Informatia Bucureştiului, ianuarie 1971 (Anul 18, nr. 5399-5421)
1971-01-13 / nr. 5407
Toată lumea ştie că arta refuză reţetele prestabilita. Chiar marii artişti, dacă nu se pot primeni, dacă nu pot păstra un element de înnoire originală, o nuanţă inedită, secretă sau vădită, ajung la „formulă", sfîrşind prin a se auto-cita la nesfîrşit. Cum funcţionează gustul In creaţie ? In Evul mediu existau scanoanele*4 artistice. Renaşterea a crezut in reguli absolute de gust, puţind asigura „desăvîrşirea", frumosul „ideal", realizarea prototipurilor de gust maximal. In epoca noastră, insă, se încearcă pe alocuri, prin răsturnarea tuturor ierarhiilor de valori, proclamarea „anti-gustului" ca suprem principiu creator. Dar cultul spontaneităţii cu orice preţ nu poate duce decit la întronarea libertăţii fără margini. ciştigăm sau pierdem In planul ierarhizării valorilor autentice ? Oare aceastămlibertate" nelimitată nu ne aruncă In Gustul anti-gustului de NICOLAE ARGINTESCU-AMZA cea mai tipică anarhia a gustului estetic ? Din fericire, exista insă legea secretă, mereu reînnoită, a structurii biologice. Altfel înseşi condiţiile vieţii ar fi în primejdie. Mai mult, anarhia gustului ar duce, în cadre biologice, la haotic în domeniul spiritului, la incoerenţa dizgraţioasă în domeniul comportării, la totală absurditate în evoluţia psihică. Fiindcă, oricum l-am judeca, gustul trebuie să reprezinte, in ultimă instanţă, o adaptare organică, o asimilare intimă. Cu sau fără voia noastră, legile fundamentale ale biologicului vor reabilita, mai tîrziu ori mai devreme, coordonatele gustului, restabilind principiul milenar al unităţii în diversitate, al ierarhiei valorilor creatoare, al ordinii vii, înlăturînd schematismul, rigiditatea, dogmatismele învechite şi pretenţioase. Dacă respiraţia firească suportă greu opresiunea, încorsetarea, dezvoltarea frumosului in creaţia artistică cere un minimal principiu de armonie spirituală. Gustul modern, principiile estetice actuale, oricît de largi, acceptă chiar libertăţile şocante ale antiartei, dar nu vor putea niciodată accepta anti-arta In aspectul ei de gradare, anti-arta de came- rotă, exerciţiile agramate, bubuiala estetică. In cadrele celui mai elementar bun simţ, gustul, chiar In formele sale rudimentare, refuză pictura de gang şi nu interesează in domeniul esteticii sculptura de cofeturi... Un vechi proverb pretinde că gusturile nu se discută. In epoca noastră, insă, ele se discută chiar excesiv, iar disputele, manifestele şi imprecaţiile se ţin lanţ, de unde şi proclamarea antigustului. Dar creaţia autentică nu poate trăi din efemer, din improvizaţiei din inconsistenţă. Seriozitatea poate fi adesea plicticoasă, dar ostentaţia, complezenţa în neseriozitate ajung repede insuportabile, chiar la un mare talent, personalitate de prim rang, ca Salvator Dalii din pildă. Respectarea măcar minimală a legilor intime ale gustului rămîne, cred, în continuare, unul dintre fundamentele civilizaţiei adevărate. Vitrina cârtii de arta Comentat« da DARIE NOVACEANU ÎN IMAGINI“ Nume cunoscut pretutindeni a cărui autoritate, în multe privinţe, dar mai ales în materie de artă, a fost deseori contestată sau diminuată, Elie Faure îmi oferă rarisimul privilegiu de a-mi repeta încă o dată o idee jenantă : arta nu are nevoie de interpretare, ci de lectură. Mai mult, cei mai buni interpreţi (pentru că, totuşi...) ai ei nu sînt neapărat specialiştii şi somităţile, ei cititorii autentici şi neliniştiţi In ceea ce-l priveşte pe doctorul Faure, destinul său i-a lăsat insatisfacţie chiar şi în condiţia de postum , specialiştii şi somităţile — incontestabile* chiar — continuă să-1 conteste sau sâ-1 diminueze. îşi fac, adică, loc în ordan Cilimet este un autor care detestă ipoteticul şi aproximaţia, surse Inepuizabile de artă relativă, încercind să nu exprime păreri, ei convingeri, Judecăţi cu funcţie axiomatică, Idei care nu suportă materia îndoielnică. Foarte rar, pe parcursul acestor pagini apar acele plictisitoare formule „după cum susţinem...“, „cred că...” sau „s-ar putea ca...