Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)

1965-10-09 / nr. 21

SĂPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA • Redactor-șef EUGEN BARBU # ANUL VIII — Nr. 21 (180) Sîmbătă 9 OCTOMBRIE 1965 - 8 PAGINI, 1 LEU (Continuare in pagina a 7-a) * *­ perativul calităţii . De curînd, un tînăr poet întreba neliniştit de ce criticii nu au preferinţele lor deschise în poezie, cu alte cuvinte, de ce critica literară nu se afla în exer­ciţiul ei. Opţiunea însă există de cînd există critica literară. Un adevărat critic nu e un contabil care în­tocmeşte formele de circulaţie pe piaţă a cărţilor. Cultura, gustul, temperamentul fiecăruia dintre noi preferă o anume categorie a creaţiei artistice. Din păcate, opţiunea criticului n-a fost întotdeauna una valorică. Ea s-a stabilit de atîtea ori în determinarie excesivă de tematica literară, de funcţia administra­tivă a autorilor, de vîrsta academică şi de grup. Cite opere „remarcabile", „zugrăvind realitatea", sau „contribuţii" n-au fost lansate, cu pompă, cită ipo­crizie s-a consumat în cronica literară spre a nu spu­ne cutărui scriitor cu importanţă pe scara ierarhică a administraţiei că romanul său e neizbutit, departe de poezia sa, că al cincisprezecelea volum de ver­suri îl îngroapă pe un altul, că învăţătorii nu intră în categoria operei literare. De ce? Atunci autorul ultimului roman era redactor la una din principalele reviste bucureştene, şi un critic îşi frîngea degetele prin curtea redacţiilor că romanul e catastrofal, ca a doua zi să scrie ca şi cum cu o zi înainte ar fi lăsat din mînă pe Stendhal sau pe Tolstoi. Poziţia de nelo­­ialitate cu propria-i conştiinţă, lipsa de răspundere pentru cultura noastră au transformat de atîtea ori critica "literară într-o strungă cu lauri prin care au trecut „operele" directorilor editurilor, preşedinţi şi secretari, prieteni de redacţii. Vrafuri de volume lega­te cu cele mai rizibile panglici verbale stau acum depozitate în zona de cimitir a bibliotecilor. S-a mai întîmplat şi un alt fapt : opţiunea critică exagerată într-o direcţie a denaturat valorile care nu intrau în această sferă de recepţie. Iubind pe bună dreptate pe Arghezi, au fost lăsaţi în umbră Blaga şi Barbu, pre­­ferîndu-l pe Topîrceanu, s-a neglijat toată poezia mare dinainte de război. Ca să nu mai vorbim de acea opţiune pentru A. Tom­a care a fost de-a dreptul o calamitate culturală. Nu se mai întîmplă şi acuma ca într-o redacţie fiind pusă „miza" pe Nichita Stă­­nescu, Cezar Baltag şi Ilie Constantin, iar în alta pe Sorescu, Alexandru şi Ion Gheorghe, preferinţele ca­tegorice să dăuneze unei orientări obiective ? Opţiu­nea e însă în înţelesul superior o alegere de valori literare fără­­negarea altora, nu un tron înălţat într-o împărăţie pustie, căci a înşira planul editorial de apariţii pe o perioadă mai mare de timp este un in­ventar care nu are nimic de-a face cu esenţa feno­menului literar. Bilanţul unei epoci literare n-are nici o legătură cu cantitatea sulurilor de hîrtie intrate în rotativă. Numai spiritele neavizate se pot impresiona de cîteva duzini de autori pe care un critic îi aşează la întîmplare spre a ne convinge că în literatura ro­mână actuală se dezvoltă o puzderie de tendinţe. Aici se manifestă un alt aspect al problemei : opţiu­nea în bloc, botezul cu harul literar al tuturor stive­lor de cărţi cu care gem depozitele librăriilor. E clar că nu ne ia nimeni în serios, atunci cînd afirmăm că abia acum „ne aflăm într-o fază de autentică ma­turitate a literaturii române contemporane", cînd pro­za „se plasează universal" preocupată să plăsmuias­că tipuri umane (vorbe gratuite ca și cum proza noastră pînă acum s-ar fi inspirat din stele) cum ne demonstrează într-o intervenţie din „Gazeta literară" pe marginea temei „Tendinţe noi în proză şi poezie" colegul timişorean N. Ciobanu. Domnia sa începea seria exemplelor cu romanul „Risipitorii" pe care, în prima lui formă, autorul l-a abandonat, cum bine se ştie de oricine, semn că „Luceafărul" nu a comis o gravă confuzie estetică. (Pe pagina de gardă a noii ediţii, scrie negru pe alb „în întregime revăzu­tă"). Un volum pe care chiar Marin Preda îl retoarnă, categoric că nimănui nu-i mai poate apărea ca „realmente deschizător de drumuri". Preferinţele sunt preferinţe. Miza e miză cum ar spune poetul Adrian Păunescu, şi nu e locul de a-l convinge aici pe N. Ciobanu că, totuşi, înaintea „Risipitorilor" ca ,,tendin­ţe" ar fi o neiertată eroare dacă s-ar omite o carte de o frumuseţe copleşitoare ca „Moromeţii". Criticul timişorean preferă însă Risipitorii în primă ediţie şi nu preferă de exemplu ca opere determi­nante de „tendinţe" în proza românească un roman ca „Bietul loanide" despre care nu se scoate un cu­­vînt într-un articol în care totuşi nu e uitat nici ulti­mul debutant de la „Orizont". Nu numai însă că aşa crede N. Ciobanu despre capul de coloană al epicei noastre actuale, însă dînsul simte nevoia des­chiderii unui proces continuu acelora care au avut şi alte păreri critice despre romanul în discuţie. Opi­nia sinceră e condamnată şi nu se uită. Redactorul timişorean n-are totuşi o opţiune diferenţiată. Dom­niei sale îi plac şi E. Barbu, I. Lăncrănjan, D. R. Po­­pescu, I. Brad, N. Velea, Şt. Bănulescu, Al. I. Ghik­a, Fă­­­nuş Neagu laolaltă cu Sorin Titel, G. Bălăilă, C. Omes- MARIN BUCUR zaharia stancu cîntec Aş vrea să fiu un lup uriaş Şi să mănînc dintr-o dată timpul, Mîine în zori; cînd ne vom trezi, în miezul toamnei să ne trezim. Aş vrea să fiu un lup uriaş Şi să mănînc dintr-o dată toamna, Mîine în zori, cînd ne vom trezi, în­ miezul iernii să ne trezim. Aş vrea să fiu un lup uriaş Şi să mănînc dintr-o dată iarna, Mîine în zori, cînd ne vom trezi, în primăvară să ne trezim, în primăvară! In primăvară! Primăvara a fost şi s-a dus. Acum e vară, şi lupul — timp Mănîncă zile, mănîncă nopţi. tiberiu utan condor Un dor de zbor ardea, greu înţeles; mirarea neputinţei era chinuitoare, — cît ar fi vrut, cit ar fi vrut să zboare * mai sus decît refugiul pe care l-a ales, — unde­ ajungeau şi alte zburătoare. Picioarele, cu gheare­le, cîndva, sfîşiau, care frîngeau în două puternica spinare a rîşilor, a vulpii, acuma tremurau. Cît ar fi vrut,cît ar fi vrut să zboare! ’*­ ' t » * .• Prin pene un cutremur din adîncimi răzbate, o surdă răzvrătire schimbată-n disperare de scîrba fără margini de-a fi văzut înfrînt. • v i- •.. .. . Ci dintr-o dată, iată-l, cu aripi răsculate, găsind în el puterea, s-a înălțat zburînd aiurea, fără martori să moară-n demnitate. im­ Desen de EUGEN MIHÄESCU

Next