Informatia Bucureştiului, septembrie 1970 (Anul 18, nr. 5294-5319)

1970-09-16 / nr. 5307

Concursul şi Festivalul internaţional „GEORGE ENESCU“ (Urmare în pag. 0 sau rezerva — ca să nu zic antipatia — compozitorilor. Pină la Beethoven a fost o epocă de mare vogă a flau­tului, şi Interesul marilor creatori s-a obiectivat in numeroase lucruri de an­vergură. După aceea au urmat un re­flux, apoi o revenire pregnantă cu Schubert, şi In continuare eclipsă a­­proape totală. Doar meşteşugari intr-ale muzicii mai compuneau pentru flaut. — Să fi fost atlt de reţinuţi crea­torii, chiar fără nici un motiv ? ! — I-am acuza pe nedrept. Interpre­ţii se limitau numai la virtuozitate, la triluri şi alte efecte care trezeau nu­mai curiozitate — Incit nu mai prezen­tau garanţii pentru creatorii in cău­tarea expresivităţii, a adîncimii muzi­cii. .. — Şi atunci a venit Theobald Böhm care modificind vechiul instrument, ni l-a dat pe cel existent şi azi... — Exact, cu posibilităţi expresive mul­tiple. Este drept că vechii instrumen­tişti — aşi al performanţelor tehnice — au capotat. In schimb au apărut mari artişti interpreţi, puţind să-şi demon­streze calităţile in lucrări de substamţă ale lui Debussy şi Ravel, Prokofiev, Enescu, Hindemith, Milhaud... — Deci încă o reveniră In actualitate­a flautului— — Și care se continuă și în cea­s1? » doua jumătate a secolului nostru, deter­minată de atenția sporită a compozito­rilor. Uneori chiar de o manieră oare­cum surprinzătoare. De pildă, l-am ru­gat pe Haclaturian să scrie un concert pentru flaut şi orchestră. «Transpune-l pe cel de vioară şi orchestră. Sunt de acord chiar să-i scrii o c­a­­denţă proprie. Iniţial, am crezut că e o butadă. Dar cind am studiat parti­tura, am Înţeles că Hadaturian vorbise foarte serios. Aşa că am făcut transpo­ziţia, cu o cadenţă specială, şi concertul a avut un foarte frumos succes la Bu­dapesta, în America ... — Lăsaţi să se Intereagă că flautul, ar putea să egaleze vioara ! — De ce nu ? Totul esta să fii artist, nu pur şi simplu instrumentist. In fond, ce ne emoţionează cind ii ascultăm pe Stern sau Richter ? Vioara sau pianul ! Eu, unul, aproape că nu le o­bserv. Con­fesiunea intimă a artistului care se ex­primă prin intermediul unui instrument, este esenţială. Şi atunci, un mare artist este mare, indiferent de instrument. Im­C­REAŢIA ROMÂNEASCA este în actualul Fes­tival foarte bine reprezentată, atît cantitativ cît și calitativ. Muzica densă a lui Wilhelm Berger, în cea de-a Vl-a Simfonie, dezvăluie natura intens reflexivă a autorului, preocuparea sa continuă, materializată și de astă dată, pentru o expresie adînl­ă, fără artificii, turnată în forme complexe, cu­ fre­vente întrepătrunderi. Subintitulată Armonia, această simfonie tinde să stabilească un echilibru între expresie şi diversele ei înfăţişări formale (ele­mente de structură). Berger are curajul de a con­strui simplu (mari suprafeţe în unisonuri, scriitură „descoperită“ etc.), pentru că ideile sale tematice au Berger - Babra-Skotia - Cristescu substanţă şi valoare intrinsecă, augmentată prin tra­valiul simfonic. Creaţia acestei vibrante personalităţi se constituie — este limpede — într-un ciclu vast care abordează cele mai variate aspecte ale artei componistice. Solistul serii, pianistul Paul Badura-Skoda, s-a do­vedit un muzician profund. Ascultîndu-l în Concer­tul nr. 4 de Beethoven, îţi dai seama că excepţionala sa dotare instrumentală este un mijloc pe care cu modestie îl ţine în umbră, nu servindu-se pe sine, ci muzica pe care o cîntă. Dar, cum arta nu poate fi pusă în adevăratele ei dimensiuni decît de adevă­raţi artişti, este evident că Paul Badura-Skoda face parte din această clasă. Tuşeul delicat şi ferm tot­odată, fineţea dinamicii, echilibrul frazei, claritatea perfectă a facturii sînt argumente în sprijinul afir­maţiei, pianistul austriac cîştigîndu-şi un loc defini­tiv în stima publicului nostru. Mircea Cristescu a condus orchestra Filarmonicii „George Enescu" într-o inignigra­dară, subliniind efi­cient sensurile partiturii lui Berger, acompaniind la cel mai frumos nivel în Beethoven ; performanţa sa a fost interpretarea, plină de «dramatism nobil şi de sprinteneală aspră, a Mazicii pentru coarde, percuţie şi celestă de Béla Bartók. Orchestra a găsit în sala Radioteleviziunii mediul acustic în care i-am recu­noscut calităţile de acordaj, supleţe, asamblare şi Ql£ inteligenţă colectivă. Petre Codreanu ­ Jean-Pierre Rampal sau o arta înnobilată­ ­ portant este să-ţi poţi spune sincer că ai respirat muzică, nu pur şi simplu că ai cîntat la un Instrument. — Credeţi oare că in viitor, alţi mari artişti vor pretinde perfecţionări teh­nice ale instrumentului pe care il cu­noaştem azi . — Mi se pare foarte puţin probabil ca, din punct de vedere tehnic, să se inven­teze un flaut mai bun decit cel de azi. Ce ar mai putea să se amelioreze in mecanismul existent ? A, desigur, se poate incerca, de ce nu ! S-a încercat un flaut cu un amplificator electric, care trebuia reglat din buton, controla­tă frecvența undelor . . . Suna porsibil. Iar ca Inginerul să dirijeze interpreta­rea din buton, nu știu dacă onorează pe un artist. Cred că, in general, ins­trumentele permit modificări pînă la o limită foarte precisă , pînă acolo unde, dacă se mai adaugă ceva, se deperso­nalizează. îmi place tehnica, dar mă in­­clin cu respect în faţa personalităţii. — sunteţi optimist in privinţa viitoru­­lui unor Instrumente care reintră azi in actualitate ? — In ceea ce priveşte flautul, cred că a şi început epoca Iul de aur. In con­servatoare solicită atenţia multor tineri. In Sălile de concert atrage public tot mai numeros. Compozitorii ii arată o generozitate remarcabilă. Şi prevăd c­­, aşa cum astăzi publicul alege pe cei mai mari artişti din mulţimea violonişti­lor şi pianiştilor, va selecta şi pe cei mai mari artişti ai flautului. — In general, vi se pare că a zi ar exista o pronunţată tendinţă ca instru­mente un timp total sau parţial eclip­sate, să-şi recîştige strălucirea . — Există Deocamdată, poate numai din curiozitate, ştiu şi eu ? Trăim într-o epocă de senzaţionale descoperiri, dar mai avem nevoie să şi redescope­rim cîte ceva. Veșnicul neastîmpăr al spiritului detestă piruetele In gol ... a V O adevărată tragediană IRGINIA ZEANI — cunoscută şi unanim elogiată în rolu­rile de soprană lirică din „Traviata" şi „Boema" — a abordat în vremea din urmă o serie de ro­luri de soprană lirică-spinto, în con­formitate cu evoluţia firească a vo­cii sale. Această nouă etapă este strîns legată de eroina titulara din „Aida", prezentă cu o mare frec­venţă în repertoriul de turnee din acest an al artistei. Iată de ce am urmărit cu deose­bit interes prima ei evoluţie la Bucu­reşti în acest rol de intensă vibra­ţie dramatică, deschis marilor per­formanţe vocale şi actoriceşti. S-o spunem de la început : Virginia Zeani a profitat din plin de posibi­lităţile oferite de structura psiholo­gică a personajului şi de substanţa vocal-dramaturgică a partiturii sale, dovedin­du-se a fi o adevărată tra­gediană a scenei de opera. De la răscolitorul patetism din aria Nilu­lui pînă la resemnarea senină în faţa morţii din final, Virginia Zeani a ştiut să parcurgă o vastă şi nu­anţată gamă de stări sufleteşti, pu­­nînd în acţiune toata măiestria sa vocală şi îndelungata sa experienţă în întruchiparea scenică a eroinelor operei italiene. O pleiadă de reprezentanţi de frunte ai şcolii noastre vocale au înconjurat-o pe Virginia Zeani în „Aida”. Venind, care dincotro, de pe meleagurile unde fac cinste artei interpretative româneşti, pentru a asigura Festivalului strălucirea cu­venită — Ion Buzea de la Viena, Elena Cernei de la Roma, David Ohanesian de la Hamburg — ei au oferit cu toţii, sub bagheta deopo­trivă autoritară şi suplă a lui Cor­nel Troilescu, o demonstraţie a înal­tului potenţial atins în prezent de teatrul nostru liric. Faust Aşadar, un spectacol „Faust“ cu multiple „capete de afiş“, printre care — în primul rînd — Nikola Ghiuzelev, basul bulgar de repu­taţie mondială, în rolul lui Mefisto. Apariţie distinsă, Ghiuzelev im­presionează mai mult prin frumu­seţea şi amploarea glasului, decit prin varietatea jocului actoricesc, în cele două celebre arii in tabloul din biserică, în trio-ul final, vo­cea lui — cu un registru central generos şi acute penetrante — a dominat scena. Reluînd rolul Margaretei, pe care l-a mai interpretat în anii de con­servator, Marina Krilovici a pro­dus o profundă impresie atît prin forţa dramatică a expresiei, cit şi prin firescul frazării şi plinătatea glasului. In întruchiparea ei, Mar­® VIOARA : Din cei 20 de con­curenţi prezenţi în etapa a II-a, in etapa ultimă au promovat 10, care vor apărea pe podiumul Ateneului în ordinea următoare : azi (ora 16) — Maria Maszalits (România), Vladimir Lukianov, Filip Hirsh­orn (U.R.S.S.), Silvia Marcovici, Arnold Scherer (Ro­mânia) ; mîine (ora 9) — Andrei CONCURSUL Ágoston. Eugen Sîrbu (România), Rainer Kussmaul (R.F.G.), Krzy­sztof Jakowicz (Polonia), Ruben Agaronian (U.R.S.S.). © PIAN î 9 concurenţi din 16 au promovat în etapa a III-a, ur­­mînd să evolueze în Sala Mică a Palatului mîine, începînd de la ora 9, în ordinea următoare : Enrique Perez de Guzman (Spa­nia), Radu Toescu (România), gazeta n-a mai fost, ca de obicei, o biată fată sedusă, ci un perso­naj viguros, care se jertfește ifl mod conștient pe altarul dragostei. In excelentă formă vocală, Cor­­neliu Finăţeanu (Faust), Dan Ior­­dăchescu (Valentin), Elena Gri­­gorescu (Siebel) au dat contururi substanţiale eroilor respectivi, con­tribuind din plin la reuşita unui spectacol remarcabil tocmai prin aportul de ansamblu al întregii dis­tribuţii şi prin autenticitatea sti­lului (s-a cîntat in limba origina­lă, franceza). La pupitru, dirijorul iugoslav Bogo Leskovici a condus cu gest sigur realizind o interpretare bo­gat nuanţată, plinâ de rafinament, în spiritul atît de specific fran­cez al muzicii lui Gounod. E. Elian Mack Mc Cray (S.U.A.), Anatol Dub (România), Aleksan­dr Mar­­kus, Manana Dolgeaşvili, Dmitri Alekspov, Vladimir Tropp (U.R.S S.), Petru Grossmann (Ro­mânia). • CANTO . Din 22 de concu­renţi, în etapa a treia au promo­vat 11. Ultimele probe vor Începe vineri dimineaţă, în sala Ansam­blului U.G.S.R. • Concertele Orchestrei simfo­nice a Filarmonicii „George Enes­cu” — programate la studioul Ra­­dioteleviziunii, sîmbătă 19 şi du­minică 20 septembrie (ora 21) — vor fi dirijate de GEORGE BYRD (S .U.A.) elogiat de publicul bucu­­reştean cu prilejul turneului în­treprins în ţara noastră în tre­cuta stagiune, în cele două con­certe — ale căror programe cu­prind lucrări de Epescu, Dvorak, Schumann, Brahams — vor apă­rea ca solişti violoncelistul RADU ALDULESCU şi pianistul VALEN­TIN GHEIRORGHIU.­ ­ Foto : C. A bărbieriţei UN ACT DE CULTURĂ IX AUREL BARANGA ■ Programul de sală e cartea de vizită a unui teatru, în clipele de emoţie de dinaintea ridicării cortinei, înainte ca spectatorul să fie fascinat de cutia cu mirare a scenei, programu­l de Săla — invitaţie la viitorul vis — se cuvine să-l pregătească pentru ceremonialul care urmează. Iar după aceea, după ce actul sacramental a fost consumat, a­­celaşi program de sală trebuie să în­soţească, informat şi redactat cu in­teligenţă, pe căile de meditaţii prilejui­te de reprezentaţie. Ne aducem aminte, din tinereţea noastră, de programele Teatrului Naţional sau ale Teatrului Ventura de sub direcţia lui Victor Ion Popa. La premiera „Lupilor de aramă“, spectatorul era întâmpinat de un pro­gram în care directorul teatrului, el în­suşi un poet, regizor şi aptist plastic de subţiimi exemplare, realiza un mi­racol : o plachetă de un gust d desăvir­­şit, intrecut doar de calitatea unor ar­ticole semnate de cele mai prestigioase personalităţi culturale ale vremii. Din nefericire, mal­tÎFiSRL acest act de ci­vilizaţie a fost abandonat în favoarea unor tipărituri jalnice, prilej de cer­­şetorie deghizată pentru uzul unor pla­satori aburiţi, Directorul actual al Teatru­lui Naţional, ajutat de un secretar litera p harpie şi inspirat (B. Elvip), depiobstrpaz^ o gri­jă înnoitoare şi în acest dQRiep­u apa­­rent subsidiar. Caietele-program edita­te ne aduc anunţe, prin ţin­uta lor în­grijită şi ppintr-ufţ conţiput substanţial de plachetele evocate. Explicatia se i­p­­pupe singură : Radu Bolîgan este e­p­­vul, şi poate cel mai fidel continuator al aspiraţiilor de o nobilă intelectuali­tate ce-au însufleţit intreaga activitate In domenii atît de variate a aceluia ce ne-a lăsat ca o mărturie a geniului său, nu numai o operă dramaturgică ilustră, dar şi o moştenire spirituală glorioasă şi care a fost Victor Ton Popa. Ultimul caiet-program al Teatrului Naţional, primul care va întîmpina pu­blicul la deschiderea noii stagiuni, pu­blică o serie de texte inedite aparţinînd unui alt fascinant personaj din istoria teatrului nostru : Ion Sava. Camil Petrescu işi tipăreşte pentru prima dată aici, în acest caiet de sală, prefaţa sa la „Teoria substanţei“. Ilania Lovinescu, debutează cu stră­lucire ca portretist în timp ce Mira Iosif glosează cu inteligenţă pe mar­­ginea „Spectacolului nostru cel de toa­te zilele”. „Minutul de adevăr“, cu Ileana Stana Ionescu, un capitol amplu de informaţii teatrale interne şi internaţionale, îm­preună cu o generoasă imagistică, rea­lizată cu o perfectă acurateţe tipografi­că, completează o tipăritură care toc­mai din pricina ţinutei sale deosebite, nu face decît să ne trezească acute me­lancolii , pe cînd un afiş de stradă la acelaşi nivel ? Fiindcă e bine să nu uităm : o adevă­rată cultură de teatru începe de la pa­noul care anunţă, într-un spirit de res­­pect pentru spectatori, reprezentaţia. Noua „stagiune” a Muzeului Tea­trului naţional adaugă, la cele­­ peste 10 000 de exponate din zestrea sa do­cumentară, cîteva premiere... absolute.