“. Mă văd obligat, de aceea, să-i respect avizul către cititorul cărţii, retranscriindu-l, cu tot neadevărul pe care-l conţine : „Această carte nu este, cum s-ar părea la prima vedere, o carte despre film“. Practic, după o astfel de afirmaţie, nu mai rămân decit două posibilităţi (carte pentru film sau împotriva filmului). ELIE FAURE: faţă şi la tribună, dar cind vor să comunice un lucru mai personal se transformă în şcolari supuşi, răsfoind pe sub bănci paginile sale, citîndu-i cu plăcere şi, uneori, fără semnătură... Apariţia în româneşte a lucrării sale de Istoria artei, intr-o traducere bună care nu oboseşte de loc pe parcursul atîtor pagini, semnată de Irina Mavrodin, este, evident, un eveniment cultural deosebit. Şi spunînd aceasta, trecem cu vederea peste regretul ci e vorba de o apariţie care a întirziat in mod nemotivat (de ce abia acum, după ce alte, astfel de cărţi, ne-au cam deformat?), dar nu putem absolvi Editura Meridiane de condiţia grafică mult prea modestă : format de buzunar, literă măruntă. Imprimarea reproducerilor (numai alb-negru) de foarte slabă calitate şi o legătorie (de fapt, broşare) deranjabilă. Nu, absolut nu. Cu toată modestia recunoscută a lui Elie Faure trebuia ca acest act de cultură să se fi bucurat de cu totul şi cu totul altceva. S-ar putea însă să fie vorba de „accesibilitate“ (n-am zis rentabilitate !), şi atunci... labilă analiză a filmului şi a romanului poliţist, apoi o alta a westernului, horapului şi desenului animat, iar, la sfîrşit, o exactă interpretare a comediei burleşti. Am spus că avizul său către cititor conţine un neadevăr : cartea sa este una despre film. Dar nu e vorba de un despre comun, autorul dovedind o rară cunoaştere a subiectului ; atit de rară, incit, descompunînd într-un stil alert, supravegheat de metaforă, bucată cu bucată amintitele specii ale filmului, ne răpeşte orice mister pe care-l mai aveam, ca profani, despre acestea. Şi astfel, autorul anulează tocmai „poezia» despre care vorbea în aviz, reuşind o carte de valoare, pină acum unic» la noi, în „ramura“ criticii şi teoriei filmului. Patru autori — Vâsli« Drăguţ, Vasile Horea» Dan Grigorescu şi Maria Mihalache — semnează Împreună această intiie Încercare de sinteză In imagine şi text a picturii româneşti, împreună, deşi fiecare Îşi are un teritoriu perfect delimitat, iar unitatea volumului este susţinută mai mult din afară, prin cronologie şi mai puţin dinlăuntru, prin metodologie şi instrumente de lucru. Intre, dacă ignorăm unele intenţii materializate (G. Oprescu), atit de puţine, incit ne putem jena cu toată sinceritatea şi cu tot regretul. E o carte căreia i se vor aduce multe observaţii critice. Şi asta-i rău, chiar dacă le are: cel puţin în arte, păcatul nostru capital este de a critica excesiv, uneori fără temei, şi de a nu lăuda decit forţat. Dar este şi o carte căreia trebuie să i se recunoască părţile bune : sinteză şi, în acelaşi timp, panoramă. „Pictura românească in imagini” subliniază cu bune mijloace şi cu multă sugestie continuitatea neamului nostru, peste vitregii, în a crea valori spirituale de mare expresie şi originalitate. Un merit aparte II revine aici lui Vasile Drăguţ, care reuşeşte să pună in circulaţie opere şi nume inedite sau foarte puţin cunoscute. Păcat că spaţiul cărţii (tiranic, asemenea celui acordat acestei rubrici...) l-a obligat „condensării dilatate”. Sarcina lui a fost cea mai ingrată (Pictura veche românească) şi s-a achitat foarte bine. In schimb, lui Marin Mihalache i-a revenit secţiunea ce* mii «Misst« (Hotăra contemporană) şi aici văd cflsivs num« omise şi sitei* cu mei puţine drepturi pentru această expoziţie. Şi prevăd alergia criticii. Textul său e uşor schematic şi pe aici se va Înainta mult Împotriva sa. Pe aici şi pe la dubla tratare a unor autori (mulţi...), avuţi in vedere atit de el, cit şi de Dan Grigorescu, cu Justeţe consider eu, dar cu prea multă bunăvoinţă. In rest, nu Înţeleg de ce autorul colectiv sau redactorul cărţii, semnat cu eufemismul „lector”, n-a realizat un indice de nume şi de reproduceri, treabă simplă, dar absolut necesară şi, de aceea, de neiertat. Şi tot in rest, înţeleg că arta noastră tipografică refuză să scape de mediocritate : calitatea reproducerilor este Încă foarte slabă, calitatea e plină de ceaţă, culorile sunt moarte, nuanţele dezechilibrate. Vă asigur că albastrul de Voroneţ nu-i aşa, că Grigorescu nu-i un amator, că florile lui Luchian au fost ucise, că Puluţă se poate supăra. Dar, observaţia aceasta este un strigăt in deşerturi pentru că se strigă mereu, dar nimeni nu te aude... Cei care ar trebui să te audă sunt preocupaţi de cifre şi „noduri” , de aceea le ofer unul : autorii susţin că ediţia lor are 1 I0 