Informatia Bucureştiului, ianuarie 1971 (Anul 18, nr. 5399-5421)

1971-01-13 / nr. 5407

T­oată lumea ştie că arta re­fuză reţetele prestabilita. Chiar marii artişti, dacă nu se pot primeni, dacă nu pot păstra un element de înnoire originală, o nuanţă ine­dită, secretă sau vădită, ajung la „formulă", sfîrşind prin a se auto-cita la nesfîrşit. Cum funcţionează gustul In creaţie ? In Evul mediu existau scanoa­nele*4 artistice. Renaşterea a cre­zut in reguli absolute de gust, puţind asigura „desăvîrşirea", fru­mosul „ideal", realizarea proto­tipurilor de gust maximal. In epoca noastră, insă, se încearcă pe alocuri, prin răsturnarea tu­turor ierarhiilor de valori, pro­clamarea „anti-gustului" ca su­prem principiu creator. Dar cultul spontaneităţii cu orice preţ nu poate duce decit la întronarea libertăţii fără mar­gini. ciştigăm sau pierdem In planul ierarhizării valorilor au­tentice ? Oare această­­mliberta­­te" nelimitată nu ne aruncă In Gustul anti-gustului de NICOLAE ARGINTESCU-AMZA cea mai tipică anarhia a gustu­lui estetic ? Din fericire, exista insă legea secretă, mereu reîn­noită, a structurii biologice. Alt­fel înseşi condiţiile vieţii ar fi în primejdie. Mai mult, anarhia gustului ar duce, în cadre bio­logice, la haotic în domeniul spi­ritului, la incoerenţa dizgraţioa­să în domeniul comportării, la totală absurditate în evoluţia psi­hică. Fiindcă, oricum l-am ju­deca, gustul trebuie să reprezin­te, in ultimă instanţă, o adapta­re organică, o asimilare intimă. Cu sau fără voia noastră, legile fundamentale ale biologicului vor reabilita, mai tîrziu ori mai de­vreme, coordonatele gustului, res­tabilind principiul milenar al u­­nităţii în diversitate, al ierarhiei valorilor creatoare, al ordinii vii, înlăturînd schematismul, rigi­ditatea, dogmatismele învechite şi pretenţioase. Dacă respiraţia firească supor­tă greu opresiunea, încorsetarea, dezvoltarea frumosului in crea­ţia artistică cere un minimal prin­cipiu de armonie spirituală. Gus­tul modern, principiile estetice actuale, oricît de largi, acceptă chiar libertăţile şocante ale anti­­artei, dar nu vor putea niciodată accepta anti-arta In aspectul ei de gradare, anti-arta de came- rotă, exerciţiile agramate, bu­­­buiala estetică. In cadrele celui mai elementar bun simţ, gustul, chiar In formele sale rudimenta­re, refuză pictura de gang şi nu interesează in domeniul es­teticii sculptura de cofeturi... Un vechi proverb pretinde că gusturile nu se discută. In epo­ca noastră, insă, ele se discută chiar excesiv, iar disputele, ma­nifestele şi imprecaţiile se ţin lanţ, de unde şi proclamarea anti­­gustului. Dar creaţia autentică nu poate trăi din efemer, din improvizaţiei din inconsistenţă. Seriozitatea poate fi adesea plic­ticoasă, dar ostentaţia, comple­zenţa în neseriozitate ajung re­pede insuportabile, chiar la un mare talent, personalitate de prim rang, ca Salvator Dalii din pildă. Respectarea măcar mini­mală a legilor intime ale gustu­lui rămîne, cred, în continuare, unul dintre fundamentele civili­zaţiei adevărate. Vitrina cârtii de arta Comentat« da DARIE NOVACEANU ÎN IMAGINI“ N­ume cunoscut pretutindeni a că­rui autoritate, în multe privinţe, dar mai ales în materie de artă, a fost deseori contestată sau di­minuată, Elie Faure îmi oferă rarisi­mul privilegiu de a-mi repeta încă o dată o idee jenantă : arta nu are ne­voie de interpretare, ci de lectură. Mai mult, cei mai buni interpreţi (pen­tru că, totuşi...) ai ei nu sînt neapărat specialiştii şi somităţile, ei cititorii au­tentici şi neliniştiţi In ceea ce-l priveşte pe doctorul Faure, destinul său i-a lăsat insatisfac­ţie chiar şi în condiţia de postum , spe­cialiştii şi somităţile — incontestabile* chiar­­ — continuă să-1 conteste sau sâ-1 diminueze. îşi fac, adică, loc în ordan Cilimet este un autor care detestă ipo­teticul şi aproximaţia, surse Inepuizabile de artă relativă, încercind să nu exprime păreri, ei convin­geri, Judecăţi cu funcţie axio­matică, Idei care nu suportă materia îndoielnică. Foarte rar, pe parcursul acestor pa­gini apar acele plictisitoare formule „după cum susţine­m...“, „cred că...” sau „s-ar putea ca...