­­ Costumul lui Agamiţă Dandanache, purtat la premiera piesei „O scrisoare pierdută“, in 1884 de către creatorul ro­lului, I. Panu­ şi „reluat“ ulterior de Cazimir Belcot, Ion Manu, Gr. Vasiliu- Birlic şi Radu Belîgan.­­ O copie după stela funerară a gla­diatorului Skirtos Dacensis (sec. al II-lea), descoperită la Tomis, justifică AV'^^^^\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\^\\\\\\\YC'\\\Y)\\\\\\\^\\\ Noutăţi la... muzeu v\\V\\\\\\^m vechi tradiţii ale spectacolului teatral pe teritoriul ţării noastre. @ Unul dintre primii actori ai tea­trului transilvănean, Vasile Marin (1824— 1901) imortalizat de către sculptorul M. Gheorghiu, alături de bustul lui Birlic, in rolul acarului din „Steaua fără nume“ şi de cel al regizorului Ion Şahighian, sculptate de către Constantin Stănescu şi George Paul Avram, ambii actori ai Naţionalului, completează galeria ma­rilor dispăruţi ai scenei. SURPRIZE ŞI NEDUMERIRI Călăuziţi de un afiş al Teatrului „Al. Davila“ din Piteşti, secţia estradă, am fost prezenţi duminică sea­ra la Teatrul de vară „23 AugustSpectacolul muzi­­cal-distractiv pe care l-am urmărit ne-a făcut o sur­priză, dar ne-a produs şi oarecari nedumeriri. 1. Surpriza, mai mult decît agreabilă , recitalul formaţiei instrumental-vo­­cale din Iaşi „Roşu şi negru“ care, după premiul obţinut anul trecut la­ Fes­tivalul naţional al forma­ţiilor studenţeşti, continuă să-şi păstreze stilul, cu să vina un repertoriu de ca­litate , într-o interpretare pregnantă. 2. N-am înţeles care a fost criteriul artistic­­ con­form căruia teatrul din Piteşti a prezentat bucu­­reştenilor (anterior şi pu­blicului din mai multe lo­­calit­ăţi­­ din ţară), în chip de capete de afiş, pe cîn­­tăreţele­­ i­taliene Gilda şi Loredana Sannelli. Căci ni­mic — nici calităţi vocale, nici interpretative — nu justifică prezenţa lor în faţa publicului. Ne între­băm de ce directorul tea­trului, Constantin Dinis­­chiotu, nu uzitează şi la Piteşti de aceeaşi ofensivă exigenţă de care dă dova­dă ca membru în juriul ,,Stelei fără nume“. 3. Pe afiş figurau Puiu Călinescu şi Horia Căciu­­lescu. In spectacol n-au a­­părut. De altfel, Horia Că­ciulescu ne-a telefonat la redacţie rugîndu-ne, din respect pentru spectatori,­­ să-i anunţăm că teatrul I din Piteşti nici nu l-a in­­­vitat la acest spectacol scriindu-i numele pe afiș ■ fără acordul său. I .­­r.­ llllllllllllllUH­|lllllll|||||lll| | Discordante ] (Urmare din pag. 1) să-ți închipui cu cită emoție vor păşi primii spectatori in noul templu al Thaliei. Rit­mul in care s-au înălţat aceste construcţii complicate şi pre­tenţioase este cel care a da venit firesc reprezentativ pen­tru şantierele întregii ţări. Şi atunci cum să nu-ţi sune ca o Ţiotă falsă tărăgănarea la ne­­sfirşit a unor reparaţii de imo­bile ? Vii de la Sinaia pe magis­trala fu­rt asfalt ţăţaţii in con­diţii grele prin stinci. Nici nu-ţi vine să crezi că poţi înain­ţa nestingherit, fiind SCU-­tit de belelele Gurii Beliei, de aglomeraţia Cimpinei, de ba­rierele veşnic lăsate de la Po­dul Vadului. De la Snagov te îndrepţi spre Bucureşti pe o adevărată alee triumfală, şo­­seaţtţi lărgită, cu patru­­tre, dindu-ţi impresia că ai intrat in Capitală cu 40 de kilometri înnainte de a o face. Toată a­­ceastă lucrare admirabilă a concentrat o rgunai im­iensă intr-un spaţiu de ţi­mp rela­tiv scurt. In asemenea condi­ţii cum să nu-ţi pară note fal­se interminabilele „şantiere ar­heologice“ de pe strada Ştir­bei Vodă, aspectul de imuabi­­lă tarla de pe strada Acade­miei, nefericite succesoare­ ale mult chinuitelor străzi Ruşeşti sau Ştefan Furtună ? Intri intr-unul din magazi­nele noi ale oraşului. Te in­­cântă sortimentele noi, ame­najarea spaţiului, atmosfera civilizată imprimată de gaz­de. Altfel spus: comerţ 1970. Dar alături, la o unitate foar­te solicitată, un anunţ gen „iarmaroc“: „Reveniţi peste o lună, sunt plecat in concediu“. Mai departe, se află o mercerie. Ceri un nasture albastru şi vîn­­zătoarea te priveşte de parcă i-ai fi cerut un elicopter portocaliu, cu buline. Ce-ar trebui în ultimă