Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)

1965-09-11 / nr. 19

------ ——■——— --------------------------------------------------------------------------- ------­ VLADIMIR STREINU Vasile Alecscvndri a fost marele poet al anticipării statului naţional şi, în măsură apreciabilă, participant de seamă al realizării acestui stat. Culegător şi „autor" de capodo­pere folclorice, afirmînd cu ele uni­tatea spirituală a românilor de pre­tutindeni ; poet al Unirii Principate­lor, a cărui Hora Unirii răsună încă puternic în conştiinţa contemporană ; poet de asemenea, al războiului de independenţă cu ostaşii noştri, ce urmează a­oi fi din nou apreciaţi conform esteticii timpului pentru care scria , vizionar sublim, dimpreu­nă cu N. Bălcescu, al unificării în­tregului său neam de oameni prin dramele Fintina Blanduziei şi Ovidiu , acach­elist de peisaje rural-decorative, numite de ei Pasteluri, pe care le imagina ca geografie necunoscută a unei istorii începătoare ; introducă­­tor al culturii ţării în familia cultu­rilor europene romanice prin tradu­cerea franceză a poeziilor populare şi prin încununarea Gintei Latine la Montpellier; natură solar meditera­neană în toate manifestările ei ; tot­odată insă spirit critic care, prin în­tinsa lui activitate teatrală de mono­­loage, vodeviluri, comedii şi drame, printr-o neostenită hărnicie publicis­tică şi operă epistolară, veghea di­riguitor asupra destinului societăţii, pe care, încurajînd-o progresist, o sa­tiriza în apucături retrograde ca şi în uşurătăţi inovatoare, Vasile Alec­­sandri este cea mai de seamă con­ştiinţă cultural-anticipativă a înfăp­tuirii statului naţional. Profeţie şi cronică de fapte istorice, opera lui scrisă, diversă şi nutrită de geniul improvizării, traduce în plan ideal o tot atît de hotărîtă, deşi mai restrînsă, acţiune politică. Scriitorul era, alături de Bălcescu şi Kogălni­­ceanu, unul dintre primii cetăţeni ai ţării visate, pe cale de înfăptuire, în­­călzindu-se la idealurile social-revolu­­ţionare de la 1848, activînd decisiv şi cu splendidă abnegaţie pentru unirea dintîi, conducînd ca unionist ilustru a­­facerile externe ale Principatelor- Unite şi lucrînd apoi, cu acelaşi ilu­minat patriotism, ca diplomat al cau­zei poporului, pe lingă puterile occi­dentale. Dacă procesul marilor unităţi spiri­tuale, al ciclurilor de cultură, care formează istoria unui popor, ascultă de legea în doi timpi a vieţii, un timp integraţionist, iar altul dezinte­­grant, Vasile A­lecsandri, sub puterea acestei legi, a fost cel mai efectuat agent de integrare a unui prim-mod obştesc de viaţă românească. Acelu­iaşi timp integraţionist va aparţine însuşi Eminescu, a cărui estetică a su­­ferinţii şi inferioritate (faţă de „feri­cele" şi exteriorul înaintaş) va pro­iecta însă critic idealul comun într-o ucronie speculativă , şi-i vor aparţine mai toţi scriitorii noştri de pînă în preajma îndelung visatei reveniri la matcă a Transilvaniei, deşi aceştia, despărţiţi prin lirismul eminescian de exterioritatea şi improvizaţia tutelaru­lui, totuşi, Alecsandri , şi numai ur­maşii ultimului eveniment al integrării naţionale, căreia i se subsumează prin Alecsandri şi Eminescu estetice opuse, amîndouă uitate, vor fi prinşi în miş­carea esteticeşte şi socialmente, de­­zintegrantă, care încheie primul ciclu de cultură română modernă. Dar oricum ni s-ar înfăţişa acest ritm al istoriei şi culturii noastre, fapt este că Alecsandri şi-a instituit între contemporani pe drept cuvînt „regalitatea" fixată de Eminescu în „acel rege al poeziei" şi transformată de N. Iorga în capitol de istorie lite­rară , iar nouă ne apare azi, la unul din colţurile edificiului care ne cu­prinde pe toţi, ca adevărată piatră de temelie. Cum rostul