“. Mă văd obligat, de aceea, să-i respect avizul către ci­titorul cărţii, retranscriindu-l, cu tot neadevărul pe care-l conţine : „Această carte nu este, cum s-ar părea la prima vedere, o carte despre film“. Practic, după o astfel de a­­firmaţie, nu mai rămân decit două posibilităţi (carte pentru film sau împotriva filmului). ELIE FAURE: faţă şi la tribună, dar cind vor să comunice un lucru mai personal se trans­formă în şcolari supuşi, răsfoind pe sub bănci paginile sale, citîndu-i cu plăcere şi, uneori, fără semnătură... Apariţia în româneşte a lucrării sale de Istoria artei, intr-o traducere bună care nu oboseşte de loc pe parcursul atîtor pagini, semnată de Irina Mavro­­din, este, evident, un eveniment cultu­ral deosebit. Şi spunînd aceasta, tre­cem cu vederea peste regretul ci e vorba de o apariţie care a întirziat in mod nemotivat (de ce abia acum, după ce alte, astfel de cărţi, ne-au cam deformat?), dar nu putem ab­solvi Editura Meridiane de condiţia grafică mult prea modestă : format de buzunar, literă măruntă. Imprimarea re­producerilor (numai alb-negru) de foar­te slabă calitate şi o legătorie (de fapt, broşare) deranjabilă. Nu, absolut nu. Cu toată modestia recunoscută a lui Elie Faure trebuia ca acest act de cul­tură să se fi bucurat de cu totul şi cu totul altceva. S-ar putea însă să fie vorba de „accesibilitate“ (n-am zis ren­tabilitate !), şi atunci... labilă analiză a filmului şi a romanului poliţist, apoi o alta a westernului, horap­­ului şi desenului animat, iar, la sfîrşit, o exactă interpre­tare a comediei burleşti. Am spus că avizul său că­tre cititor conţine un neade­văr : cartea sa este una des­pre film. Dar nu e vorba de un despre comun, au­torul dovedind o rară cu­noaştere a subiectului ; atit de rară, incit, descompunînd într-un stil alert, suprave­gheat de metaforă, bucată cu bucată amintitele specii ale filmului, ne răpeşte orice mister pe care-l mai aveam, ca profani, despre acestea. Şi astfel, autorul anulează tocmai „poezia» despre care vorbea în aviz, reuşind o carte de valoare, pină acum unic» la noi, în „ramura“ criticii şi teoriei filmului. P­atru autori — Vâsli« Drăguţ, Vasile Ho­rea» Dan Grigorescu şi Maria Mihalache — semnează Împreună această intiie Încercare de sinteză In imagine şi text a picturii româneşti, împreună, deşi fiecare Îşi are un teritoriu perfect delimitat, iar uni­tatea volumului este susţinută mai mult din afară, prin cronologie şi mai puţin dinlăun­tru, prin metodologie şi instrumente de lucru. Intre, dacă ignorăm unele intenţii materializa­te (G. Oprescu), atit de puţine, incit ne putem jena cu toată sinceritatea şi cu tot regretul. E o carte căreia i se vor aduce multe ob­servaţii critice. Şi asta-i rău, chiar dacă le are: cel puţin în arte, păcatul nostru capital este de a critica excesiv, uneori fără temei, şi de a nu lăuda decit forţat. Dar este şi o carte căreia trebuie să i se recunoască părţile bune : sinteză şi, în acelaşi timp, panoramă. „Pictura românească in ima­gini” subliniază cu bune mijloace şi cu multă sugestie continuitatea neamului nostru, peste vitregii, în a crea valori spirituale de mare ex­presie şi originalitate. Un merit aparte II re­vine aici lui Vasile Drăguţ, care reuşeşte să pună in circulaţie opere şi nume inedite sau foarte puţin cunoscute. Păcat că spaţiul cărţii (tiranic, asemenea celui acordat acestei ru­brici...) l-a obligat „condensării dilatate”. Sar­cina lui a fost cea mai ingrată (Pictura veche românească) şi s-a achitat foarte bine. In schimb, lui Marin Mihalache i-a revenit sec­ţiunea ce* mii «Misst« (Hotăra contempora­nă) şi aici văd cflsivs num« omise şi sitei* cu mei puţine drepturi pentru această expozi­ţie. Şi prevăd alergia criticii. Textul său e uşor schematic şi pe aici se va Înainta mult Împotriva sa. Pe aici şi pe la dubla tratare a unor autori (mulţi...), avuţi in vedere atit de el, cit şi de Dan Grigorescu, cu Justeţe con­sider eu, dar cu prea multă bunăvoinţă. In rest, nu Înţeleg de ce autorul colectiv sau redactorul cărţii, semnat cu eufemismul „lector”, n-a realizat un indice de nume şi de reproduceri, treabă simplă, dar absolut nece­sară şi, de aceea, de neiertat. Şi tot in rest, înţeleg că arta noastră tipografică refuză să scape de mediocritate : calitatea reproduceri­lor este Încă foarte slabă, calitatea e plină de ceaţă, culorile sunt moarte, nuanţele dez­echilibrate. Vă asigur că albastrul de Voroneţ nu-i aşa, că Grigorescu nu-i un amator, că florile lui Luchian au fost ucise, că Pu­luţă se poate supăra. Dar, observaţia aceasta este un strigăt in deşerturi pentru că se strigă mereu, dar nimeni nu te aude... Cei care ar trebui să te audă sunt preocupaţi de cifre şi „noduri” , de aceea le ofer unul : autorii sus­ţin că ediţia lor are 1 I0 