imagini. Nu-i adevărat. Cu supracoperta Sint 1113. Fără supracopertă sint 1104. Prin urmare 1 sau 9 nu au această calitate. Care ? Imposibil de ştiut, cred că nu ştiu nici autorii, dar în loc să numărăm, ar fi foarte bine dacă le-am face mai bune. „Istoria artei“ dar, se mai caută un» (osesia coşmarurilor vieţii concarte despre poezie) şi toc- temporane“, mai aceasta este cartea în Are şi nu are dreptate Iorsăşi : un admirabil tratat dan Chimet. Cunoştinţele explicativ al poeziei tinereţii sale, intuiţia, puterea de sîncinematografiei, pierdută ma teză, capacitatea anticipării „PICTURA P IORDAN CHIMEŢ: „Eroi, fantome, şoricei“ intea unei maturităţi care a sosit repede şi fără să-i mai recunoască „firea“ adolescentină. Şi aceasta pentru că — afirmă autorul — cinematografia şi-ar fi uitat maturitatea, Iar mai apoi şi-a sacrificat certitudinile „ pentru a intra cit mai curînd nu pone-ar putea convinge că acest lucru-i adevărat (şi voi începe să cred că este), dar el nu-şi propune să demonstreze asta, ei să discute. Şi în acest permanent dialog nestăvilit stă valoarea cărţii sale, valoare indiscutabilă : ni se face mai intii o admi BRĂDUȚ COVALIU : „Peisaj” (din volumul „Pictura românească în imagini“) Prezenţă artistică deosebit de puternică, compozitorul Wilhelm Berger apare în contextul vieţii noastre muzicale ca un creator cu multiple preocupări. Iată citeva din gîndurile ce se profilează în perspectiva acestui început de an : — Cu timpul m-am obişnuit să-mi asigur priorităţi şi stadii de muncă, fie în faţa hîrtiei cu portative, fie în faţa colii albe, pentru a „pune în pagină“ desfăşurări sonore de ordin simfonic, concertant şi cameral, sau investigaţii privind teoria muzicii şi istoria genurilor muzicale. Cred într-o funcţie compensatoare şi stimulatoare dintre acesta discipline care ţin toate de muzică, de activitatea da creaţie, de gîndirea muzicianului contemporan. Desigur, bucuria de a intui, da a inventa şi elabora acţiuni sonore complexe, coordonate printr-o dramaturgie sonoră pentru a se împlini într-o operă unitară, străjuită de un sens şi de o semnificaţie etică, această bucurie a facerii şi a comunicării artistice cu semenii nu poate fi măsurată şi nici descrisă. Ea se trăieşte, adînc şi emoţionant, la masa de lucru şi — în cazurile însorite — In sala de concert. •* Concret, ce aşteptăm, In curînd, pentru prime audiţii de concert ? — Simfonia a Vil-a şî Concertul pentru două Violine şi orchestră vor prinde viaţă In cursul acestui an prin prima lor audiţie Se cade să mă îndrept acum spre volumul secund din ciclul de ghiduri Muzica simfonică, cuprinzînd In chip analitic şi sintetic sfera muzicii romantice. — Creaţia muzicologica răspunde intr-adevăr, unei permanenţe a muncii dv. ? — Scientizarea muzicii în anumite genuri şi domenii ale ei este un fenomen la ordinea zilei. Procesul există de mult, se amplifică pe alocuri într-un ritm fantastic, iar cuceriri certe riscă să se amestece de-a valma cu produse ale hazardului, ale clipei, ale jocului şi modei de-a ştiinţa. Astfel, se prefigurează întrebări, tot mai întemeiate, mai profunde şi stăruitoare. Stime din ce în ce mai mult acele cercetări şi izbînzi contemporane în domeniul teoriei compoziţiei, care înaripează inventivitatea creatoare, care oferă fanteziei o ordine necesară şi riguroasă, premise sclipitoare pentru pornirea, arcuirea şi finalizarea comunicării umane însufleţite şi emoţionate. In acest înţeles am urmărit concretizarea unor investigaţii teoretice, publicate în deceniul trecut, ca, de pildă, Moduri şi proporţi* Structuri sonore şi aspectele lor armonice. Sunt pe cale de a înşirui, într-un sistem, scrieri diferite, de fapt părţi ale unei metode de analiză şi interpretare a unor posibilităţi sonore imaginate şi experimentate, sugestii îndreptate către practica compoziţiei. Scop în sine din teoria muzicală nu se poate face, nici măcar... teoretic. De fapt, în acest adevăr stă imensa forţă a muzicii, care, altfel, s-ar fi înecat în sofisme încă de acum un mileniu. Mesajul artei stă mai presus şi domină controversele asupra modalităţilor compoziţionale. Iar muzica, chiar şi cea mai savant compusă, fiinţează numai prin mesaj. Rep. o£a masa de lucru WILHELM BERGER TAPISERIA — UMĂR LA UMĂR CU ARTA MONUMENTALA Expoziţia de tapiserii , pictura GETEI CRĂCIUN COSTUM la „Simeza” demonstrează că începem să avem de-a face cu caracterele unei