Luceafărul, iulie-decembrie 1967 (Anul 10, nr. 26-51)

1967-09-16 / nr. 37

Săptămîna 'Vui LU EAFARU vdluţia poetică % Poezia modernă se dezbate între concretismul pur (ce se confundă a­­desea cu tehnicismul pur) şi între năzuinţa de refacere organizată a sensurilor cuvîntului, ca echilibru viu între concret şi abstract, între spontan şi tehnic. Este şi firesc să fie aşa. Concretismul pur prelun­geşte cît poate suprarealismul lui Andre Breton, fără să mai descopere nimic nou, după cum tehnicismul ab­solut exploatează descoperirile lui Mallarmé. Aceste direcţii încearcă să se combine între ele, să ajungă la noi sinteze. Poezia, cu alte cuvinte, apare pe o mare suprafaţă contem­porană, ca o chestiune de eprubetă, se întoarce la alchimie, continuînd tradiţia medievală a căutării, de data aceasta nu prin ştiinţă ci prin starea lirică, a „pietrei filosofale“ şi a „eli­xirului vieţii". Faptul cel dintîi pe care voim însă să-l subliniem, prin constatarea de mai sus, e acela că amîndouă tendinţele de „radicali­zare“ a evoluţiei poetice prelungesc numai nişte poziţii fundamentale deja cunoscute. Era natural ca noutatea istorică a poeziei să fie căutată în epoca noas­tră, prin refacerea organizată a sen­surilor cuvîntului, în înţelesul deja realizat de cîţiva mari poeţi moderni care, în dezvoltarea lor, au reacţio­nat la mallarmeanism sau suprarea­liştii, cum sînt un Lorca sau un Mon­tale, un Eliot sau un Arghezi ori chiar Ion Barbu. Poezia română con­temporană se află, în privinţa aces­tei ultime direcţii de desfăşurare a liricii moderne, pe o cale îmbucură­toare. Alianţa vitală între concret şi abstract, între spontan şi tehnic în vederea cuceririi de poziţii istorice noi în expresia poetică, funcţionează din plin în lirica noastră contempo­rană. Putem spune că ne aflăm pe un meridian de modernitate a ver­sului dintre cele mai fertile, fie că, în echilibrul acesta mişcător de re­facere a sensurilor cuvîntului, unii poeţi pun accentul pe elemente ab­stracte, mergînd pînă la viziuni me­tafizice, alţii pe marile motive de continuitate ale poeziei noastre, a­­plecîndu-se spre societate, natură, trecutul insondabil sau luminos ori spre prezentul patriei, alţii pe stările abisale, mai întunecate, alţii către deliciile sau frămîntările­­ interiori­­tăţii, toţi tinzînd însă liric către o depăşire a marilor impasuri spiri­tuale ale aşa-zisului „modernism“, care nu mai este ce-a fost. Desigur, frămîntarea aceasta crea­toare nouă nu este uşoară. Ea tre­buie să rezolve în primul rînd anti­nomia, care toutşi există, între cul­tură şi poezie, între orizontul­ ştiin­ţific care ne înconjoară — fără de care nu se mai poate crea — şi funcţia mitico-incantatorie a versu­lui. Ea se străduieşte să salveze cu orice preţ caracterul de originalitate, inovaţie şi personalitate al poeziei, şi prin aceasta să prezerveze natura ine­fabilă a expresiei poetice, bizuindu-se pe rolul sugestiv, „de ambiguitate“ al cuvintelor, imaginilor şi structurii poetice la un loc, concentrîndu-l to­tuşi în imperativul comunicativităţii. Alta este situaţia poetului contem­poran faţă de poetul clasic. Există, fără îndoială, un aspect al poeziei noastre contemporane speci­fic unei părţi din promoţiile celor mai tineri, care, în mod natural, tre­buie să refacă, în drumul lor spre o expresie modernă şi personală, ca­lea străbătută de evoluţia poetică a secolului nostru, parcurgînd etape depăşite, spre ţelurile noi. In plura­litatea tendinţelor şi stilurilor poe­tice îşi au locul lor şi aceste plăs­muiri tranzitorii. Revista „Luceafă­rul“, în spaţiul pe care-l dedică în­tregului fenomen poetic actual, s-a arătat deschisă cu precădere fecun­dei frămîntări poetice a generaţiilor tinere. Din totdeauna revistele au consemnat experimentele, supuse fa­tal exagerărilor şi unui anumit ex­hibiţionism, care este boala lor na­turală. Esenţialul ni se pare că re­zidă într-o altă constatare , aceea a riscurilor pe care unele tinere ta­lente le asumă, de a se cantona la un stadiu prea mult stors, de evo­luţie a poeziei moderne, îngreuind şi întîrziind dezvoltarea acelor ger­meni proprii versurilor lor, ce arată că pot ieşi şi păşi mai departe cu succes în cîmpul poeziei contempo­rane. DRAGOŞ VRÂNCEANU Astăseară Teatrul National I. L. Ca­­ragiale inaugurea­ză noua stagiune cu capodopera lui Barbu Ştefănescu Delavrancea „Apus de Soare", în rolul Voievodului Ște­fan , artistul po­­poporului George Calboreanu. VIRGIL TEODORESCU Mulţime de oştiri vegheate au tăbărît la margini de cetate şi sub cetate călăuzul chior pe calul lui în formă de mosor. Săgeţile, sau cum le-o fi zicînd, zburau în Stoluri şi picau pe rînd, iar călăuzul chior şi fără leafă simţea că-i creşte ochiu fix din ceafă în care, ca-n oglinda poleită, zărea răsfrînt acelaşi bot de vită cu balele zorzoane împrejur. Se-apropia vehiculul sperjur cu roţile de răgălit şi creastă, vehiculul elaborat de castă să ducă moaşte sfinte, meritorii, şi să le verse-n teascul din podgorii, amestecînd în vin acea aromă care-i aruncă pe duşmani în comă şi-acoperă cîmpia cu podit de piele argăsită şi singe rîncezit. Pe linceda cîmpie duhnea ca-n abator a vitejie şi călăreţul chior cu sturion pe coifu-nalt ca umbra unui con, în nara lui, fîntînă ne-ncepută, simţi mireasma iute, de cucută, a steagului cu ciucuri de beteală. Smuci atunci cu stingă de zăbală şi prinse-n dreapta lancea, iar muşchiul, ca un peşte, zvîcni şi el pe braţ de două deşte. Izbi. Şi muntele, crăpat în două, se rotunji în mii de ouă. Cosmopolit ca arborii pitici, mai lustruit ca jilţul bunicii decedate, vînd lemnul liniştitelor carate pe două, trei vertebre de arici. Şi răsturnind, mai rău decit s-ar crede, reverberarea spectrului solar, dau liber curs principiului barbar deplin stăpin peste cocleala verde. Răstălmăcirea vechiului tipar m-ajunge cînd, pe ţeasta mea tîrzie, aterizează blonda colilie și clocotul incandescent de var. Bibliot­e’» Odorh©iu SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA • Redactor-șef EUGEN BARBU • ANUL X — Nr. 37 (281) Sîmbătă 16 SEPTEMBRIE 1967 — 8 PAGINI, 1 LEU Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Distingue Înfăţişări istorice ale poeziei (IV) Modernii fac dimpotrivă observaţii de-a drep­­ tul opuse. „La critique est aisée“ constată unul din ei. Şi în adevăr, istoriceşte şi statistic, critica este o disciplină modernă, Emmile Egger, vă­­zind-o ca elenist, luînd-o cu alte cuvinte ca reto­rică, a arătat, împotriva titlului lucrării sale („...istoria criticei la Greci") că de fapt la antici critica literară nu exista. Nici conaţionalul nostru M. Pippide, care face, în urma descoperirilor mai noi, suma chestiunii („...ideile literare în antichitate"), privind mai mult atingerile criti­cei cu estetica teoretică, nu ne încredinţează despre altceva. Retorica şi estetica, avînd laturi comune cu critica literară, sînt totuşi deosebite de ea şi mai cu seamă de acea critică de analiză, pe care o avem în vedere exclusiv, cind afirmăm că este o urmare a născocirii tiparului. In pe­rioada nouă, criticii se înmulţesc pină la răstur­narea