Luceafărul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 11, nr. 1-25)
1968-01-06 / nr. 1
A. I. Zărnescu aduce în poezia tînără o notă ciudat dionisiacă, de ton senin şi luminos, sustrasă sortilegiului, mai mult realistă. Desigur şi la el, ca la alţi numeroşi confraţi, are loc un amestec aproape violent între spectacolul naturii şi o ontologie figurată a omului, ce-şi găseşte, în fond, rădăcina un Lucian Blaga. Dar prevalează, aşa cum am spus, în versul său, un elan solar, o răsfrîngere a boabelor de struguri din regiunea podgoriilor natale, care revine ca un lait-motiv. Uneori această viziune implică un preţios ingredient abstract, cum se întîmplă în „Baladă", definiţie a insuşi destinului uman / şi poetic /, „Copil“ ce „Se joacă de-a zeii neatenţi": „Nimic mai pur şi mai aproape soarelui / decit cenuşa urnelor pe care le destup ; / se-apropie din nouri un copil, se-aşează / pe ele şi se joacă de-a zeii neatenţi", (pag. 29). Versurile au multă semnificaţie. Din ele poetul a ales chiar titlul culegerii sale lirice. Reţinem luminozitatea care izbucneşte din „Cenuşa urnelor", adică din şirul generaţiilor, deşi mai departe găsim viziunea conflictuală, termenul „suferinţii", exprimat de asemeni cu suficientă noutate: „Ca un depozit pământul suferă / de negre resturile mării / apoi / şi totu-i pus cu un copil să se înfrunte. / Totu-i un ţărm şi ochiul sinucigaşe stea". (pag. 30). Ochiul uman văzut ca „Sinucigaşe stea" este o metaforă tulburătoare. Subliniem încă odată intuiţia aventuroasă centrală a copilului care se joacă „de-a zeii neatenţi“, dar căruia „Ticsite-i sînt pleoapele de raze" (pag. 29). Continuă deci, în motivul acestei poezii reprezentative pentru autorul ei, o alternare intre hazard şi lumină. Coborînd de la această viziune, spectacolul lumii la în versurile lui A. I. Zăinescu înfăţişarea colinelor subcarpatice de pe care se trage, văzute într-o fuziune de percepţie realistă şi de priză metafizică embrionară, ca în „Nostalgie" : „Umblă părinţii şi surorile mele în podgorii, / cu carpeni şi duzi roşi de capre, jugaştri / pînă la singe lucind ca un os, şi cu plopii, / vara de soare bătuţi pînă la singe / părinţii, / pînă la stele surorile — acolo-şi apără / timpul minunilor viu printre lucruri / veghea lor ca a zeilor, totul" (pag. 11). Cînd ne vorbeşte de „timpul minunilor" şi de „veghea lor ca a zeilor", poetul nu face, desigur nişte adaosuri retorice, ci consemnează suportul unei viziuni structurale, aşa cum se întîmplă în versul următor din „Felix” : „Copacii cu stinse coroane de zei" (pag. 24) şi în alte locuri. Nu e mai puţin adevărat că în alte poezii, cum se întimplă în „Obiceiuri", A. I. Zăinescu se opreşte de-a dreptul la viziunea realistă, desigur viguroasă şi nu lipsită de originalitate : „Suntem oameni de treabă şi dintr-o bucată, / n-avem pe sufletul tînăr I Reîntoarcerea Un om vine Intr-un loc necunoscut, sau într-un loc pe care părăsindu-l o dată, ti este oarecum străin. Urmează conflictele generate de procesul de acomodare sau reacomodare. Acesta este un bun pretext, pentru multe din cărţile lumii. Dacă Homer ar fi fost deştept ar fi scris cu siguranţă şi cea de a doua parte a Odiseii, aceea in care ar fi urmărit pe Ulisse reîntors, in procesul de reaclimatizare cu Penelopa şi Ithaca, lucru la fel de important ca şi aventurile sale mediteraneene. Francisc Munteanu face un asemenea lucru : Mihai Coman, delicvent din intimplare, politehnician şi matematician semigenial, încearcă să se obişnuiască cu Bucureştiul părăsit în urmă cu opt luni, pentru un penitenciar din Făgăraş. Cartea devine cu această ocazie, un breviar turistic şi cultural, dintre cele mai preţioase, pentru perioada imediat următoare lunii mai 1965, dar şi al eternului farmec bucureştean. Terenul Ştiinţa este la Facultatea de drept, şi din tribunele sale se vede noul bloc de pe strada Berzei, dar şi blocurile turn din Piaţa