in­stanţă pentru a înlătura din viaţa cotidiană feluritele note false dintre care am amintit, oarecum la intirreplare, ci ţepa ? Putină tragere de inimă, un pic de atenţie la ce se petre­ce in jur, iar uneori o grijă sporită pentru amănunte care nu sunt amănunte. Qii milii pmismiiiiiiii HiiMiKi” care este cheia formării personalităţii !1 (Urmare din pag. li scrie să se suprapună neapărat voca­ţiei autentice. Şi aici sînt două lucruri: să laşi tînărul să evolueze conform pro­priilor lui calităţi şi sâ-l urmăreşti în­deaproape, dirijîndu-1. Nu o dată ti­nerii consideră că aţi alte calităţi de­­cit cele pe care le posedă. Astfel, in Ioc să-şi cultive o înclinaţie, ca o cheie de a­­ intra în avuţia ştiinţei, îşi «apa singuri groapa insuccesului lor. —’ Observ că şcolii 11 atribuiţi un rol Însemnat tn Îndrumarea tineretului. Ce însemnătate daţi, la rindul lor, magis­­trilor, adevăraţilor mentori ? .............. d­in şcoală şi în preajma magiştrilor «cărui găseşte mediul adecvat de afir­mare­ Aici se întîlneşte cu noutăţile, aici se formează şi porneşte el de la o experienţă acumulată. Toţi cei care au realizat ceva în viaţă au fost elevii iu­biţi ai unui magister, de care s-au a­­taşat, din a cărui activitate s-au îm­părtăşit. Noi avem profesori devotaţi Cilice ştiu să facă din activitatea ta,că nu un sim­plu mijloc de existenţă, ci o vocaţie. Consider că ţi-ai împlinit datoria de dascăl cînd elevii tăi te-au depăşit. Asta e satisfacţia noastră ; să ştii că ei au făcut lucruri mult mai bune decît tine, asigurînd astfel înain­tarea spre progres. — Am Înţeles, din cele spuse pînă a­­cum, că specializarea v-aţi gîndi-o în­delung. Cum o vedeţi in raport cu cul­tura generală ? — Nu se poate imagina un om de ştiinţă cu o activitate doar în propria-i disciplină ; trăind în specialitate, trăim în cultura generală. Şi aceasta ne ajută în mod determinant ; putem aprofunda specializarea. Legătura dintre ştiinţă şi artă duce la creşterea potentelor lu­cru, la stîrnirea imn£ina£îei . P.oţi ex­plica mult mai plastic, astfel, o serie de lucruri abstracte. Orice pregătire are puncte de sprijin și în alte domenii. Sînt cu desăvîrșire convins că a îmbina armonios o special 5 -'e ,cu parcurgerea domeniilor adiacente acesteia e o ne­cesitate. — cum ati reușit vă fu­eti timp pentru toate activităţile de care mi-aţi vorbit ? — Pe lingă că m-am bucurat de o sănătate robfistă, eu m­i-am planificat întotdeauna munca. Cînd munceşti lu placere, munca nu e obositoare ; şi lu­crezi nu doar intensiv, ci şi In durată. De aici şi ideea că meseria cea m­ai bună e cea pe care o faci cu dragone­— Dacă aţi fi pus In postura dfi se­­lecţioner al candidaţilor pentru hidrauli­că, pe care l-aţi alege 7 — Pe cei care ar îmbina preocupările abstracte cu necesitatea experimentelor noilor fenomene ; pe cei buni la ma­tematică şi fizică ; pe cei dotat! cu in­teligenţă acceptabilă • pe c­ei ce vădesc putere de muncă şi au perseverenţă : pe cei ce pun pasiune în ceea ce fac, fără de care nu se poate reeuz­a nimic de valoare, sentimentul principal al reuşitei e cel al iubiri pentr.o meserie, în orice caz, cred că e absolut necesar ca în ultimii ani de liceu, elevilor s& li se creeze o imagine cît mai limpede Ș* m.ai fidelă a Viitoarei l.Qr profesii. — Ve predeţi dv. că se poate face cp cel cape, după CÎtiV.ă api ,de introdu­cere îptr-un anumit .domeniu, constată că aceasta nu i se potrivește ? Se mai poate el recicla ? — E mgi bine să-ți iptlrzii cu cftjva ani formarea, să ratezi adieă grep ,ş?tîya ani din viaţă, decît sărţi ratezi iptrea­­ga viaţă. T Cftre • părerea dv. despre aşa-zîs^ Ierarhizare a profesiilor s că unele au fi mai „rentabile**. Iar altele total ,ne­­rentabile“ ? — Afirm cu toată convingerea că nu există o profesie mai frumoasă decît alta. Nu se poate face deosebire între un medic şi un electrician, intre un arhivar şi un muzicant. E importanţă nu atît meseria pe care ţi-ai ales-o, cît vîrful ce trebuie să-l atingi. Mai bemne — zic eu — un cizmar excelent decît un profesor slab. Eşti apreciat nu după meseria propriu zisă, cît după altitudi­nea atinsă în ea. _ mm Există profesii „dezavantajoase* ? — Omul se poate valorifica In orice' meserie. Munca e nobilă, oricum s-ar manifesta. Tinerii să înțeleagă că in­teresează nu atît meseria ca atare» ctt profunzimea atinsă in cadrul ei. — Ca îndrumător al atîtor generaţii, la ce realizări ţineţi ? r-r Cred că am dat peste 10 000 de in­gineri în cei peste 30 ani de