fundamente­lor este însă să existe, nevăzîndu-se, se întîmplă uneori ca inaparenţa lor să îndemne la judecăţi greşite. Faptul s-a şi întîmplat cu opera bunului bard. Marea strălucire, între contempo­rani, a operei lui legate de ciclul de cultură arătat, avea să scadă, să se cromeze oarecum, dacă nu chiar să se întunece cu totul, datorită în pri­mul rînd mutaţiei lirice eminesciene, în al doilea rînd oficializării didactice şi apoi, odată cu încheierea ciclului respectiv, numeroaselor lui experienţe poetice de după întîiul război mon­dial. Pentru criticii dintre 1920 şi pînă în zilele noastre (vorbim de criticii li­terari, nu de profesori), uitînd cu toţii sau nemailuînd în seamă conformaţia obiectivă a geniului său, care îi sus­ţine cea mai întinsă parte a operei şi judecîndu-l după puterea de trans­figurare obiectiv lirică, ce nu aparţi­nea naturii sale, Alecsandri e văzut doar ca poet graţios, scenic, decora­­tiv-melancolic, edulcorat şi cantabil, cînd n-au vrut să-i spună de-a drep­tul superficial salonard, monden şi convenţional Şi este adevărat că el fusese în tinereţe autorul unui volum de Do­ine şi Lăcrămioare de un lirism galant, rarefiat şi facil. Nici opera de mai tîrziu nu va fi ferită de abuzul diminutivat, de gesticulaţia galantă, de idealizarea peste măsură a reali­tăţii, de convenţia şi monocromia idilicopastorală, excese stilistice care vor face din Rodica modelul artificia­lităţii rustice, cum am arătat cîndva (v. Pagini de critică literară, 1938). Căci Vasile Alecsandri şi îndeosebi Alecsandri-liricul aparţinea ideal, depărtat în spaţiu şi timp, acelei aca­demii scriitoriceşti din Roma sfîrşitu­­lui de secol al XVII-lea, academie numită „Arcadia" şi al cărei stil de poezie înflorise stilistic între barocul italian şi rococoul francez ; el era aşadar un arcadian moldo-valah, un fel de Metastasio român, ceea ce nu i-ar fi displăcut să audă, deîndoită ce însuşi îşi declara familia de origine italiană, dar ceea ce pentru noi nu acoperă partea viabilă a operei sale. Pînă la aceasta, e însă de reţinut chiar din Do­ine şi Lăcrămioare exo­tismul mediteranean (turco-veneţia­­no-iberic), exotism mai mult no­menclatural şi toponimic (extins în Pasteluri la sectorul de motive peisa­­giste chineze), ca şi măiestria celor mai felurite ritmuri, care dimpreună cu plăcerea formalistă şi o certă vo­inţă de stilizare vor forma rădăcina românească a înnoirilor macedons­­kiene (v. Tudor Vianu, Şerban Ciocu­­lescu şi subsemnatul, Istoria Literaturii Române Moderne, vol. I, 1943). încă o dată însă, arcadianismul lui Alecsandri nu divulgă adevărata na­tură a talentului său. Superficială fără îndoială, această poezie este superficială şi faţă de opera poetului. Dedesubtul pojghiţei de lirism arca­­dic, structura autentică a bardului, sustrăgîndu-l marilor concentrări liri­ce, îl orienta exterior, obiectiv și epic. Animat inchestionabil de un geniu nu liric, ci aplicativ, el privea îndeo­sebi lumea din afară, de unde des­criptivismul în versuri ca şi în proză , nepreocupat de „teme" proprii, el şi le va însuşi pe acelea ale socie­tăţii, ale sensibilităţii comune, versi­­ficînd evenimente contemporane, de unde aspectul de cronică naţională a operei lui , va adapta şi va prelucra vodeviluri şi comedii franceze, ca să satirizeze deformările unei burghezii nevîrstnice şi ale unei boerimi medie­vale, va recompune în vers bătut, deşi narativ, vechile Legende ale eposului popular; şi mai cu seamă, glorie ce nu i se va crema prin comparaţie cu nici un mare poet, el va crea, din ru­dimente folclorice disparate şi varian­te, acele nepieritoare capodopere, care sînt Mioriţa, Legenda Mînăstirii Curtea de Argeş, Mihul Copilul şi To­ma Alimoş. Critica de azi e mai în măsură decît aceea deunăzi