şcoli sparte. In succesiunea artiştilor ce au realizat tapiserii, asistăm la o angajare deliberată a dezvoltării tradiţiilor noastre vechi, în sfera unei determinate situaţii istorice şi naţionale. Remarcăm astfel şi la Geta Crăciun Costin prelucrarea ornamentcii populare Intr-o structură modernă a imaginii. Ca fenomen artistic constituit, arta tapiseriei s-a impus In urmă cu 12—15 ani. Intr-un ciclu executat pentru căminele studenţeşti din Bucureşti şi Cluj, doblndind după aceea o dezvoltare impresionantă, pînâ la a-şi găsi astăzi confirmarea maturităţii, In comenzile date pentru clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti. Alături de arta monumentală, tapiseria Constituie astfel o mişcare artistică convergentă cu ideile sociale ale contemporaneităţii, de unde şi caracterul ei de masă. Iar Geta Crăciun Costin exprimă în lucrările sale („Semnele veacului”, „Din poveste“, „Cad frunzele“, „încleştare“) şi picturi (guaşe şi ulei) tocmai sentimentul de împlinire şi maturitate, Intr-o formă modernă a interpretării spaţiului, in Întregime lizibil la suprafaţa imaginii. O ILUSTRARE MAI MULT SAU MAI PUJIN OBIECTIVA A NATURII ALEXANDRU TRIFU, la "imfora", expune o pictură romantică, in interpretare dramatică sau nostalgică a naturii, dar și el este preocupat de pictural. SEMNAL INTERPREŢI DE ELITA LA „ISTORIA MUZICII“ PE DISC In seria „Istoria muzicii universale In exemple”, lansată de prof. Zeno Vancea, se anunţă al treilea disc, intitulat„ Muzica instrumentală în a doua jumătate a secolului al 17-lea şi în secolul al 17-lea“. Sunt incluse lucrări de Tartini, Scarlatti, Vinci, Locatelli, Boccherini Vivaldi, Rameau, Leclair, Grétry, Stelzel, Telemann, Stamitz. Valoarea acestei înregistrări e cu atit mai deosebită, cu cit la realizarea ei şi-au oferit concursul artişti de renume: violoncelistul Radu Aldulescu, pianistul Aldo Ciccolini, violoniştii Lola Bobescu şi Semion Smitkovski (laureatul primului concurs Internaţional „George Enescu”). Acompaniamentul a fost asigurat de filarmonicile din Bucureşti şi Cluj, de Orchestra Radioteleviziunii şi de Orchestra de coarde Ysaye din Bruxelles. De menţionat că discul este însoţit de o amplă broşură explicativă, cu ilustraţii şi exemple de note muzicale. OPT CINTECE CU MARIA lAIAreţu Veterana cintecului oltenesc intră din nou în actualitatea Electrecordului cu opt piese folclorice, acompaniată de orchestra Constantin Busuioc. Neobosită culegătoare de melodii populare, Marta Lătureţu se prezintă cu un repertoriu nou: „Cîntă, cîntă Gorjule”, „Pe sub poala pădurii”. „Ţi-ai uitat, neică, dragostea noastră“, „Ce frumoasă-i potecuţa“, „Mai ţii minte, măi, dragă Marie“. „Dulce-i dragostea pe fîn cosit”, „Dunăre. Dunăre lină", „Salcie cu frunza moale*. CINTECE ŞI OBICEIURI FOLCLORICE Seria „Antologia muzicii populare româneşti” editată de Electrecord, în colaborare cu Institutul de etnografie şi folclor, continuă cu o nouă casetă (două discuri) intitulată Obiceiul colindatului şi colindele. Au fost înregistrate, în original, texte şi cîntece în interpretarea creatorilor şi artiştilor amatori din diverse zone folclorice ale ţăriicursul inferior al Dunării, şesul Brăilei, Muscel, ţinutul Pădurenilor (Hunedoara), Munţii Apuseni, cursul mijlociu al Mureşului, Valea Crişului Alb. In caseta ce urmează să apară se află şi o broşură explicativă, tipărită in patru limbi, semnată de Emilia Comişel şi Ovidiu Bîrlă, cercetători la Institutul de etnografie şi folclor. DEBUTUL FORMAŢIEI „SAVOY*... ...este anunţat la sfîrşitul acestei luni cu un disc cuprinzînd patru melodii. Piesele sînt prelucrate de Marin Nistor, membru al formaţiei, după cîntece populare cunoscute: Ciobănaşul. Melodie din Oaş, Mîndruliţa mea, Dorul. G. IONESCU-GIONIN „CONSTANTIN BRÎNCOVEANU” După recentul disc de teatru „Meşterul Manole“, editat după înregistrarea radiofonică a piesei (cu Ion Marinescu şi Valeria Seciu în rolurile principale), Electrecordul a apelat din nou la fonoteca Radio. Piesa lui Nicolae Iorga, „Constantin Brîncoveanu”, adaptată de Dan Tărchilă, urmează să apară în magazinele de specialitate avîndu-l ca protagonist pe G. Ionescu-Gion. Din distribuţie mai fac parte: Irina Răchiţeanu-Şirianu (d-na Maria), G. Calboreanu (mitropolitul), Fory Etterley (stolnicul Cantacuzino). Regia artistică este semnată de Paul Stratilat. ARTA MODEI Anul nou in stil vechi Aşadar, acum, ctnd nămeţii bat