proporţiei, care îl uimea pe Montaigne. Tiparul instituie critica literară şi ii crează posi­bilităţi, pe care anticii nu le cunoşteau. Iar dacă asupra criticei literare s-ar mai putea isca îndoieli din atingerile ei cu retorica şi estetica, asupra criticei poeziei, care e recentissimă, se poate conveni unanim că e un produs post-impre­­siv. Numai în epoca noastră se văd critici dedicaţi exclusiv cercetării poeziei, după cum se ia cunoş­tinţă de asemeni de apariţia ici şi colo a catedrelor de poezie (la Oxford cu M. Arnold, Bradley etc... ca profesori şi la Paris cu Valéry). Dar mai fiecare poet, de la romantici încoace, îşi alcătuieşte o teorie poetică proprie, fie in ver­suri, fie în proză gesticulantă de manifest; şi lu­crurile ajung la începutul secolului nostru să devi­nă chiar îngrijorătoare. Excesele spiritului critic, sterilizind un bun număr de poeţi remarcabili, sfirşesc prin a sofistica însuşi conceptul de poe­zie. Astfel că la numărul criticilor propriu zişi se adaugă numărul poeţilor complicaţi cu con­ştiinţa meşteşugului sau mesajului propriu. Mai mult încă, azi, mai fiecare cititor de poezie e in felul său un critic suficient : cititorul primeşte sau respinge in linişte deplină orice carte de versuri, tiparul întemeindu-i prerogativa gustu­lui personal. Nu e de loc sigur dacă fiecare critic se crede ca Sainte-Beuve un simplu bun cititor ; e însă fără îndoială că fiecare cititor se prezu­­mează un bun critic. Să menţionăm de asemeni împrejurarea gravă, cînd însuşi Statul sau Bise­rica, forme superioare de organizaţie a cititori­­lor-critici, intervin dogmatic în controversa poe­ziei ? De unde, prin urmare, imprimarea gindului a generat, prin specializare, discipline închise, poeziei şi criticei poeziei le-a înlesnit, e adevă­rat, procesul de autonomizare şi purificare, dar in acelaşi timp le-a şi deschis unei neşteptate năvăliri, reexpunîndu-le, ca în perioada manuns­­criptă, promiscuităţii. Oricum ar fi, singurul fapt pe care îl reţinem din toate acestea e conştiinţa poeziei de natură proprie ca urmare depărtată şi nebănuită a intervenţiei tiparului. Altfel, virstele milenare ale poeziei, pre-alfa­­betică, manunscriptă şi imprimată, prin seria de valori sub care se propun, clarifică raportul care a existat întotdeauna între viaţă şi poezie. Mo­dul de existenţă răspunde în modul artistic printr-un raport de necesitate sublimat pînă la nerecunoaştere. Genetic, simplitatea pre-alfa­­betică, proverbialismul manunscript şi scrupulul tardiv al purităţii post-impresive nu sunt valori arbitrare, ci sublimări ale constringerii prac­tice. La contemporani însă, modul de existenţă însuşi, fără meditaţia procesului de sublimare, in cadrul văzut al noii orientări vitaliste, devine deodată mod poetic. Un individualism dezinte­­grant operează, spre deosebire de individualismul marilor romantici, atît in plan obiectiv, ruinind pînă în temelii orice configuraţie coerală, cit şi subiectiv, disociind celular însăşi personalitatea omenească, în ambianţa de criză a ideii de va­­loare-sumă, în care idealurile lirice sunt compa­table după numărul poeţilor, consecinţa înde­părtată a născocirii tiparului a luat forma preo­cupării ultime despre esenţa poeziei. Astfel că, dincolo de orientarea vitalistă a spiritului con­temporan şi de dezintegrare consecutivă în or­dinea valorilor, mişcări care au făcut să se poată observa din nou cadenţa întrebărilor-limită, re­­problematizarea cunoaşterii a suscitat, în litera­tură, polemica asupra „poeziei pure", VLADIMIR STREINU

Next