Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)
1965-09-11 / nr. 19
------ ——■——— --------------------------------------------------------------------------- ------ VLADIMIR STREINU Vasile Alecscvndri a fost marele poet al anticipării statului naţional şi, în măsură apreciabilă, participant de seamă al realizării acestui stat. Culegător şi „autor" de capodopere folclorice, afirmînd cu ele unitatea spirituală a românilor de pretutindeni ; poet al Unirii Principatelor, a cărui Hora Unirii răsună încă puternic în conştiinţa contemporană ; poet de asemenea, al războiului de independenţă cu ostaşii noştri, ce urmează aoi fi din nou apreciaţi conform esteticii timpului pentru care scria , vizionar sublim, dimpreună cu N. Bălcescu, al unificării întregului său neam de oameni prin dramele Fintina Blanduziei şi Ovidiu , acachelist de peisaje rural-decorative, numite de ei Pasteluri, pe care le imagina ca geografie necunoscută a unei istorii începătoare ; introducător al culturii ţării în familia culturilor europene romanice prin traducerea franceză a poeziilor populare şi prin încununarea Gintei Latine la Montpellier; natură solar mediteraneană în toate manifestările ei ; totodată insă spirit critic care, prin întinsa lui activitate teatrală de monoloage, vodeviluri, comedii şi drame, printr-o neostenită hărnicie publicistică şi operă epistolară, veghea diriguitor asupra destinului societăţii, pe care, încurajînd-o progresist, o satiriza în apucături retrograde ca şi în uşurătăţi inovatoare, Vasile Alecsandri este cea mai de seamă conştiinţă cultural-anticipativă a înfăptuirii statului naţional. Profeţie şi cronică de fapte istorice, opera lui scrisă, diversă şi nutrită de geniul improvizării, traduce în plan ideal o tot atît de hotărîtă, deşi mai restrînsă, acţiune politică. Scriitorul era, alături de Bălcescu şi Kogălniceanu, unul dintre primii cetăţeni ai ţării visate, pe cale de înfăptuire, încălzindu-se la idealurile social-revoluţionare de la 1848, activînd decisiv şi cu splendidă abnegaţie pentru unirea dintîi, conducînd ca unionist ilustru afacerile externe ale Principatelor- Unite şi lucrînd apoi, cu acelaşi iluminat patriotism, ca diplomat al cauzei poporului, pe lingă puterile occidentale. Dacă procesul marilor unităţi spirituale, al ciclurilor de cultură, care formează istoria unui popor, ascultă de legea în doi timpi a vieţii, un timp integraţionist, iar altul dezintegrant, Vasile Alecsandri, sub puterea acestei legi, a fost cel mai efectuat agent de integrare a unui prim-mod obştesc de viaţă românească. Aceluiaşi timp integraţionist va aparţine însuşi Eminescu, a cărui estetică a suferinţii şi inferioritate (faţă de „fericele" şi exteriorul înaintaş) va proiecta însă critic idealul comun într-o ucronie speculativă , şi-i vor aparţine mai toţi scriitorii noştri de pînă în preajma îndelung visatei reveniri la matcă a Transilvaniei, deşi aceştia, despărţiţi prin lirismul eminescian de exterioritatea şi improvizaţia tutelarului, totuşi, Alecsandri , şi numai urmaşii ultimului eveniment al integrării naţionale, căreia i se subsumează prin Alecsandri şi Eminescu estetice opuse, amîndouă uitate, vor fi prinşi în mişcarea esteticeşte şi socialmente, dezintegrantă, care încheie primul ciclu de cultură română modernă. Dar oricum ni s-ar înfăţişa acest ritm al istoriei şi culturii noastre, fapt este că Alecsandri şi-a instituit între contemporani pe drept cuvînt „regalitatea" fixată de Eminescu în „acel rege al poeziei" şi transformată de N. Iorga în capitol de istorie literară , iar nouă ne apare azi, la unul din colţurile edificiului care ne cuprinde pe toţi, ca adevărată piatră de temelie. Cum rostul fundamentelor este însă