul, uitase să-şi mai protejeze auzul. Tîrziu, un glas de femeie răsună strident, rostin­­du-i numele. George tresări, aşteptă în­cordat repetarea strigătului, dar cum gla­sul femeii nu se mai auzi, crezu că vi­sase şi adormi. Pe la orele patru, spre ziuă, soneria prinse a suna într-un fel oarecum ciudat ; intermitenţele apelului şi neregularitatea apăsărilor făceau ca totul să pară o joacă de copil. Gornescu sări din pat şi se năpus­ti la uşă, deschizind-o brusc, pentru a sur­prinde pe nedoritul vizitator dar, spre stupefacţia lui. In cadrul uşii nu se a­­fla nimeni. Rămase în prag, încercînd să se dezmeticească pentru a putea ju­deca şi stabili sursa ţîrîitului care con­tinua în acelaşi mod straniu. îşi strunsi halatul şi porni să coboare treptele ce­lor două etaje care îl despărţeau de poarta de la intrarea In bloc. Poarta era încuiată și în cadrul geamului, nimeni. Reveni în cameră tocmai cînd glasul strident al femeii de mai înainte prinse din nou a-i striga numele. Deschise larg fereastra și, pe celălalt trotuar zări un bărbat care se sprijinea de stîlpul unui felinar. Privi de-a lungul străzii, fără să poată distinge silueta altcuiva. Cu­prins de panică se retrase de la fereas­tră și se așeză pe marginea patului, cînd telefonul îi atrase privirea ca un mag­net. Dorea neapărat să telefoneze că­pitanului Panaitescu, dar tocmai în clipa aceea carcasa telefonului vibră puternic ; cineva formase numărul lui și soneria răsuna puternic. — Alo ! strigă George. Interlocutorul nu răspunse imediat, ci se mulțumi doar să chicotească. După aceea, glasul înfundat al cuiva care se străduia să-și ascundă identitatea vocii, spuse mai mult in șoaptă : — Dormeai . — Da... — Minţi, făcu celălalt şi chicoti din nou. Cum ai putea dormi cînd vecinul tău a fost asasinat î — Ce vecin ! Care vecin î, tună George. — Mălăieru ! spuse interlocutorul, da­rstădaui ceva mal tare. C­u o zi mai Înainte, George Gornescu primise vizita unui consătean, pe care nu-1 văzuse de aproape şase ani şi care se interesase foarte mult de vecinul său, inginerul Şerban Mălăieru. Printre altele, vizitatorul, a­­flînd că George era lăcătuş, în cadrul aceluiaşi institut unde Mălăieru lucra ca şef al secţiei de proiectări, l-a rugat să-i dea o mină de ajutor în legătură cu o supraveghere mai atentă a aceluia. Intreblnd la ce anume s-ar referi acti­vitatea lui de sprijin, vizitatorul i-a ce­rut să-i procure dublurile cheilor de la biroul şi safe-ul lui Mălăieru, explicln­­du-i că ar deţine unele informaţii din care rezultă activitatea de spionaj a In­ginerului. έngrozit de cele aflate şi conside­reu de datoria mea să-l caut pe consăteanul meu pentru a-i spune că institutul va fi vizitat peste două zile de o delegaţie străină — care va fi intîmpinată chiar de Mălăieru — am ve­nit aici, spuse George, căpitanului Pa­naitescu. Ofiţerul zlmbi îngăduitor şi asta păru să nu-i fi scăpat lui Gornescu pentru că întrebă imediat: Soluţia exactă la tema­­,Sus mîi­­nile !“ este următoarea: a) Profe­sorul Rovinaş este victima acţiunii de spionaj ; b) ing. Plopeanu, pur şi simplu, colaborator ştiinţific ; c) Ana Dolman (asistenta), aparent complice a spionilor, dar. In realitate ajută la demascarea acestora ; d) Noul grădinar este ofiţerul Panaitescu. Au indicat — Trebuie să înţeleg că acest consă­tean al meu nici nu există, că nu are calitatea de ofiţer ! G­ornescu ieşi din cameră, coborî la primul etaj şi istorisi cele cîteva momente care îl tulburaseră noap­tea bătrînului mecanic al blocului In care locuia. Bătrlnul îl privi lung şi-l sfătui să anunţe pe cel în drept. Iar George 11 asigură că aşa va face şi, ur­mărit de privirile îngrijorate ale sfătuito­rului său, porni hotărît spre casă. Cînd ajunse pe palierul etajului doi, ezită cîteva clipe și, minat parcă de o curio­zitate împinsă dincolo de limitele firescu­lui, apăsă clanţa uşa apartamentului in care locuia Mălăieru. Intră tiptil şl, spre mirarea lui, văzu patul gol. Vru să trea­că In încăperea alăturată clnd în spa­tele Iul apăru mecanicul blocului. — Nu faci bine­­ spus® bătrînul pe un ton supărat. George se întoarse brusc spre el și bătrînul dădu un strigăt, coborînd cît putu de repede spre locuința sa. Lumina de pe scară se stinse și, o dată cu Întunericul, poarta blocului se trind­ cu putere. In secunda următoare, glasul lui Panaitescu tună a jos masca la ŞTEFAN BERCIU soluţia exactă : prof. Mircea Marţii Corneliu Babescu, Ioan Babescu (T­ăişoara), Nicolae Galbin (Focşani prof. Gh. Braşoveanu, I. C. Bădărâi Gh. Panait Napi, Gina Spandole, aoţ Cătălina şi Dan, toţi din Bucureşt Soluţii interesante au mai propus C.­­ D. Arghiriade, A. Sultănica şi Grigor Gonza, din Bucureşti. Vi se cere să precizaţi ] . „ . !• — Cui Î S-a strigat „jos masca !“ ? s i. — ce element (spus ori fân­turi) l-a ajutat pe ofiţer In demascarea făptaşului î . 3. — ce este adevărat ^ ce este minciună In toată relatarea ?­­ I. — rolul mecanicului din bloc • '

Next