profesiune. Cînd merg pe şantiere, Intîlnesc stu­denţi de odinioară, cărora le predam noţiunea de presiune, şi îi aflu acum ziditori de construcţii hidraulice de amploare — aproape capodopere indus­triale. — In relaţia profesor — cercetător, pe care aţ­ ilustrat-o, ce credeţi că e *­m­­portant ? — Nu se poate imagina un profesor nesecondat de un om­ de ştiinţă. Un . dascăl trebuie să ştie nici de.eu­ spune intr-o oră ,de .curs, săi fie la curent cu­ noutăţile gighiei, să aibă vi­ziune de ansamblu şi de viitor asupra disciplinei. ~ Care e sistemul dv. de lucru cu studenţii ? — Niam aplicat o metodă generală : pe unii ii conduci mai mult, pe alţii mai puţin, după cum fiecare se poate d­es.curea şi dezvort­a. Oric­um­, trebuie să fii mereu alături de ei. .Cum ? îndru­­mm,du-i fără să-i umbrești, fără să-l stinghereşti, deci cu multă înțelegere. -r In ce raport stă prima perioadă a vîrstei față de următoarea ? — Socotesc că pînă la 30 de ani, studentul e în perioa­da de acumulare ; pînă la 40, buniil intră în etapa de afir­mare ; apoi, de la 5Q, pătrunde în vîrsta consacrării. Iar a acumula înseamnă să asimilezi cunoştinţe din variate domenii, d­ar nu la întimplare, spre a-ţi putea trasa calea spre propria-ţi vocaţie, acel domeniu unde te vei afirma, tinde te vei găsi. A-l ajuta deci pe tînăr în a­­leger­ea inspirată a unei meserii în­seamnă în fapt a-l sprijini se-şi asigure o viaţă cu satisfacţii multe. Fiindcă doar prin munca făcută cu plăcere eşti cu adevărat fericit şi le socoteşti un om cu rost. *»•?.: έNTREBAREA din titlu e prima care vine pe buzele fiecăruia, dar cu binecunoscuta Iui­ piciecţip, În­ acelaşi timp agreabil-amuzant şi feroce, Hitcfh­oplt nu vrea să dea nici un răspuns în limitele desfăşurării fil­mului. Agresiunea păsărilor asupra viţei­ localităţi Bod'Bga May răm­ise fără ex­plicaţii, fiindcă pe cineast il interesează altceva decit resortul iniţial a acţiunii. Nu cauzele sînt supuse investigaţiei, ci mecanismul pregătirii şi izbucnirii de­zastrului, raportat strips la relaţiile oa­menilor. Hitchcock constru­ţeşte delibe­rat un film multivQp, desphis, care per­­mite o diversitate de interpretări. Fie­­care poate Crede ce vrea de$PrB ciuda­ ta comportare a păsărilor, despre tîlcur rile acestei povești mai degrabă Strgmi, fantastice, decît ~pr­opriiL?zi$ »&§ UpH au văzut în „Păsările“ o alegorie a unei catastrofe nucleare, explicaţie care rezistă parţial la confruntarea CU scheletul filmului. Alţii consideră filmul ca un basm fantastic, în care o vrăji­toare venită nu se ştie de unde pune în mişcare teribila urgie şi este ea în­săşi pedepsită în cele din urmă chiar de forţele uimitoare pe care le-a des­­cătuşat. S-a emis şi ipoteza, mffi plau­zibilă şi în orice caz tentantă pe direc­ţia căutării unui sâmbure de critică, s­o­­cială în film, că Hitchcock ne oferă povestea metaforică a sancţionării de către o justiţie supremă — a Cărei ex­presie o constituie Păsările — a uşu­rinţei şi a dezinvolturii cu care abo­r­deazâ viaţa Melanie, tînăra bogătaşă din San Francisco, căreia i Se Pare pţt are dreptul să obţină orice doreşte, fără vreun efort. Supusă unei experienţe In­credibile, zguduitoare, mentalitatea fetei de bani gata e pulverizată. In ce mă priveşte, înclin Să cred că „Păsările“ au o morală subterană mai generală şi anume că blînzii, inorgsivii, cei fără apărare devin irezistibili atunci cînd se dezlănţuie. Nu trebuie lovit arţ­ei, pentru că nu se ştie niciodată ce forţă extraordinară posedă, ascunsă undeva In adine. Răzbunarea stupefiantă, fan­­astică a celor slabi — iată demonstraţia pe care, mi se pare, ne-­o face magis­tral Hitchcock. Totuşi nu-i exclus să poată fi şi aceasta doar o explicaţie, a­­lături de altele, acceptabile şi ele. Unde nu încap dubii şi totul se ex­plică perfect ? în zona construcţiei im­pecabile a film­ulu­i, al cărui suspens în crescendo subjugă spectatorii cu o vrajă rară. Publicul e astfel manevrat incit să se identifice pînă la un punct cu eroii, să le împărtăşească afectiv soar­ta, să trăiască cu­ sufletul la gură sta­rea de ameninţare şi de teamă. Păstrînd undeva pe un plan secundar conştiinţe siguranţei condiţiei sale, spectatorul in­stelat în fotoliul din sală nu-i mai pu­ţin speriat de faptele neobişnuite care se petrec la Bodega Bay. Şi ca să fie total captat, Hitchcock îi dă mereu po­sibilitatea să fie cu un pas înaintea eroilor, să ştie ceva mai mult decit ştiu­ ei. In lungă secvenţă care precede ata­cul asupra