imagini. Nu-i adevă­rat. Cu supracoperta Sint 1113. Fără supra­­copertă sint 1104. Prin urmare 1 sau 9 nu au această calitate. Care ? Imposibil de ştiut, cred că nu ştiu nici autorii, dar în loc să numărăm, ar fi foarte bine dacă le-am face mai bune. „Istoria artei“ dar, se mai caută un» (o­sesia coşmarurilor vieţii con­carte despre poezie­­) şi toc- temporane“, mai aceasta este cartea în­ Are şi nu are dreptate Ior­­săşi : un admirabil tratat dan Chimet. Cunoştinţele explicativ al poeziei tinereţii sale, intuiţia, puterea de sîn­cinematografiei, pierdută m­a­ teză, capacitatea anticipării „PICTURA P IORDAN CHIMEŢ: „Eroi, fantome, şoricei“ intea unei maturităţi care a sosit repede şi fără să-i mai recunoască „firea“ adolescen­tină. Şi aceasta pentru că — afirmă autorul — cinemato­grafia şi-ar fi uitat maturi­tatea, Iar mai apoi şi-a sacri­ficat certitudinile „ pentru a intra cit mai curînd nu po­ne-ar putea convinge că acest lucru-i adevărat (şi voi începe să cred că este), dar el nu-şi propune să demons­treze asta, ei să discute. Şi în acest permanent dialog nestăvilit stă valoarea cărţii sale, valoare indiscutabilă : ni se face mai intii o admi­ BRĂDUȚ COVALIU : „Peisaj” (din volumul „Pictura românească în imagini“) Prezenţă artistică deose­bit de puternică, compozi­torul Wilhelm Berger apare în contextul vieţii noastre muzicale ca un creator cu multiple preocupări. Iată citeva din gîndurile ce se profilează în perspectiva a­­cestui început de an : — Cu timpul m-am obiş­nuit să-mi asigur priorităţi şi stadii de muncă, fie în faţa hîrtiei cu portative, fie în faţa colii albe, pentru a „pune în pagină“ desfăşu­rări sonore de ordin simfo­nic, concertant şi cameral, sau investigaţii privind teo­ria muzicii şi istoria genu­rilor muzicale. Cred într-o funcţie compensatoare şi stimulatoare dintre acesta discipline care ţin toate de muzică, de activitatea da creaţie, de gîndirea muzici­anului contemporan. Desi­gur, bucuria de a intui, da­­ a inventa şi elabora ac­­­­ţiu­ni sonore complexe, co­ordonate printr-o drama­turgie sonoră pentru a se împlini într-o operă uni­tară, străjuită de un sens şi de o semnificaţie etică, această bucurie a facerii şi a comunicării artistice cu semenii nu poate fi măsu­rată şi nici descrisă. Ea se trăieşte, adînc şi emoţio­nant, la masa de lucru şi — în cazurile însorite — In sala de concert. •*­ Concret, ce aşteptăm, In curînd, pentru prime au­diţii de concert ? — Simfonia a Vil-a şî Concertul pentru două Vio­line şi orchestră vor prin­de viaţă In cursul acestui an prin prima lor audiţie Se cade să mă îndrept acum spre volumul secund din ciclul de ghiduri Mu­zica simfonică, cuprinzînd In chip analitic şi sintetic sfera muzicii romantice. — Creaţia muzicologica răspunde intr-adevăr, unei permanenţe a muncii dv. ? — Scientizarea muzicii în anumite genuri şi domenii ale ei este un fenomen la ordinea zilei. Procesul exis­tă de mult, se amplifică pe alocuri într-un ritm fantas­tic, iar cuceriri certe riscă să se amestece de-a valma cu produse ale hazardului, ale clipei, ale jocului şi mo­dei de-a ştiinţa. Astfel, se prefigurează întrebări, tot mai întemeiate, mai pro­funde şi stăruitoare. Stime­ din ce în ce mai mult acele cercetări şi izbînzi contem­porane în domeniul teoriei compoziţiei, care înaripează inventivitatea creatoare, care oferă fanteziei o or­dine necesară şi riguroasă, premise sclipitoare pentru pornirea, arcuirea şi finali­zarea comunicării umane însufleţite şi emoţionate. In acest înţeles am urmărit concretizarea unor investi­gaţii teor­etice, publicate î­n deceniul trecut, ca, de pil­dă, Moduri şi proporţi* Structuri sonore şi aspec­tele lor armonice. Sunt pe cale de a înşirui, într-un sistem, scrieri diferite, de fapt părţi ale unei metode de analiză şi interpretare a unor posibilităţi sonore imaginate şi experimentate, sugestii îndreptate către practica compoziţiei. Scop în sine din teoria muzicală nu se poate face, nici măcar... teoretic. De fa­pt, în acest adevăr stă imensa forţă a muzicii, care, altfel, s-ar fi înecat în sofisme încă de acum un mileniu. Mesajul artei stă mai pre­sus şi domină controver­sele asupra modalităţilor compoziţionale. Iar muzica, chiar şi cea mai savant compusă, fiinţează numai prin mesaj. Rep. o£a masa de lucru WILHELM BERGER TAPISERIA — UMĂR LA UMĂR CU ARTA MONUMENTALA Expoziţia de tapiserii ,­ pictur­­a GE­TEI CRĂCIUN COSTUM la „Simeza” de­monstrează că începem să avem de-a face cu