să existe, nevăzîndu-se, se întîmplă uneori ca inaparenţa lor să îndemne la judecăţi greşite. Faptul s-a şi întîmplat cu opera bunului bard. Marea strălucire, între contemporani, a operei lui legate de ciclul de cultură arătat, avea să scadă, să se cromeze oarecum, dacă nu chiar să se întunece cu totul, datorită în primul rînd mutaţiei lirice eminesciene, în al doilea rînd oficializării didactice şi apoi, odată cu încheierea ciclului respectiv, numeroaselor lui experienţe poetice de după întîiul război mondial. Pentru criticii dintre 1920 şi pînă în zilele noastre (vorbim de criticii literari, nu de profesori), uitînd cu toţii sau nemailuînd în seamă conformaţia obiectivă a geniului său, care îi susţine cea mai întinsă parte a operei şi judecîndu-l după puterea de transfigurare obiectiv lirică, ce nu aparţinea naturii sale, Alecsandri e văzut doar ca poet graţios, scenic, decorativ-melancolic, edulcorat şi cantabil, cînd n-au vrut să-i spună de-a dreptul superficial salonard, monden şi convenţional Şi este adevărat că el fusese în tinereţe autorul unui volum de Doine şi Lăcrămioare de un lirism galant, rarefiat şi facil. Nici opera de mai tîrziu nu va fi ferită de abuzul diminutivat, de gesticulaţia galantă, de idealizarea peste măsură a realităţii, de convenţia şi monocromia idilicopastorală, excese stilistice care vor face din Rodica modelul artificialităţii rustice, cum am arătat cîndva (v. Pagini de critică literară, 1938). Căci Vasile Alecsandri şi îndeosebi Alecsandri-liricul aparţinea ideal, depărtat în spaţiu şi timp, acelei academii scriitoriceşti din Roma sfîrşitului de secol al XVII-lea, academie numită „Arcadia" şi al cărei stil de poezie înflorise stilistic între barocul italian şi rococoul francez ; el era aşadar un arcadian moldo-valah, un fel de Metastasio român, ceea ce nu i-ar fi displăcut să audă, deîndoită ce însuşi îşi declara familia de origine italiană, dar ceea ce pentru noi nu acoperă partea viabilă a operei sale. Pînă la aceasta, e însă de reţinut chiar din Doine şi Lăcrămioare exotismul mediteranean (turco-veneţiano-iberic), exotism mai mult nomenclatural şi toponimic (extins în Pasteluri la sectorul de motive peisagiste chineze), ca şi măiestria celor mai felurite ritmuri, care dimpreună cu plăcerea formalistă şi o certă voinţă de stilizare vor forma rădăcina românească a înnoirilor macedonskiene (v. Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi subsemnatul, Istoria Literaturii Române Moderne, vol. I, 1943). încă o dată însă, arcadianismul lui Alecsandri nu divulgă adevărata natură a talentului său. Superficială fără îndoială, această poezie este superficială şi faţă de opera poetului. Dedesubtul pojghiţei de lirism arcadic, structura autentică a bardului, sustrăgîndu-l marilor concentrări lirice, îl orienta exterior, obiectiv și epic. Animat inchestionabil de un geniu nu liric, ci aplicativ, el privea îndeosebi lumea din afară, de unde descriptivismul în versuri ca şi în proză , nepreocupat de „teme" proprii, el şi le va însuşi pe acelea ale societăţii, ale sensibilităţii comune, versificînd evenimente contemporane, de unde aspectul de cronică naţională a operei lui , va adapta şi va prelucra vodeviluri şi comedii franceze, ca să satirizeze deformările unei burghezii nevîrstnice şi ale unei boerimi medievale, va recompune în vers bătut, deşi narativ, vechile Legende ale eposului popular; şi mai cu seamă, glorie ce nu i se va crema prin comparaţie cu nici un mare poet, el va crea, din rudimente folclorice disparate şi variante, acele nepieritoare capodopere, care sînt Mioriţa, Legenda Mînăstirii Curtea de Argeş, Mihul Copilul şi Toma Alimoş. Critica de azi e mai în măsură decît aceea deunăzi să