la uşă şi cum în materie de îmbrăcăminte nu toată lumea îşi face iama car, să vedem dacă In magazine mai sint „sănii“... îneintaţi de tulburătoarea orgie a frumuseţilor vestimentare oferite cu osebire In cadrul recentelor prezentări de confecţii, ne-am oprit la moda de inspiraţie folclorică. Am plecat la drum cu optimism, gîndind că atit industria cît şi comerţul au aflat la vreme de yoga pe care „Ciocîrlia cu maramă de borangic” a iscat-o în marile metropole ale lumii. Deci, la „Eva“. Dar... La „Eva“ nici pomeneală de aşa ceva ! Rafturile şi raioanele, pline cu ce ? Pe umeraşe spînzură, jenate parcă, taioare cu preţ redus, jachete cu pantaloni strimţi, care se purtau cu vreo trei ani în urmă, balonzaide din fîş (î). La ce bun să mai întrebăm despre modelele noi, cu garnituri de blană, de piele sau metalice, de ansamblurile cu tunică sau pantaloni evazaţi, bufanţi, golf sau de confecţiile inspirate din folclor ? Şi totuşi, revistele de modă — cele străine, e adevărat, dar pe care le citesc, slavă domnului, şi creatorii noştri — ne sugerează paltoane şi haine de ploaie în culori vii şi caută să ne convingă că albul zăpezii s-ar asorta de minune cu o cromatică îndrăzneaţă. Noi credem, suntem chiar convinse că ne-ar sta bine, numai realizatorul produselor de serie se dovedeşte a fi... ateu . Să nu disperăm, însă. Centrele de comandă Tricotexuil execută celeimai moderne modele de tricotaje (în piaţa Amzei puteţi găsi chiar încîntătoare unicate), la magazinele de artizanat există chimice, cojoace, bande, fuste şi jachete mici, veste lungi din alta, sumane ş.ă Altă noutate : o cooperativă din Măcin a „lansat“ la magazinul de artizanat din complexul „Eva“, două exemplare (două, da, ce vă miraţi ?) de garnituri ornamentale cu motive populare (geantă, cordon, eşarfă). Stau in vitrină. Piesele fiind siameze şi preţul numai per total (1 774 lei), au toate şansele să devină... piese de muzeu. Această cooperativă din Măcin a trimis, la acelaşi magazin, trei cravate (nu întrebaţi de ce numai trei, e secretul furnizorului) din in, cu batistă, ornate cu motive româneşti. S-au vindut. Normal. Erau frumoase. Ce concluzii or fi tras „lansatorii“ dintr-un sondaj atit de... profund, nu ştim. Volens-noltws o concluzie tragem Insă noi. Am intrat in **oul an, dar practicile, din păcate, sint tot cele din anii trecuţi. Să avem răbdare, să nu ne întristăm, poate că furnizorii trec pe.„ stil nou. Gabriela Bucur Jurnalul galeriilor Prezentat de MIRCEA DEAC Modelul modelează inspiraţia plastică? RADU DRAGOMIR ! Simfonia a Dia corală Obiectul final al creaţiei nu este reprezentarea, ci elaborarea unei afective, la care 11« determină toiul înconjurător: un lan de griu, un apus de toamnă, un peisaj marin, sau de iarnă. Evident, nu numai Trifu face o pictură din impulsiuni ; el se înscrie într-o pleiadă ce aparţine tradiţiei, prin ilustrarea mai mult sau mai puţin obiectivă a naturii. Şi dacă stăruimasupra creaţiei sale, aceasta se datorează tocmai prospeţimii cromatice, sincerităţii cu care trăieşte momentele de viu ale Inspiraţiei. Există tn pinzile acestui artist o trufie şi o siguranţă coloristică, dar şi o dăruire funciară In ceea ce redă. Trufii modelează culoarea, , o lucrează, nu se teme să păstreze puritatea şi prospeţimea tonului şi, aici, pe pinză plămădeşte imaginea inedită şi expresivă a naturii. (Urmare din pag. 1) primele trei locuri nu se află nici unul dintre filmele chemate „in ajutor“, care să contrazică profilul de calitate al sălii. In frunte se plasează excelentul film antirasist al lui Norman Jewison IN ARȘITA NOPȚII, care în aproape două luni de programare a înregistrat aproape 150 000 de spectatori. Pe al doilea loc apare „Z“, alt film de angajantă atitudine socială cu 57 000 bilete solicitate, iar Pe al treilea, interesantul experiment lirico-ştiinţifico-fantast al lui Alain Resnais TE IUBESC, TE IUBESC (47 000 spectatori). Alte succese, în ordinea clasării : JURNALUL UNEI CAMERISTE de Bunuel (33 000), ELVIRA MADIGAN (33 879) sau PENTRU ŢARA ŞI REGE de Losey (21 000). Lista filmelor celor mai solicitate demonstrează că există, deja, în jurul cinematografului Capitol* un public capabil să susţină, să rentabilizeze filme dificile, să aprecieze şi să stimuleze programarea acestora. Care ar fi, însă, citeva dintre peliculele cu cele mai reduse încasări? S-ar părea că ar fi interesanta comedie tragică PASARI