caracterele unei şcoli sparte. In succesiunea artiştilor ce au realizat tapiserii, asistăm la o angajare delibe­rată a dezvoltării tradiţiilor noastre vechi, în sfera unei determinate situaţii istorice şi naţionale. Remarcăm astfel şi la Geta Crăciun Costin prelucrarea orna­­mentcii populare Intr-o structură­­ mo­dernă a imaginii. Ca fenomen artistic constituit, arta tapiseriei s-a impus In urmă cu 12—15 ani. Intr-un ciclu execu­tat pentru căminele studenţeşti din Bucureşti şi Cluj, doblndind după aceea o dezvoltare impresionantă, pînâ la a-şi găsi astăzi confirmarea maturităţii, In comenzile date pentru clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti. Alături de arta monumentală, tapiseria Constituie astfel o mişcare artistică con­vergentă cu ideile sociale ale contempo­raneităţii, de unde şi caracterul ei de masă. Iar Geta Crăciun Costin exprimă în lucrările sale („Semnele veacului”, „Din poveste“, „Cad frunzele“, „încleş­tare“) şi picturi (guaşe şi ulei) tocmai sentimentul de împlinire şi maturitate, Intr-o formă modernă a interpretării spaţiului, in Întregime lizibil la supra­faţa imaginii. O ILUSTRARE MAI MULT SAU MAI PUJIN OBIECTIVA A NATURII ALEXANDRU TRIFU, la "­imfora", expune o pictură romantică, in interpre­tare dramatică sau nostalgică a naturii, dar și el este preocupat de pictural. SEMNAL INTERPREŢI DE ELITA LA „ISTORIA MUZICII“ PE DISC In seria „Istoria muzicii univer­sale In exemple”, lansată de prof. Zeno Vancea, se anunţă al treilea disc, intitulat„ Muzica instrumentală în a doua jumătate a secolului al 17-lea şi în secolul al 17-lea“. Sunt incluse lucrări de Tartini, Scarlatti, Vinci, Locatelli, Boccherini Vivaldi, Rameau, Leclair, Grétry, Stelzel, Telemann, Stamitz. Valoarea acestei înregistrări e cu atit mai deosebită, cu cit la realizarea ei şi-au oferit concursul artişti de renume: violon­celistul Radu Aldulescu, pianistul Aldo Ciccolini, violoniştii Lola Bo­­bescu şi Semion Smitkovski (laurea­tul primului concurs Internaţional „George Enescu”). Acompaniamen­tul a fost asigurat de filarmonicile din Bucureşti şi Cluj, de Orchestra Radioteleviziunii şi de Orchestra de coarde Ysaye din Bruxelles. De menţionat că discul este însoţit de o amplă broşură explicativă, cu ilus­traţii şi exemple de note muzicale. OPT CINTECE CU MARIA lAIAreţu Veterana cintecului oltenesc intră din nou în actualitatea Electrecor­­dului cu opt piese folclorice, acom­paniată de orchestra Constantin Bu­suioc. Neobosită culegătoare de me­lodii populare, Marta Lătureţu se prezintă cu un repertoriu nou: „Cîntă, cîntă Gorjule”, „Pe sub poala pădurii”. „Ţi-ai uitat, neică, dragostea noastră“, „Ce frumoasă-i potecuţa“, „Mai ţii minte, măi, dragă Marie“. „Dulce-i dragostea pe fîn cosit”, „Dunăre. Dunăre lină", „Sal­cie cu frunza moale*. CINTECE ŞI OBICEIURI FOLCLORICE Seria „Antologia muzicii populare româneşti” editată de Electrecord, în colaborare cu Institutul de etno­grafie şi folclor, continuă cu o nouă casetă (două discuri) intitu­lată Obiceiul colindatului şi colin­dele. Au fost înregistrate, în ori­ginal, texte şi cîntece în interpreta­rea creatorilor şi artiştilor amatori din diverse zone folclorice ale ţării­­cursul inferior al Dunării, şesul Brăilei, Muscel, ţinutul Pădure­­nilor (Hunedoara), Munţii Apuseni, cursul mijlociu al Mureşului, Valea Crişului Alb. In caseta ce urmează să apară se află şi o broşură expli­cativă, tipărită in patru limbi, semnată de Emilia Comişel şi Ovi­­diu Bîrlă, cercetători la Institutul de etnografie şi folclor. DEBUTUL FORMAŢIEI „SAVOY*... ...este anunţat la sfîrşitul acestei luni cu un disc cuprinzînd patru melodii. Piesele sînt prelucrate de Marin Nistor, membru al formaţiei, după cîntece populare cunoscute: Ciobănaşul. Melodie din Oaş, Mîn­­druliţa mea, Dorul. G. IONESCU-GION­IN „CONSTAN­TIN BRÎNCOVEANU” După recentul disc de teatru „Meş­terul Manole“, editat după înregis­trarea radiofonică a piesei (cu Ion Marinescu şi Valeria Seciu în rolu­rile principale), Electrecordul a ape­lat din nou la fonoteca Radio. Piesa lui Nicolae Iorga, „Constantin Brîn­­coveanu”, adaptată de Dan Tărchilă, urmează să apară în magazinele de specialitate avîndu-l ca protagonist pe G. Ionescu-Gion. Din distribuţie mai fac parte: Irina Răch­iţeanu-Şi­­rianu (d-na Maria), G. Calboreanu (mitropolitul), Fory Etterle­y (stolnicul Cantacuzino). Regia artistică este semnată de Paul Stratilat. ARTA MODEI Anul nou in stil vechi Aşadar, acum, ctnd