copiilor la şcoală, Melanie se aşează afară pe o bancă şi, in timp ce -şi aprinde o ţigară, noi vedem cum­in spatele ei se adună, una cite una, ciorile. Efectul suspensului e instan­taneu şi firile mai slăbe­, mai spontane, sint pe punctul de a striga din sală ca s-o avertizeze, aş fi cum ceva mai tîrziu, ea însăşi, pusă în postură de spectatoare. Împreună au alţi oameni ştrivi la pipPina restaurantului, văd fu­mătorul gata să arunce Ghibritul în ben­zina care s~a scurs Pînă lîrigâ maşina lui și încearcă — inutil — sări atragă „PASARILE" —r- filpi ameri­can în culori de Alfred Hit­chcock (1963) cu Tippi Hedren (Melanie), Rod Taylor (Mitch), Suzanne Pleshette (învătptoa­­re­), Jessica Tandy (mama) etc. atentia, să împiedice exploziil. Im­părţit în mare în două părţi dis­tincte tratate diferit ca ton, ca ritm şi cromatic — expoziţia calmă, pe ton dezinvolt, aproape de comedie, şi iz­bucnirea calamităţii cu toate consecin­ţele ei — filmul se compune dintr-o a­­bilă alternanţa a secvenţelor de aştepta­re, lungi, lente, cu cele de şoc, rapi­de, montate nervos, precipitat. Şi tot acest joc al declanşării emoţiei în stare pură era accentuat de structura similară­ a pregenericului (tăiat în exploatarea co­mercială a filmului), în care Alfred Hitchcock apărea destins şi zîmbitor vor­bind despre relaţia dintre oameni şi păsări şi la­ un moment dat expunerea lui era ruptă de nßvßlq protagonistei ţipîn# vvw­­vin", Q cgtqsh­gfă PQßte izbucni de unde ne aşteptam mqi puţin, dar Hitchcock ţine' ,sd hß prßvihß qß întotdeauna există semnale CßXß preced dezastrul. Şi dacă hr ar fi decît această ascuţire a atenţiei pe care o determină „Păsările” la fie­care fliptre noi, tot aici avea de ce sâ-i mulţumim marelui maestru al suspensu­lui. Mihail Lupu De ce păsările? La München, cu VALENTIN GHEORGHIU despre Un turneu mai puţin obişnuit Printre spectatorii prezenţi la premiera mi­nchenezei cu „Contesa Maritza“ a Operetei din Bucureşti se afla şi Valentin Gheorghiu. După spectacol, am avut o convorbire cu reputatul nostru pianist. — Cum vi s-a părut debutul artiştilor români pe scena lui „Deutsches Thea­ter“ ? — Foarte bun. Succesul de public al colegilor mei este cred, edificator, jus­­tificînd o dată mai mult interesul de care se bucură acest turneu — de fapt, o micro-stagialita­reintre personalită­ţile vieţii artistice müncheneze. — Prezenţa dv. în capitala Bavariei se datorează tot unui... turneu ? — Da şi nu. Efectuez, într-adevăr un turneu, dar de altă natură, care a început în luna iunie. — In iunie aţi făcut parte, după cîte ştiu, din juriul Concursului internaţional „Ceaikovski“, de la Moscova... — ...şi, ca Şi în anii precedenţi, a­­ceastâ importantă manifestare artistică internaţională S-a­ ridicat la un înalt nivel. #u rîuP''— '-eo ini pus ,­din personalităţi ca Emil Gilels, Lev Oborin, Eugen List (S.U.A.), Vlado Perlemuter (Franţa) — a avut o sarcină grea, djir plecipe, fiindcă a trebuit să aleagă laureaţi din­­tr-un mănunchi de interpreţi foarte bine pregătiţi. — A doua etapă a acestui turneu mai puţin obişnuit ? — Bolzano (Italia), concursul poartă numele lui Busoni, un mare pianist care a trăit acum­ 100 de ani. Manifes­tarea se află la a 22-a ediţie şi se bucu­ră de o mare popularitate. De pildă, anu­l acesta au ţinut să fie prezenţi, la Bolzano, Monique de la Bruchellerie (Franţa), Carl Zeeman (R.F.G), Roza Levin (S.U.A.). — Mi-aţi rămas dator cu un răspuns, apropo de prezenţa dv. la München... — Am fost invitat in juriul concursu­lui de pian organizat de Radiodifuziunea bavareză, dar la care participă, de fapt, toate studiourile de radio din R. F. a Germaniei. S-au inscris in concurs circa 30 de concurenţi din 10 ţări, prin­tre care şi tinărul pianist român Tom­a Veşmaş, a cărui evoluţie o aştept cu interes. Se pare că münch­enezii vor să impună rapid în Europa această mani­­festare, fiindcă, iată, personalităţile in­vitate anul acesta sunt dintre cele mai prestigioase : Renzo Silvestri, rec­tor­ul Academiei „Santa Cecilia“ din Roma, George Rogers, profesor la A­­cademia regală de muzică din Londra, cunoscutul compositor elveţian Andre Mărescotti. — Totuşi, ce proiecte artistice are pia­nistul Valentin Gheorghiu ? — Voi da, pină la finele anului, o serie de concerte în Italia şi Republica Federală a Germaniei. Nu înainte, insă, de a fi prezent, in seara zilei de 20 sep­tembrie, la București, cind voi interpre­ta Concertul în la minor pentru pian și orchestră de Schumann, în cadrul