ŞI OGARI (800 spectatori), ecranizarea CĂLĂTORIE IN JURUL CRANIULUI MEIJ (1 328 bilete vîndute), OMUL RAS IN CAP al lui Delvaux (3 700 solicitări). Un detaliu revelator se cere însă adăugat : toate aceste filme au rulat numai cîteva spectacole şi au fost programate, ceea ce nu e de loc indiferent, la orele 21. Un indiciu determinant pentru aprecierea rentabilităţii devine, in această lumină, media de intrări înregistrată pe spectacol. Chiar filmul Păsări şi ogari, aparent campion al nerentabilităţii, se dovedeşte din acest unghi de vedere mai „comercial“ decit melodrama lui Terence Young pomul de crăciun. Intr-adevăr, Păsări şi ogari a rulat numai de patru ori, Inregistrtnd o medie de 200 spectatori de proiecţie, In vreme ce media melodramei lui Young n-a trecut da 150 de Intrări In cele 160 de spectacole In care a fost programată. Cît despre Omul ras in cap, In cele şase seri în care a rulat a înregistrat media de 530 de intrări de spectacol, ceea ce îl ridică de fapt din coada listei, In fruntea ei, la nivelul cel mai ridicat de bilete solicitate in spectacolele anului 1970. O asemenea constatare trezește fireasca noastră surprindere. De ce, dacă publicul a dovedit Interes pentru un film, a continuat să fie programat cu atlta ingratitudine, mai mult decit atit, a fost scos, după numai o săptămină, de pe afiş ? De ce un film ca Asul de pică, evidenţiat şi el pentru coeficientul ridicat al frecvenţei (400 de bilete de spectacol) a fost programat doar de 12 ori ! Şi de ce filme ineficace, fie şi pe plan comercial, ca producţia italiană Monştrii sau Pomul de crăciun, au fost menţinute săptămîni de-a rîndul, deşi nu ajungeau nici măcar la 200 de bilete solicitate la fiecare spectacol ? S-a manifestat aici, desigur, cunoscuta suficienţă a distribuitorului care îşi închipuie că ştie mai bine decit publicul însuşi ce vrea spectatorul ; şi-au spus cuvintul rutina şi prejudecata, ele — nu filmele de artă — au pus în primejdie planul cinematografului Capitol. Dar în afara acestei condiţii subiective a ineficienţei comerciale, mai există şi una obiectivă : capacitatea sălii Capitol. Se ştie că există filme de calitate deosebită, capabile să întrunească sufragiile unui numeros public, după cum există şi altele, la fel de valoroase, care se adresează unui număr mai modest de spectatori. Departe de noi gândul de a pleda pentru o artă aristocratică, a elitelor, dar publicul e format din categorii diferite, după preocupări şi înclinaţii, care trebuie, diversificat, satisfăcute. Nimeni nu se miră că un volum de versuri sau un eseu filozofic este editat într-un număr redus de exemplare. De ce ne-ar mai surprinde, atunci, că un film de meditaţie sau un poem cinematografic, stîrneşte interesul unui public mai puţin numeros ? Pretutindeni In lume, acest gen de filme este programat In săli mici, tocmai pentru a nu le compromite rentabilitatea. Şi la noi cinematograful de artă îşi făcuse cindva, debutul, intr-o asemenea sală, la „Central“. Apoi, insă, s-a mutat, după cum se ştie, la Capitol, care are 632 de locuri. Filme ca ROŞU ŞI AURIU, UN CUIB neNOBILI sau ZONA ÎNCHISA ar fi rulat la „Central" cu sala plină , la dimensiunea sălii „Capitol“ ele se dovedesc deficitare şi sunt programate ingrat, o singură dată pe zi. Un film de artă din această categorie devine o adevărată „cenuşăreasă“, iar spectatorul trebuie să-şi sacrifice orele de odihnă de la începutul nopţii, dacă ţine morţiş să nu-l piardă. Filmului comercial i se asigură toate comodităţile , a vedea. In schimb, un film deosebit de valoros rămîne o problemă. Este evident că, In faţa creşterii publicului care frecventează cinematograful de artă şi a diversificării sale, au devenit necesare cel puţin două săli specializate. Una pentru filme capabile să suscite interesul unui public larg, cealaltă, mică, putînd programa la toate orele filme mai dificile. Nimeni nu pretinde să fie asigurate, săptămină de săptămină, premiere la ambele cinematografe. Un repertoriu echilibrat ar putea Îmbina filme inedite cu reluările cele mai valoroase, mulţumind astfel, prin elasticitate, pe toată lumea. Nu le cerem distribuitorilor noştri de film să se posteze in rolul unor mecena. Le solicităm doar o analiză obiectivă şi ştiinţifică a cererii de pe „plata“ cinematografică şi o echilibrutâ deservire a „comenzilor" tuturor categoriilor de gust ale publicului... La client vorbind, între