să revalorifice geniul aplicativ al bardului de la Mir­­ceşti, aflîndu-se la începutul militant al altui ciclu de cultură, această cri­tică, socialistă în idealurile ei, va fi de aceea spre cinstea vremii, mai în­lesnită să-l descifreze în natura pro­prie pe marele înaintaş de la începu­tul primului ciclu de cultură română modernă. Cu inima lipita de tara strămoşeas Şi toate­ a ei alinturi profund ! Desen de MIHU VULCANESCU T Proletari clip toate larde, uniti-vă! ANUL VIII _ Nr. 19 (178) - 11 SEPTEMBRIE 1965 III.VISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Apare sîmbăta, la două săptâmîni — 12 PAGINI — 1,50 lei ------ - — Mi-aţi dat tricoale casei bătrîneşti, v-aţi plimbat buri­cele degetelor pe poarta mea cu încrestături, aţi stat de vorbă cu Lotru, dinele flocos care mă păzeşte şi pe care l-aţi îmbunat cu vorbă mieroasă, aruncîndu-i peste găr­­dul miez de piine ; fapt e că mi-afi intrat în bătătură cu ideea că trebuie să aflaţi cine sunt şi cum trăiesc sub soare. Şi, iaca, v-am spus... Aţi voit să-mi aflaţi vechimea spiţei şi eu am crezut de cuvinţă să vă plimb prin arborele neamului meu ma­­ramureşan cu de-a măruntul, ca să-l cetiţi ca pe-o car­te. Nu m-am apucat să rostesc vorbe de clacă, istorii şi legende, bune de omorît timpul şi de adormit copiii ; v-am arătat vatra aşezării mele cu iz dacic, de „davă", cum de altfel şi numele i-o spune, Dragodava, şi v-am plimbat printre realităţi, iar cînd mi s-a părut mie că e cazul şi cui e cazul, mi-am crepat pieptul şi am scos inima de acolo, punîndu-v-o, caldă-căldicică, în palmă, ca pe-o jimblă. Adică lucrurile stau aşa. Aţi voit să ştiţi ce hram port în lume, cu ce mă ocup, ce virtuţi se ascund înlăuntrul meu, dacă am iscusinţe şi daruri de a înfrumuseţa locul care mă ţine în braţe şi aşa mai departe. Da, răspund, am un rost, o stea pe lume,­ întrebaţi-mă ce ştiu eu des­pre naştere, căsătorie, moarte, ori cum îmi petrec săr­bătorile de peste an, datinile de muncă. Fapt e că v-am dus în Certeze, sat oşenesc, să vă arăt sîmbra oilor, după care v-am pus în braţe o cunună de seceriş (se strîngeau grînele), măşti din bătrîni, cu ciucuri, coarne de berbec, ochi fioroşi şi podoabe de lină fi­­gar­e, vopsită în multe culori, apoi colaci de nuntă cu­ împletituri şi turta dulce pentru nănaş, împodobită cu oglindă şi culorile curcubeului. Spuneam, cu alte cuvinte că sufletul maramureşanului tresaltă la tot şi la toate, ca o strună de ceteră. Noi, cei din nord,­­ trăim împresuraţi de păduri, motiv pentru care lemnul ei,domnul şi dumnezeul nostru , ia­tă-l prezent sub formă de aşeză­mint, casă, masă, poar­tă de şură, ori răspîndit în măruntele obiecte ţărăneşti, sub cele o mie de înfăţişări : cupă de muls, putinei,, cîn­tar, tioc pentru gresie, răboj de măsurat laptele, furcă de fin, furcă de tors, furcă de ucis lupi, jug, îmblâciu, război de ţesut, fus şi fuselniţă, suveică, blidar, lădoi şi mai sunt toate sărutate de isteţimea mîinilor mele , vreau să zic că fac mereu din briceag flori şi semne şi figuri şi chipuri, care nu-s altceva decît florile, semnele, figu­rile şi chipurile pe care natura maramureşană le-a văr­sat în mine, iar eu le întorc naturii sub această formă, prin natura lucrurilor. Cum să numesc deprinderea asta de a lucra din lama cuţitului şi de a însufleţi obiectele ? V-au plăcut apoi vasele mele de lut, blidele şi bu­doa­iele de pe pereţi, oalele cu lapte, ulcioarele cu fiţă, care îmi păstrează apa rece pe cîmp ; păi olăritul îl ştim de cînd lumea, iar Maramureşul e plin de şcoli şi centre de o tărie, pe care le deosebeşti după îmbinarea culorilor. Vasul de Lăpuş are mult verde, galben­ şi ocru, cel din Vama culori tari, sîngerii, în vreme ce pe valea Chioa­­rului găseşti ceramica neagră, iar