nămeţii bat la uşă şi cum în materie de îmbrăcăminte nu toată lumea îşi face iama car, să vedem dacă In magazine mai sint „sănii“... în­­eintaţi de tulburătoarea orgie a frumuseţilor vestimentare oferite cu osebire In ca­drul recentelor prezentări de confecţii, ne-am oprit la moda de inspiraţie folclorică. Am plecat la drum cu optimism, gîndind că atit industria cît şi comerţul au aflat la vreme de yoga pe care „Ciocîrlia cu maramă de borangic” a iscat-o în marile me­tropole ale lumii. Deci, la „Eva“. Dar... La „Eva“ nici pomeneală de aşa ceva ! Rafturile şi ra­ioanele, pline cu ce ? Pe umeraşe spînzură, jenate parcă, taioare cu preţ redus, ja­chete cu pantaloni strimţi, care se purtau cu vreo trei ani în urmă, balonzaide din fîş (î). La ce bun să mai întrebăm despre modelele noi, cu garnituri de blană, de piele sau metalice, de ansamblurile cu tunică sau pantaloni evazaţi, bufanţi, golf sau de confecţiile inspirate din folclor ? Şi totuşi, revistele de modă — cele străine, e a­­devărat, dar pe care le citesc, slavă domnului, şi creatorii noştri — ne sugerează pal­toane şi haine de ploaie în culori vii şi caută să ne convingă că albul zăpezii s-ar asorta de minune cu o cromatică îndrăzneaţă. Noi credem, suntem­ chiar convinse că ne-ar sta bine, numai realizatorul produselor de serie se dovedeşte a fi... ateu . Să nu disperăm, însă. Centrele de comandă Tricotexuil execută cele­im­ai moderne mo­dele de tricotaje (în piaţa Amzei puteţi găsi chiar încîntătoare unicate), la magazinele de artizanat există chimice, cojoace, bande, fuste şi jachete mici, veste lungi din alta, sumane ş.ă­ Altă noutate : o cooperativă din Măcin a „lansat“ la magazinul de artizanat din complexul „Eva“, două exemplare (două, da, ce vă miraţi ?) de garni­turi ornamentale cu motive populare (geantă, cordon, eşarfă). Stau in vitrină. Piesele fiind siameze şi preţul numai per total (1 774 lei), au toate şansele să devină... piese de muzeu. Această cooperativă din Măcin a trimis, la acelaşi magazin, trei cravate (nu întrebaţi de ce numai trei, e secretul furnizorului­­) din in, cu batistă, ornate cu motive româneşti. S-au vindut. Normal. Erau frumoase. Ce concluzii or fi tras „lan­satorii“ dintr-un sondaj atit de... profund, nu ştim. Volens-noltws o concluzie tragem Insă noi. Am intrat in **oul an, dar practicile, din păcate, sint tot cele din anii tre­cuţi. Să avem răbdare, să nu ne întristăm, poate că furnizorii trec pe.„ stil nou. Gabriela Bucur Jurnalul galeriilor Prezentat de MIRCEA DEAC Modelul modelează inspiraţia plastică? RADU DRAGOMIR ! Simfonia a Di­a corală Obiectul final al creaţiei nu este reprezentarea, ci elaborarea unei afective, la care 11« determină toiul înconjurător: un lan de griu, un apus de toamnă, un peisaj marin, sau de iarnă. Evident, nu numai Trifu face o pictură din impulsiuni ; el se înscrie într-o pleiadă ce aparţine tradiţiei, prin ilus­trarea mai mult sau mai puţin obiecti­vă a naturii. Şi dacă stăruim­­asupra creaţiei sale, acea­sta se datorează tocmai prospeţimii cromatice, sinceri­tăţii cu care trăieş­te momentele de viu ale Inspiraţiei. Există tn pinzi­le a­­cestui artist o tru­fie şi o siguranţă coloristică, dar şi o dăruire funciară In ceea ce redă. Trufii modelează culoarea, , o lucrează, nu se teme să păstreze puritatea şi prospe­ţimea tonului şi, aici, pe pinză plă­mădeşte imaginea inedită şi expresivă a naturii. (Urmare din pag. 1) primele trei locuri nu se află nici unul dintre filmele chemate „in ajutor“, care să contrazică profilul de calitate al sălii. In frunte se plasează excelentul film an­­tirasist al lui Norman Jewison IN AR­ȘITA NOPȚII, care în aproape două luni de programare a înregistrat aproape 150 000 de spectatori. Pe al doilea loc apare „Z“, alt film de angajantă atitu­dine socială cu 57 000 bilete solicitate, iar Pe al treilea, interesantul experiment lirico-ştiinţifico-fantast al lui Alain Res­nais TE IUBESC, TE IUBESC (47 000 spectatori). Alte succese, în ordinea cla­sării : JURNALUL UNEI CAMERISTE de Bunuel (33 000), ELVIRA MADIGAN (33 879) sau PENTRU ŢARA ŞI REGE de Losey (21 000). Lista filmelor celor mai solicitate demonstrează că există, deja, în jurul cinematografului Capitol* un public capabil să susţină, să renta­bilizeze filme dificile, să aprecieze şi să stimuleze programarea acestora.