comerţ şi artă nu e nici o contradicţie. Cu o condiţie : comerţul să fie făcut cu artă. Cinematograful de artă intre cerinţe şi programare RITMUL MUZICII CONVERTIT TN RITM PICTURAL îndeosebi de la Impresionism, muzica s-a integrat sistematic In expresia plastică. Aşa au apărut „muzicaliştii“, sau opere ca cele semnate de Sedje Heraon, pictoriţă şi compozitoare olandeză, venită de curînd In România pentru a studia critecul nostru popular, folosind o manieră de calcul geometric, sau cu lucrările pictorului RADU DRAGOMIR, expuse în sala de marmură a Conservatorului „Ciprian Porumbescu“, laolaltă cu expoziţia documentară „Ludwig van Beethoven“. Simbioza muzică-plastică este justificată de tema lucrărilor artistului ♦ „Opere beethoveniene în viziune cromatică“. Urmărind sensul creaţiei marelui compozitor, Dragomir integrează muzica în culoare. Ritmul muzicii dobândeşte un ritm pictural. Desigur, nu poate fi o coerenţă doctrinară, o metodă obiectiva in această integrare, deşi pictorul lucrează în spiritul unor principii proprii , mai degrabă este vorba de o trăire concomitentă a muzicii şi imaginii plastica pe un plan afectiv. Intuitiv, spiritual Radu Dragomir nu face sofisticări cubiste sau vorticiste, deşi este înrudit cu aceste tendinţe ; pur şi simplu el urmăreşte sentimentul uman, inspirat de muzica lui Beethoven Redactorul paginii : MANOLE AUNEANU i CUVÎNTIJL CITITORILOR e la mijlocul lunii trecute, dorind să-mi adun material documentar inedit pentru lucrarea de diplomă, m-am deplasat la Bucureşti, între altele şi ca să vizitez Muzeul literaturii române, ştiam că sediul se află în localul Uniunii scriitorilor. Acolo, însă, n-am găsit decît fotografii... Mi s-a spus că muzeul s-a mutat în altă parte (str. Fundaţiei nr. 4). M-am deplasat la noua adresă, dar nici urmă de aşa ceva. E drept, se amenaja acolo o expoziţie documentar-literară ,,Karel Capek“, ce urma să se deschidă spre sfîrşitul lunii... Din presă, am aflat că acest muzeu există, totuşi. A organizat expoziţii itinerante în străinătate, desfăşoară şi alte activităţi demne de interes. Recent, a editat chiar o revistă : „Manuscriptum“. Totuşi, principala sa menire este aceea de a pune la dispoziţia vizitatorilor piese şi lucrări — manuscrise, scrisori, ediţii rare etc. — rămase moştenire de la maeştrii scrisului românesc. Sînt foarte curios să aflu : cînd se va redeschide pentru public Muzeul literaturii române şi ce va cuprinde el ? „ EMIL PĂUN student-Iaşiadrul organizatoric în care se desfăşoară, la ora actuală, activitatea artiştilor plastici (profesionişti şi amatori) este atît de riguros delimitat. Incit am impresia că nimeni nu mai cutează să escaladeze şi... barierele artificiale. Concret, mă refer la faptul că dacă pentru profesionişti s-au pus la dispoziţie săli de expoziţie (nu prea multe, e drept), dacă aceştia au posibilitatea să-şi procure materialele necesare la UIJ preţ rezonabil, amatorii au fost daţi cu desăvîrşire uitării. Nimic de spus, şi ei expun la diverse case de cultură sau cluburi sindicale, dar atît... Considerînd, probabil, că pasiunea şi dorinţa acestora de a se afirma sînt suficiente, forurile tutelare nu se întreabă cum şi la ce preţ îşi fac ei rost de materiale. Mai mult, dacă un artist amator doreşte să-şi vîndâ o parte din lucrări (evident valoroase, care să trezească interesul colecţionarilor modeşti), nu o poate face decît pe sub mînă, ca să mă exprim fără înconjur, pentru că galeriile cu vinzare ale Fondului plastic deservesc exclusiv pe profesionişti. Oare nu se poate întreprinde nimic în această direcţie ? CRĂCIUN MATEESCU Loco P Ora arhitecturii . OBIECTIVELE UNIUNII ARHITECŢILOR B 1500 MEMBRI, CONCURSURI ŞI STUDII DE DOCUMENTARE ■ DEZBATEREA SCHIŢELOR DE SISTEMATIZARE ■ APROPIATA CONFERINŢA PE ŢARĂ A ARHITECŢILOR Deschidem seria materialelor dedicate problemelor de arhitectură contemporană printr-un microinterviu cu secretarul Uniunii Arhitecţilor, AURELIAN TRIŞCU. — Ce ne puteţi spune — In sensul unei prime luări de contact — despre profilul şi obiectivele Uniunii Arhitecţilor ? — Uniunea noastră este o organizaţia obştească, profesională, care reuneşte peste 1 500 de membri din Bucureşti şi din filialele noastre din ţară. Principalul obiectiv este acela de a proiecta şi de a realiza un imens volum de construcţii din toate ramurile : industrie, comerţ, locuinţe, dotări, agrement. In cadrul uniunii