la Săcel pe cea ne­­smălţuită, goală-golufă, apropiată de străvechile vase dac­o-romane. Pot spune că mi-s pe plac ■ îndeosebi­­vreo patru-cinci culori — roşul aprins, galbenul, verdele­ putred,teărămi­­ziul, vînătul— şi mă joc de­’minune cu culoriler acestea ; iptă-le în icoanele­­bătrinești, pictate pe­ sticlă,­ în cusă­turile femeii mele, în ştergarele cu care îmi împodo­besc odaia, în cergile mele de lină, cunoscute în Româ­nia ca cergi de Berbeşti, de Săpînţa, de Moisei, de Chiuzbaia, în cămăşile de pînză cu creţuri la gît şi pumnăşei, în zodiile de Lăpuş şi şorţurile de Chioar, în sumanele şi gubele mele de lînă, în podoabele de nun­tă ale fetelor, ori în zgardele de mărgele cu care îşi împodobesc gîtul lor înalt, de căprioară, în pieptarele feciorilor de pe Iza şi Mara sau în nemaipomenitele mele trăistuţe oşeneşti, în care port cuţit. V-au plăcut multe din lucrurile casei mele bătrîneşti şi mi le-aţi cerut şi le-aţi adus în Bucureşti şi aţi făcut cu ele expoziţie. Să le păstraţi ca lumina ochilor, în ele stă încremenită istoria noastră, a celor din nordul cel mai de nord al ţării, şi dacă se pierde chiar atîtica din aceste mărturii bătrîneşti, ar fi o pagubă — cum spu­neţi voi — ireparabilă. Cam atît... POP SIMION Post-scriptum : Expoziţia se numeşte „Cultura popu­lară din Maramureş" şi e opera a 12 specialişti de artă folclorică; ei au petrecut în Maramureş 668 de zile de cercetări pe teren, (anii 1962—1963), au vizitat 107 co­mune, au adunat 1 828 obiecte ţărăneşti şi au luat 10 995 fotografii la faţa locului. Expoziţia s-a deschis la sfîrşit de iulie, pe Calea Victoriei, în sălile Muzeului de artă populară, edificiu nu prea la îndemîna omului de pe stradă (nr. 107). Deoarece lipseşte afişul, informaţia de rigoare, doar sfînta şi oarba întimplare te poate con­duce în acest • sanctuar de artă populară (pînă în pre­zent doar • 2 000 de vizitatorii). Dealtfel şi un franţuz rătăcit pe aici a notat înnoartea de impresii, extaziat şi , amărît totodată, următoarele : „Magnifique exposition, très bien réussi­e, et pour daquelle on devrait faire plus ■de publicité". Franțuzul e­ politicos, pentru că, de fapt, , pentru această­ expoziție, cu adevărat magnifică sub raportul valorii,­nu s-a făcut aucune publicité. Se aude ? Început de septembrie VICTOR EFTIMIU Omagiu Mărire, slavă ţie, o, rege-al poeziei, Ovidiu, Despot Vodă, Fîntîna Blanduziei. Prin veacuri al tău nume cu flacără-l vom seri, Mărire, slavă fie, Vasile Alecsandri. Cîntat-ai pe Rodica şi zborul berzei leneş, Reduta unde falnic lupta vestitul leneş Şi-ai spus ce gînduri poartă un om în mintea lui Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui. Trecînd apoi hotarul, cîntat-ai Franţa, Rinul, — Balaur lung şi verde ce curge ca destinul, Apoi Mediterana, nemărginit safir, Şi-ai plîns pe cei ce pleacă pe drumul la Sibir. Cu flori te-ncununară, popoarele latine Şi-acum de pretutindeni românii vin la tine Cîntînd cu bărbăţie, în versul tău sonor Credinţa strămoşească şi-al patriei onor, înalt şi alb, Ceahlăul cuprinde toată zarea Ardealul, Bucovina, Carpafii, Oltul, marea înalt şi alb ca dînsul pe toţi tu ne priveşti, Mărire,, slavă fie, rapsod de la Mirceşti ! VICTOR TULBURE Alecsandri Ferice clipa cînd se-ntrezări Sub ale tale fulgere şi stele Şi faţa ţi-o cîntă, Alecsandri, — Moldova mea şi-a României mele ! El, glasul mioriţei strămoşeşti Făcîndu-i fraţi de-o mumă să-l cunoască, Cetăţi nălfă de scaun, la Mirceşti, în care poezia să domnească I Săgeţi tocite cînd în preajmă-i cad De laude l-acoperă felibrii Pe-acel ce-şi taie legendarul vad Pe unde Dragoş mai vînează zimbrii. Şi nu e asta I Eminescu chiar, îndepărtînd amurgurile toate, Cu fir de aur şi mărgăritar Veşmînt îi ţese în eternitate I

Next