­­ Care ar fi, însă, citeva dintre peliculele cu cele mai reduse încasări? S-ar părea că ar fi interesanta comedie tragică PAS­ARI ŞI OGARI (800 spectatori), ecra­nizarea CĂLĂTORIE IN JURUL CRA­NIULUI MEIJ (1 328 bilete vîndute), OMUL RAS IN CAP al lui Delvaux (3 700 solicitări). Un detaliu revelator se cere însă adăugat : toate aceste filme au rulat numai cîteva spectacole şi au fost programate, ceea ce nu e de loc indife­rent, la orele 21. Un indiciu determinant pentru aprecierea rentabilităţii devine, in această lumină, media de intrări înregis­trată pe spectacol. Chiar filmul Păsări şi ogari, aparent campion al neren­­tabili­tăţii, se dovedeşte din acest unghi de ve­dere mai „comercial“ decit melodrama lui Terence Young pomul de crăciun. Intr-adevăr, Păsări şi ogari a rulat nu­mai de patru o­ri, Inregistrtnd o medie de 200 spectatori de proiecţie, In vreme ce media melodramei lui Young n-a trecut da 150 de Intrări In cele 160 de spectacole In care a fost programată. Cît despre Omul ras in cap, In cele şase seri în care a rulat a înregistrat media de 530 de intrări de spectacol, ceea ce îl ridică de fapt din coada listei, In frun­tea ei, la nivelul cel mai ridicat de bi­lete solicitate in spectacolele anului 1970. O asemenea constatare trezește fireasca noastră surprindere. De ce, dacă publi­cul a dovedit Interes pentru un film, a continuat să fie programat cu atlta ingratitudine, mai mult decit atit, a fost scos, după numai o săptămină, de pe afiş ? De ce un film ca Asul de pică, evidenţiat şi el pentru coeficientul ridi­cat al frecvenţei (400 de bilete de spec­tacol) a fost programat doar de 12 ori ! Şi de ce filme ineficace, fie şi pe plan comercial, ca producţia italiană Monştrii sau Pomul de crăciun, au fost menţi­nute săptămîni de-a rîndul, deşi nu ajungeau nici măcar la 200 de bilete soli­citate la fiecare spectacol ? S-a mani­festat aici, desigur, cunoscuta suficienţă a distribuitorului care îşi închipuie că ştie mai bine decit publicul însuşi ce vrea spectatorul ; şi-au spus cuvintul rutina şi prejudecata, ele — nu filmele de artă — au pus în primejdie planul cinematografului Capitol. Dar în afara acestei condiţii subiective a ineficienţei comerciale, mai există şi una obiectivă : capacitatea sălii Capitol. Se ştie că există filme de calitate deo­sebită, capabile să întrunească sufragiile unui numeros public, după cum există şi altele, la fel de valoroase, care se adre­sează unui număr mai modest de spec­tatori. Departe de noi gândul de a pleda pentru o artă aristocratică, a elitelor, dar publicul e format din categorii dife­rite, după preocupări şi înclinaţii, care trebuie, diversificat, satisfăcute. Nimeni nu se miră că un volum de versuri sau un eseu filozofic este editat într-un nu­măr redus de exemplare. De ce ne-ar mai surprinde, atunci, că un film de m­­e­­ditaţie sau un poem cinematografic, stîrneşte interesul unui public mai puţin numeros ? Pretutindeni In lume, acest gen de filme este programat In săli mici, tocmai pentru a nu le compromite rentabilitatea. Şi la noi cinematograful de artă îşi făcuse cindva, debutul, intr-o asemenea sală, la „Central“. Apoi, insă, s-a mutat, după cum se ştie, la Capitol, care are 632 de locuri. Filme ca ROŞU ŞI AURIU, UN CUIB ne­NOBILI sau ZONA ÎNCHISA ar fi rulat la „Central" cu sala plină , la dimensiunea sălii „Ca­pitol“ ele se dovedesc deficitare şi sunt programate ingrat, o singură dată pe zi. Un film de artă din această categorie devine o adevărată „cenuşăreasă“, iar spectatorul trebuie să-şi sacrifice orele de odihnă de la începutul nopţii, dacă ţine morţiş să nu-l piardă. Filmului co­mercial i se asigură toate comodităţile , a vedea. In schimb, un film deosebit de valoros rămîne o problemă. Este evident că, In faţa creşterii pu­blicului care frecventează cinematograful de artă şi a diversificării sale, au deve­nit necesare cel puţin două săli specia­lizate. Una pentru filme capabile să sus­cite interesul unui public larg, cealaltă, mică, putînd programa la toate orele filme mai dificile. Nimeni nu pretinde să fie asigurate, săptămină de săptă­­mină, premiere la ambele cinematografe. Un repertoriu echilibrat ar putea Îm­bina filme inedite cu reluările cele mai valoroase, mulţumind astfel, prin elas­ticitate, pe toată lumea. Nu le cerem distribuitorilor noştri de film să se pos­teze in rolul unor mecena. Le solicităm doar o analiză obiectivă şi ştiinţifică a cererii de pe „plata“ cinematografică şi o echilib­ru­tâ deservire a „comenzilor" tu­turor categoriilor de gust ale publicului... L­a cl­ient vorbind, între