se dezbat probleme profesionale actuale, constituindu-se o tribună largă de opinii şi sprijinind realizarea, prin institutele de proiectări, a directivelor şi indicaţiilor pe teme de arhitectură şi sistematizare. De asemenea, U. A. beneficiază de un sector de studii şi documentare, de numeroase cercuri profesionale, organizează concursuri publice şi sprijină documentarea în ţară şi străinătate. Se organizează conferinţe şi prelegeri săptămînale, precum şi expoziţii ale unor proiecte. — Care sint problemele actuale ce se dezbat in şi prin Uniunea Arhitecţilor 1 — In legătură cu tezele recent apărute asupra problemelor actuale ale arhitecturii şi sistematizării au avut loc dezbateri la cîteva filiale din ţară — Timişoara, Braşov, Cluj — urmind ca zilele acestea să se desfăşoare şi la Constanţa, Ploieşti şi Piteşti. In activitatea din ultima perioadă a fost discutat programul naţional de sistematizare, care înmănunchează liniile directoare ale dezvoltării localităţilor şi a Întregului ansamblu naţional în cursul acestui cincinal. O altă preocupare este dezbaterea la faţa locului a unor schiţe de sistematizare a oraşelor — la sfîrşitul anului trecut la Sibiu, iar la sfîrşitul acestei luni la Oradea şi Craiova. O categorie importantă de acţiuni o constituie concursurile publice de arhitectură şi sistematizare. A fost organizat un astfel de concurs pentru staţiunea balneoclimaterică Sovata, planurile prezentate fiind expuse acum în sala de expoziţii a uniunii (strada Episcopiei nr. 9). Octavian Andronic Glume in tuş — Şi găurile alea ce reprezintă î — Dar se vede foarte clar : plănubil statuii !! Desen de NEAGU RADULESCU Cronica discului BEETHOVEN INTR-O NOUĂ „DISTRIBUŢIE“ Printre noutăţile pe care melomanul le poate găsi în magazinele muzicale, atenţia se opreşte asupra unui disc care poartă un nume de faimă — Ludwig van Beethoven. După parcurgerea Bicentenarului, care a oferit numeroase prilejuri de aprofundare a creaţiei marelui compozitor, preferinţele au căpătat, desigur, o sensibilizare pronunţată pentru achiziţionarea unor discuri ce dau viaţă celebrelor sale creaţii. „Electrecord“-ul, sesizînd asemenea posibile afecţionări, aduce încă o contribuţie la completarea catalogului românesc de interpretări a cvartetelor de coarde (alte şase asemenea cvartete au apărut în interpretarea formaţiei camerale din Cluj, cu Ştefan Ruha la vioara I). Domeniu destul de restrins — aparent — ca accesibilitate, cvartetul beethovenian are nevoie de asemenea mijloace de răspîndire, care dau posibilitatea audiţiei repetate, înţelegerii mai complete a muzicii. Alegerea se opreşte la primul cvartet din ciclul op. 59, aşa-numitele „Cvartete Razumovski“. Interpreţii, patru entuziaşti instrumentişti, şi-au cucerit în prealabil dreptul de a realiza discuri, prin succesele repurtate pe scenele de concerte din ţară şi de peste hotare. Reuniţi sub numele simbolic Cvartetul MUZICA, violoniştii George Hamza, Constantin Costache, violistul Ludovic Lang şi cellistul Robert Sladek, ating în această înregistrare nivelul necesar unei interpretări reprezentative pentru o formaţie. Este însă de dorit ca această iniţiativă, de a prezenta versiuni româneşti ale creaţiei beethoveniene de cameră, să nu se oprească la tematici izolate şi, totodată, să nu vizeze o diversitate interpretativă ce ar avea ca rezultat un mozaic stilistic inadecvat ■subiectului. Mai puţin discutat a fost un disc de muzică românească cu un profil inedit. Este vorba de o înregistrare ce reuneşte cîteva lucrări ce reiau elemente ale muzicii vechi româneşti. Nu numai titlurile inspiratoare sînt semnificative, ci şi comentariul muzical, semnat de doi apreciaţi compozitori contemporani : Sigismund Toduţă, care creează o inedită reevaluare a operelor muzicale datorate unui ilustru reprezentant din secolele trecute — Valentin Gref Bakfark — în Patru intabulaturi pentru lăută, şi Doru Popovici, explorînd universul culturii româneşti de sorginte bizantină, care scrie un Poem bizantin pentru orchestră de cameră şi se inspiră, într-o suită de orchestră, din celebrul document Codex Caloui,punînd în valoare o muzică ce atestă soliditatea şi complexitatea culturii româneşti din epoca premodernă. Interpreţi — Orchestra Filarmonicii, dirijată de Paul Popescu. O semnătură de calitate a înregistrărilor — maestrul de sunet Ben Bemfeld. Grigore Constantinescu DEM. IORDACHE : „Julia”