revalorifice geniul aplicativ al bardului de la Mirceşti, aflîndu-se la începutul militant al altui ciclu de cultură, această critică, socialistă în idealurile ei, va fi de aceea spre cinstea vremii, mai înlesnită să-l descifreze în natura proprie pe marele înaintaş de la începutul primului ciclu de cultură română modernă. Cu inima lipita de tara strămoşeas Şi toate a ei alinturi profund ! Desen de MIHU VULCANESCU T Proletari clip toate larde, uniti-vă! ANUL VIII _ Nr. 19 (178) - 11 SEPTEMBRIE 1965 III.VISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Apare sîmbăta, la două săptâmîni — 12 PAGINI — 1,50 lei ------ - — Mi-aţi dat tricoale casei bătrîneşti, v-aţi plimbat buricele degetelor pe poarta mea cu încrestături, aţi stat de vorbă cu Lotru, dinele flocos care mă păzeşte şi pe care l-aţi îmbunat cu vorbă mieroasă, aruncîndu-i peste gărdul miez de piine ; fapt e că mi-afi intrat în bătătură cu ideea că trebuie să aflaţi cine sunt şi cum trăiesc sub soare. Şi, iaca, v-am spus... Aţi voit să-mi aflaţi vechimea spiţei şi eu am crezut de cuvinţă să vă plimb prin arborele neamului meu maramureşan cu de-a măruntul, ca să-l cetiţi ca pe-o carte. Nu m-am apucat să rostesc vorbe de clacă, istorii şi legende, bune de omorît timpul şi de adormit copiii ; v-am arătat vatra aşezării mele cu iz dacic, de „davă", cum de altfel şi numele i-o spune, Dragodava, şi v-am plimbat printre realităţi, iar cînd mi s-a părut mie că e cazul şi cui e cazul, mi-am crepat pieptul şi am scos inima de acolo, punîndu-v-o, caldă-căldicică, în palmă, ca pe-o jimblă. Adică lucrurile stau aşa. Aţi voit să ştiţi ce hram port în lume, cu ce mă ocup, ce virtuţi se ascund înlăuntrul meu, dacă am iscusinţe şi daruri de a înfrumuseţa locul care mă ţine în braţe şi aşa mai departe. Da, răspund, am un rost, o stea pe lume, întrebaţi-mă ce ştiu eu despre naştere, căsătorie, moarte, ori cum îmi petrec sărbătorile de peste an, datinile de muncă. Fapt e că v-am dus în Certeze, sat oşenesc, să vă arăt sîmbra oilor, după care v-am pus în braţe o cunună de seceriş (se strîngeau grînele), măşti din bătrîni, cu ciucuri, coarne de berbec, ochi fioroşi şi podoabe de lină figare, vopsită în multe culori, apoi colaci de nuntă cu împletituri şi turta dulce pentru nănaş, împodobită cu oglindă şi culorile curcubeului. Spuneam, cu alte cuvinte că sufletul maramureşanului tresaltă la tot şi la toate, ca o strună de ceteră. Noi, cei din nord, trăim împresuraţi de păduri, motiv pentru care lemnul ei,domnul şi dumnezeul nostru , iată-l prezent sub formă de aşezămint, casă, masă, poartă de şură, ori răspîndit în măruntele obiecte ţărăneşti, sub cele o mie de înfăţişări : cupă de muls, putinei,, cîntar, tioc pentru gresie, răboj de măsurat laptele, furcă de fin, furcă de tors, furcă de ucis lupi, jug, îmblâciu, război de ţesut, fus şi fuselniţă, suveică, blidar, lădoi şi mai sunt toate sărutate de isteţimea mîinilor mele , vreau să zic că fac mereu din briceag flori şi semne şi figuri şi chipuri, care nu-s altceva decît florile, semnele, figurile şi chipurile pe care natura maramureşană le-a vărsat în mine, iar eu le întorc naturii sub această formă, prin natura lucrurilor. Cum să numesc deprinderea asta de a lucra din lama cuţitului şi de a însufleţi obiectele ? V-au plăcut apoi vasele mele de lut, blidele şi budoaiele de pe pereţi, oalele cu lapte, ulcioarele cu fiţă, care îmi păstrează apa rece pe cîmp ; păi olăritul îl ştim de cînd lumea, iar Maramureşul e plin de şcoli şi centre de o tărie, pe care le deosebeşti după îmbinarea culorilor. Vasul de Lăpuş are mult verde, galben şi ocru, cel din Vama culori tari, sîngerii, în vreme ce pe valea Chioarului găseşti ceramica neagră, iar la