Gării, la Ambasador cânta Ilinca Cerbacev, iar la Udo, Willi Donea, în timp ce Aida Moga se producea la Cina; există o oră (aviz romanticilor şi plimbăreţilor) cînd soarele poleieşte chelia statuii lui Kogălniceanu. Secretara de la Politehnică se numeşte Rozalia şi se cîntă Marina,Marina şi Lalele de Temistocle Popa. Aceste detalii de suprastructură informaţională se completează cu alte mici incidente din care aflăm cum procedează chelnerii bucureşteni cu neplătitorii, poliţia cu lumea interlopă, lumea interlopă cu cea neinterlopă, etc. Suntem apoi puşi în curent cu mitologia bucureşteană prin biografii şi portrete meticuloase de la acela a lui Matache Măcelaru, la acela al îngrijitorului unui teren de baschet, care şi-a pierdut memoria. Cartea, numai din acest punct de vedere, dacă ar fi fost scrisă în secolul trecut — şi ar fi putut fi scrisă — s-ar putea numi „Scene din viaţa bucureşteană de la 1965“ şi ea ar fi de nepreţuit ajutor documentar, pentru viitorii istorici. S-ar fi întîmplat însă ca ea să nu mai intereseze din punct de vedere literar, aşa cum nu ne mai interesează cărţile unor Monnier sau Champfleury. Din fericire, Fr. M. a reuşit să ilustreze prin Mihai Coman, acea postură umană contemporană, caracterizată prin ambiguitatea existenţială, morală, socială şi cu toate consecinţele asupra destinului său. O oscilaţie inexplicabilă între două lumi, a şantierului şi a pungaşilor, pare a fi, ceea ce a dorit să ilustreze autorul. Un bilet cu numele unei străzi dat în puşcărie îl pune într-un contact superficial, e drept, cu lumea interlopă. Refuză să declare poliţiei informaţiile pe care le deţinea asupra pungaşilor; nu aruncă eşarfa pe care Clara o uitase la el; merge cu Ana şi Puşa la acelaşi film pentru a le confrunta reacţiile , mănâncă bătaie la închisoare, la lacto-bar, la şantier, dar nu se disculpă. Merge la Cina cu Puşa şi cu Ana, acelaşi restaurant, care-i fusese fatal înainte. Comportamentul e interesant, dar miroase a făcătură , îl salvează doar impresia uşoară a unui hazard stupid, care ar plana peste viaţa personajului. Dar hazardul şi neînţelegerea, îşi produc efectele mai ales în cazul indivizilor, care nu optează. Mihai Coman este unul dintre aceştia şi el însuşi suportă consecinţele. Potrivit unei reguli moderne, stereotipe, firul epic se taie brusc şi ignorăm deznodămîntul. Ni se indică posibilitatea unei structuri epice circulare, Mihai Coman, găsindu-se Involuntar în final, în situaţia dinaintea primei arestări. Sau poate că lucrurile se vor lămuri, spre bucuria Politehnicii române, fericirea Anei, onoarea Miliţiei şi uşurarea cititorului. Conflictul ar fi deci interesant, dar cartea este prost scrisă. Ea este condimentată apoi, cu un schimb searbăd de corespondenţă, cu numeroase erori tipografice şi altele care ţin de incultura autorului. Organizaţia U.T.C. nu se numea aşa in 1965 ; Erol Flyn se scrie Errol Flynn, Gérard Philipe se scrie Gérard Philippe, maiacovskian cu K. etc. Oricum, Fr. Munteanu şi-a perfecţionat arta literară. Reîntoarcerea fiind o carte la fel de reuşită ca una semnată de Cornel Buzinski; din păcate mai are mult pînă a atinge arta unor Virgil Duda sau C. Mateescu şi foarte mult pînă la aceea lui Horia Pătraşcu. După cum se ştie, romanul a fost mai întîi o ecranizare care se numea „La vîrsta dragostei“. Unele opere literare importante sînt adeseori ecranizate; rareori se întîmplă şi cazul invers, cum este acela a lui Francisc Munteanu. Care ar fi explicaţiile fenomenului ? Bineînţeles, două , după cum filmul ar fi fost o capodoperă sau unul prost. In primul caz, s-ar fi exploatat un mare succes, in al doilea s-ar fi încercat explicarea unui insucces. Filmul ca şi cartea, fac însă parte dintr-o a treia categorie, căreia nu-i găsim nici explicaţie : s-a făcut o carte proastă, după un film prost sau viceversat nu are nici o importanţă. Este fără îndoială, un caz unic în istoria