Festivalului „George Enescu". — a — Iiivnfafic io imuni Cei care vor păşi miine, ora 18:30, pragul muzeului „Theodor Anjail* pof PV?, prilejul sa asiste la o sea­ră de artă alcătuită asemănător cu „soarelele“ organizate altădată de însuşi Aman. In ambianţa ate­lierului pictorului se vor depăna amintiri, se vor recita poezii, se va face muzică. Printre invitaţi : prof. univ. Radu Bogdan, scriitorul şi ca­­ricaturistul Neagu Rădulescu, poe­ţii Alexandru Andriţoiu, Emil Buţta, Matei Alexandrescu, actorii Fory Etterle, Dana Comnea, N. Brancomir, Ioana Butcă, cîntăreţul Sergiu Pioiu, harpista Stela Oltea­­nu, violonistul Ion Mălai, grupul vocal „Menuet“ al Casei de cultură din sectorul 8. ­ Avanpremieră la librărie înainte de a începe difuzarea cărţii „Jurnal în China“ de Eug­en Barbu, prima sută de exemplare va fi pusă în vînzare azi, ora 18, la librăria „M. Eminescu" din bd. I­epublicii pe. 5—7. Această serie de volume va purta autograful au­torului. Unul dintre primele teatre care-şi va desphide noua stagiune este cel pentru copii şi tineret, „Ion Creangă“. „Vrem ca e­ebutul sezonului 1970—1971 — ne-a declarat ION LUCIAN, directorul tea­­trului — să capete un caracter sărbă­toresc, reintîlnirea cu micii noştri spec­­tatori să se producă într-o ambianţă solemnă. De aceea, pentru duminică la ora 10 am invitat 3 000 de copii şi tineri, bineînţeles şi părinţi, în sala Palatului“. — Cadrul inedit al debutului de sta­giune va avea şi corespondentul simi­lar pe scenă ! — Desigu­r. Vom prezenta un spectacol in premieră : „Comoara din insula pi­raţilor“, dramatizare de Marius Oni­ceanu după cunoscutul roman al lui L. Stevenson. Regizorul N. Al. Toscani a încredinţat principalele roluri actorilor Gong 1970-1971 Teatrul „Ion Creangă“ Grigore Gonţa, Gh. Vrînceanu, Victor Radovici, Neofita Patraşcu. In aceeaşi seară, tot la sala Palatului, vom juca „Eminescu şi Veronica“ de Eugenia Bu­­suioceanu, spectacol ai cărui protago­nişti sunt Leopoldina Bălănuţă şi Florin Piersic. — Şi după acest debut ? — Vom unge pe re­­prezenta Ciile în şahi noastră cu reluări şi cu alte pfeijijere. La 27 septembrie, de pjifjă, vom inaugu­ra şefia întilnjfilor cu publicul cu piesa căîaţeiaş Gfşcţfţnri, inspirată lui Ale­xandru Am­th­îfmi de motive din fol­clorul maghiar. Iar la s­eptembrie, un colectiv actoricesc va intreprinde un turneu în R.D. Ger­mană. Publicul din Berlin, Magdeburg, Haile, Leipzig, Dres­­d­a va avea prilejul să vadă „Poveste neterminată“ de Alecu Popovici şi „Cocoşelul neascul­tător“ a subsemna­tului.­­r­e­d Profil MISIM MQMRU Parcă ieri s-a prezentat cu­ o reparti­ţie de absolvent în strada Constantin Miile, şi astăzi umblă pe scenele — a­­treori foarte mari — ale lumii, în chip de protagonist și ca la el acasă. Cînd a dublat un actor mai vîrstnic .’ Cînd a dus tava Cînd a dat replici din culise ? Cînd s-a citit în actul al IV-lea o scrisoare de patru pagini scrisă de personajul interpretat de el ? Moraru a urcat scara cum fac copiii, sărind mai multe trepte de-o dată. Ba, dacă aş vrea să fiu consecvent cu a­­ceastă imagine, aş putea spune că a ur­cat cu ascensorul... Talent de excepţie, care acoperă fără eforturi vizibile (distanţa de am­­e­lifinină dintre caricatura groasă ) şi comicul tragic, acest băiat care iradia­ză buna dispoziţie, molipsitor ca un pojar, se rostogoieşte dintr-o dată pe trapezul une­i­ replici, şi parcă simţi cum­ începe rîsul să plângă. Aş vrea să spun că Marin Moraru este un mi­nunat, modern, clovn, şi sper că a­­ceastă apreciere nu este prea de tot exagerată, nici într-o parte, nici în cea­laltă. Sigur că, mai ales de cind a început să vorbească filigru­ mut, clov­nul — suprema aspiraţie a unui actor — s-a văzut gonit in arena pe ţitfri şi înghiţit­ori de flăcări, cu scamatori şi erjii librişli. Numai din cîpd in cînd se mai iveşte cîte un artist care ne aduce aminte că omul din făta noastră, in­vadat de farduri şi de stridente culori, a ţinut cîndva, pe umerii săi, destinul teatrului. Şi poate top­iţii de rar pe ejt apar marii actori Printre clovni, apar marii clovni, printre actori. Aş dori ca acest elogiu — pe care, dacă nu ştii de undre să-l apuci pare a avea mai multe tăişuri — să nu 1 supere pe Marin Moraru, mereu sur­prinzător, mereu cu cite-o sofie sclimn­­du-i în privire, mereu tinăr, şi rar,, — natura prea de timpuriu pleşuvindu l — putem fi Siguri, in orice caz, că nu va încărunţi niciodată... Aurel Storin Redactorul rubricii : EUGEN COMARNF.500

Next