comerţ şi artă nu e nici o contradicţie. Cu o condiţie : comerţul să fie făcut cu artă. Cinematograful de artă intre cerinţe şi programare RITMUL MUZICII CONVERTIT TN RITM PICTURAL îndeosebi de la Impresionism, muzica s-a integrat sistematic In expresia plas­tică. Aşa au apărut „muzicaliştii“, sau opere ca cele semnate de Sedje Heraon, pictoriţă şi compozitoare olandeză, venită de curînd In România pentru a studia critecul nostru popular, folosind o ma­nieră de calcul geometric, sau cu lucră­rile pictorului RADU DRAGOMIR, expuse în sala de marmură a Conservatorului „Ciprian Porumbescu“, laolaltă cu ex­poziţia documentară „Ludwig van Beet­hoven“. Simbioza muzică-plastică este justificată de tema lucrărilor artistului ♦ „Opere beethoveniene în viziune croma­tică“. Urmărind sensul creaţiei marelui compozitor, Dragomir integrează muzica în culoare. Ritmul muzicii dobândeşte un ritm pictural. Desigur, nu poate fi o coerenţă doctrinară, o metodă obiectiva in această integrare, deşi pictorul lu­crează în spiritul unor principii proprii , mai degrabă este vorba de o trăire con­comitentă a muzicii şi imaginii plastica pe un plan afectiv. Intuitiv, spiritual­ Radu Dragomir nu face sofisticări cu­biste sau vorticiste, deşi este înrudit cu aceste tendinţe ; pur şi simplu el urmă­reşte sentimentul uman, inspirat de mu­zica lui Beethoven Redactorul paginii : MANOLE AUNEANU i CU­VÎNTIJL CITITORILOR e la mijlocul lunii trecute, dorind să-mi adun ma­terial documentar inedit pentru lucrarea de di­plomă, m-am deplasat la Bucu­reşti, între altele şi ca să vizitez Muzeul literaturii române, ştiam că sediul se află în loca­lul Uniunii scriitorilor. Acolo, însă, n-am găsit decît fotografii... Mi s-a spus că muzeul s-a mutat în altă parte (str. Fundaţiei nr. 4). M-am deplasat la noua adresă, dar nici urmă de aşa ceva. E drept, se amenaja acolo o expo­ziţie documentar-literară ,,Karel Capek“, ce urma să se deschidă spre sfîrşitul lunii... Din presă, am aflat că acest muzeu există, totuşi. A organizat expoziţii iti­nerante în străinătate, desfăşoară şi alte activităţi demne de inte­res. Recent, a editat chiar o re­vistă : „Manuscriptum“. Totuşi, principala sa menire este aceea de a pune la dispoziţia vizitatori­lor piese şi lucrări — manuscrise, scrisori, ediţii rare etc. — rămase moştenire de la maeştrii scrisului românesc. Sînt foarte curios să aflu : cînd se va redeschide pen­tru public Muzeul literaturii ro­mâne şi ce va cuprinde el ? „ EMIL PĂUN student-Iaşi­adrul organizatoric în care se desfăşoară, la ora ac­tuală, activitatea artişti­lor plastici (profesionişti şi amatori) este atît de ri­guros delimitat. Incit am impre­sia că nimeni nu­ mai cutează să escaladeze şi... barierele artifi­ciale. Concret, mă refer la faptul că dacă pentru profesionişti s-au pus la dispoziţie săli de expoziţie (nu prea multe, e drept),­ dacă aceştia au posibilitatea să-şi pro­cure materialele necesare la UIJ preţ rezonabil, amatorii au fost daţi cu desăvîrşire uitării. Nimic de spus, şi ei expun la diverse case de cultură sau cluburi sin­dicale, dar atît... Considerînd, probabil, că pasiunea şi dorinţa acestora de a se afirma sînt sufi­ciente, forurile tutelare nu se în­treabă cum şi la ce preţ îşi fac ei rost de materiale. Mai mult, dacă un artist amator doreşte să-şi vîndâ o parte din lucrări (evident valoroase, care să tre­zească interesul colecţionarilor modeşti), nu o poate face decît pe sub mînă, ca să mă exprim fără înconjur, pentru că galeriile cu vin­za­re ale Fondului plastic deservesc exclusiv pe profesio­nişti. Oare nu se poate întreprin­de nimic în această direcţie ? CRĂCIUN MATEESCU Loco P Ora arhitecturii . OBIECTIVELE UNIUNII ARHITECŢILOR B 1500 MEMBRI, CON­CURSURI ŞI STUDII DE DOCUMENTARE ■ DEZBATEREA SCHIŢELOR DE SISTEMATIZARE ■ APROPIATA CONFERINŢA PE ŢARĂ A ARHITECŢILOR Deschidem seria materialelor dedicate problemelor de arhitectură contemporană printr-un microinterviu cu secretarul Uniunii Arhitecţilor, AURELIAN TRIŞCU. — Ce ne puteţi spune — In sensul unei prime luări de contact — despre profilul şi obiectivele Uniunii Arhitecţilor ? — Uniunea noastră este o organizaţia obştească, profesională, care reuneşte peste 1 500 de membri din Bucureşti şi din filialele noastre din ţară. Principalul obiectiv este acela de a proiecta şi de a realiza un imens volum de construcţii din toate ramurile : industrie, comerţ, lo­cuinţe, dotări, agrement. In cadrul uniu­nii se dezbat probleme