Săcel pe cea nesmălţuită, goală-golufă, apropiată de străvechile vase daco-romane. Pot spune că mi-s pe plac ■ îndeosebivreo patru-cinci culori — roşul aprins, galbenul, verdele putred,teărămiziul, vînătul— şi mă joc de’minune cu culoriler acestea ; iptă-le în icoanelebătrinești, pictate pe sticlă, în cusăturile femeii mele, în ştergarele cu care îmi împodobesc odaia, în cergile mele de lină, cunoscute în România ca cergi de Berbeşti, de Săpînţa, de Moisei, de Chiuzbaia, în cămăşile de pînză cu creţuri la gît şi pumnăşei, în zodiile de Lăpuş şi şorţurile de Chioar, în sumanele şi gubele mele de lînă, în podoabele de nuntă ale fetelor, ori în zgardele de mărgele cu care îşi împodobesc gîtul lor înalt, de căprioară, în pieptarele feciorilor de pe Iza şi Mara sau în nemaipomenitele mele trăistuţe oşeneşti, în care port cuţit. V-au plăcut multe din lucrurile casei mele bătrîneşti şi mi le-aţi cerut şi le-aţi adus în Bucureşti şi aţi făcut cu ele expoziţie. Să le păstraţi ca lumina ochilor, în ele stă încremenită istoria noastră, a celor din nordul cel mai de nord al ţării, şi dacă se pierde chiar atîtica din aceste mărturii bătrîneşti, ar fi o pagubă — cum spuneţi voi — ireparabilă. Cam atît... POP SIMION Post-scriptum : Expoziţia se numeşte „Cultura populară din Maramureş" şi e opera a 12 specialişti de artă folclorică; ei au petrecut în Maramureş 668 de zile de cercetări pe teren, (anii 1962—1963), au vizitat 107 comune, au adunat 1 828 obiecte ţărăneşti şi au luat 10 995 fotografii la faţa locului. Expoziţia s-a deschis la sfîrşit de iulie, pe Calea Victoriei, în sălile Muzeului de artă populară, edificiu nu prea la îndemîna omului de pe stradă (nr. 107). Deoarece lipseşte afişul, informaţia de rigoare, doar sfînta şi oarba întimplare te poate conduce în acest • sanctuar de artă populară (pînă în prezent doar • 2 000 de vizitatorii). Dealtfel şi un franţuz rătăcit pe aici a notat înnoartea de impresii, extaziat şi , amărît totodată, următoarele : „Magnifique exposition, très bien réussie, et pour daquelle on devrait faire plus ■de publicité". Franțuzul e politicos, pentru că, de fapt, , pentru această expoziție, cu adevărat magnifică sub raportul valorii,nu s-a făcut aucune publicité. Se aude ? Început de septembrie VICTOR EFTIMIU Omagiu Mărire, slavă ţie, o, rege-al poeziei, Ovidiu, Despot Vodă, Fîntîna Blanduziei. Prin veacuri al tău nume cu flacără-l vom seri, Mărire, slavă fie, Vasile Alecsandri. Cîntat-ai pe Rodica şi zborul berzei leneş, Reduta unde falnic lupta vestitul leneş Şi-ai spus ce gînduri poartă un om în mintea lui Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui. Trecînd apoi hotarul, cîntat-ai Franţa, Rinul, — Balaur lung şi verde ce curge ca destinul, Apoi Mediterana, nemărginit safir, Şi-ai plîns pe cei ce pleacă pe drumul la Sibir. Cu flori te-ncununară, popoarele latine Şi-acum de pretutindeni românii vin la tine Cîntînd cu bărbăţie, în versul tău sonor Credinţa strămoşească şi-al patriei onor, înalt şi alb, Ceahlăul cuprinde toată zarea Ardealul, Bucovina, Carpafii, Oltul, marea înalt şi alb ca dînsul pe toţi tu ne priveşti, Mărire,, slavă fie, rapsod de la Mirceşti ! VICTOR TULBURE Alecsandri Ferice clipa cînd se-ntrezări Sub ale tale fulgere şi stele Şi faţa ţi-o cîntă, Alecsandri, — Moldova mea şi-a României mele ! El, glasul mioriţei strămoşeşti Făcîndu-i fraţi de-o mumă să-l cunoască, Cetăţi nălfă de scaun, la Mirceşti, în care poezia să domnească I Săgeţi tocite cînd în preajmă-i cad De laude l-acoperă felibrii Pe-acel ce-şi taie legendarul vad Pe unde Dragoş mai vînează zimbrii. Şi nu e asta I Eminescu chiar, îndepărtînd amurgurile toate, Cu fir de aur şi mărgăritar Veşmînt îi ţese în eternitate I