profesionale ac­tuale, constituindu-se o tribună largă de opinii şi sprijinind realizarea, prin insti­tutele de proiectări, a directivelor şi in­dicaţiilor pe teme de arhitectură şi sis­tematizare. De asemenea, U. A. benefi­ciază de un sector de studii şi documen­tare, de numeroase cercuri profesionale, organizează concursuri publice şi sprijină documentarea în ţară şi străinătate. Se organizează conferinţe şi prelegeri săptă­­mînale, precum şi expoziţii ale unor proiecte. — Care sint problemele actuale ce se dezbat in şi prin Uniunea Arhitecţilor 1 — In legătură cu tezele recent apărute asupra problemelor actuale ale arhitec­­turii şi sistematizării au avut loc dezba­teri la cîteva filiale din ţară — Timi­şoara, Braşov, Cluj — urmind ca zilele acestea să se desfăşoare şi la Constanţa, Ploieşti şi Piteşti. In activitatea din ulti­ma perioadă a fost discutat programul naţional de sistematizare, care înmănun­chează liniile directoare ale dezvoltării localităţilor şi a Întregului ansamblu na­ţional în cursul acestui cincinal. O altă preocupare este dezbaterea la faţa locu­lui a unor schiţe de sistematizare a ora­şelor — la sfîrşitul anului trecut la Sibiu, iar la sfîrşitul acestei luni la Oradea şi Craiova. O categorie importantă de ac­ţiuni o constituie concursurile publice de arhitectură şi sistematizare. A fost orga­nizat un astfel de concurs pentru staţiu­nea balneoclimaterică Sovata, planurile prezentate fiind expuse acum în sala de expoziţii a uniunii (strada Episcopiei nr. 9). Octavian Andronic Glume in tuş — Şi găurile alea ce reprezintă î — Dar se vede foarte clar : plănub­il statuii !! Desen de NEAGU RADULESCU Cronica discului BEETHOVEN INTR-O NOUĂ „DISTRIBUŢIE“ Printre noutăţile pe care melo­manul le poate găsi în magazi­nele muzicale, atenţia se opreşte asupra unui disc care poartă un nume de faimă — Ludwig van Beethoven. După parcurgerea Bi­centenarului, care a oferit nume­roase prilejuri de aprofundare a creaţiei marelui compozitor, prefe­rinţele au căpătat, desigur, o sen­sibilizare pronunţată pentru achi­ziţionarea unor discuri ce dau viaţă celebrelor sale creaţii. „Elec­­trecord“-ul, sesizînd asemenea po­sibile afecţionări, aduce încă o contribuţie la completarea catalo­gului românesc de interpretări a cvartetelor de coarde (alte şase asemenea cvartete au apărut în interpretarea formaţiei camerale din Cluj, cu Ştefan Ruha la vi­oara I). Domeniu destul de re­­strins — aparent — ca accesibili­tate, cvartetul beethovenian are nevoie de asemenea mijloace de răspîndire, care dau posibilitatea audiţiei repetate, înţelegerii mai complete a muzicii. Alegerea se opreşte la primul cvartet din ci­clul op. 59, aşa-numitele „Cvartete Razumovski“. Interpreţii, patru en­tuziaşti instrumentişti, şi-au cuce­rit în prealabil dreptul de a rea­liza discuri, prin succesele repur­tate pe scenele de concerte din ţară şi de peste hotare. Reuniţi sub numele simbolic Cvartetul MUZICA, violoniştii George Ham­za, Constantin Costache, violistul Ludovic Lang şi cellistul Robert Sladek, ating în această înregis­trare nivelul necesar unei inter­pretări reprezentative pentru o formaţie. Este însă de dorit ca această iniţiativă, de a prezenta versiuni româneşti ale creaţiei beethoveniene de cameră, să nu se oprească la tematici izolate şi, tot­odată, să nu vizeze o diversitate interpretativă ce ar avea ca rezul­tat un mozaic stilistic inadecvat ■subiectului. Mai puţin discutat a fost un disc de muzică românească cu un profil inedit. Este vorba de o în­registrare ce reuneşte cîteva lu­crări ce reiau elemente ale mu­zicii vechi româneşti. Nu numai titlurile inspiratoare sînt semnifi­cative, ci şi comentariul muzical, semnat de doi apreciaţi compozi­tori contemporani : Sigismund To­­duţă, care creează o inedită re­evaluare a operelor muzicale da­torate unui ilustru reprezentant din secolele trecute — Valentin Gref Bakfark — în Patru intabu­laturi pentru lăută, şi Doru Po­­povici, explorînd universul culturii româneşti de sorginte bizantină, care scrie un Poem bizantin pen­tru orchestră de cameră şi se ins­piră, într-o suită de orchestră, din celebrul document Codex Caloui,­­punînd în valoare o muzică ce atestă soliditatea şi complexitatea culturii româneşti din epoca pre­modernă. Interpreţi — Orchestra Filarmonicii, dirijată de Paul Po­­pescu. O semnătură de calitate a înregistrărilor — maestrul de su­net Ben Bemfeld. Grigore Constantinescu DEM. IORDACHE : „Julia”

Next