culturii mondiale, în care cunoaştem filme bune după cărţi proaste, filme proaste după cărţi bune, dar niciodată filme proaste după cărţi proaste. Fără minuni, Doamne! Un lucru a fost observat încă din secolul trecut: românii aparţin singurei naţii care nu are o dată a creştinării. Concluziile care pot fi extrase din acest adevăr încă lipsesc. Religia a fost oricum, un mijloc de intimidare şi represiune spirituală şi nici măcar o dogmă, numai o morală. Dumnezeu a fost şi este pentru român, un tovarăş sau un prieten, un conlocutor. Românul l-a iubit şi l-a urît, l-a rugat, l-a elogiat sau l-a sictirit, ca pe fiul, fratele, vecinul sau cîinele personal. Ireverenţa sau familiaritatea faţă de lucrurile divine, au la noi o explicaţie ceva mai complexă decit aceea pe care o da un simplu ateism. A fi credincios înseamnă a crede în divinitate ; a fi necredincios înseamnă a o nega. Intră romanul în vreuna din categorii 7 Fără îndoială că nu, dotat cu acest scepticism superior şi cu echilibrul pe care i-l dă credinţa în fatalitate, el pare că depăşeşte dilema care a făcut şi face ravagii în occident. Folclorul nostru literar, este bogat populat cu draci şi sfinţi, care se comportă ca oamenii şi faţă de care oamenii reacţionează ca în prezenţa oamenilor. „Precum în ceruri aşa şi pre pămînt" spunem. Dar Nicuţă Tănase adaugă: „Precum pe pămînt, aşa şi în ceruri“. Luaţi cele două propoziţii, puneţi un semn de egalitate intre ele, apoi urmăriţi efectele, dezvoltînd toate implicaţiile posibile. E ceva mai mult decît o simplă ilustrare a motivului lumii pe dos, e o lume in care ambiguizarea anulează orice sens. Efectul comic e în orice caz intens. Gîndiţi-vă numai : Dumnezeu merge la Priboieni, şi priboienii la Dumnezeu ; priboienii care se tocmesc cu Dumnezeu; un înger păzitor e un înger care face muncă de teren, norii paradisului care au frîne, Westinghouse; un paradis care posedă o bombă clandestină cu firma La raiul pe pămînt, unde ingerii beau şi-şi amanetează aureolele şi unde cîntă guristul Zavaidoc, importat cu mari dificultăţi din iad, contra unui înger. Secretara lui Dumnezeu este o îngeroaică sexy ca pentru orice şef care se respectă; Dumnezeu cere să i se evite o mamă, dulce mamă şi înjură de dracul; ierarhia divină e concepută cu state de plată şi funcţiuni; Dumnezeu pe pămînt e un şef plecat în inspecţie pe teren, apare ca din pămînt maşina luxoasă, şi, în sfîrşit Dumnezeu se îmbată ca orice şef şi ajunge să evite într-o sfîntă joi la vale. Şi aşa mai departe, pe fiecare pagină, la fiecare rînd. Procedeul e stors bine şi cu succes, nu se evită grosolănia, dar nu lipseşte nici o oarecare monotonie imprimată naraţiunii de un procedeu unilateralizat. Dincolo de divertismentul umoristic, uneori gratuit, degajăm din carte şi o anume gravitate amară. Dumnezeii coboară uneori pe pămînt, dar atunci cînd o fac nu schimbă nimic sau schimbă arbitrar pentru o zi, pare a spune autorul. Ideea este conţinută şi în titlu „Fără minuni, Doamne!“. Căci Dumnezeu privesc muritorii de rînd, din perspectiva poziţiei lor divine; iar atunci cînd vor să fie oameni nu pot, nu pentru că nu vor, ci pentru că Dumnezeu fiind, nu poţi înţelege pe oameni. Dumnezeu suferă de cumplita maladie modernă a înstrăinării. Nicuţă Tănase, Art Buchwald balcanic, ne ilustrează cu volumul său extraordinarele posibilităţi umoristice, de care dispune clar ceva mai mult, şi capacitatea de a organiza o epică după modelul naraţiunii populare, care e ceva mai mult decit divertisment, şi ceva mai puţin decît o alegorie. Dacă acest scriitor şi-ar căuta o temă mai puţin divină, dar mai serioasă, dacă şi-ar extinde gama procedeelor şi ar renunţa la unele dragi facilităţi, ar putea da literaturii noastre o capodoperă de alegorie satirică pe care aceasta nu o posedă. Un joc nevinovat Tatăl lui Pol, este un arhitect însurat cu o actriţă bătrînă, pe care o înşeală cu o actriţă deocamdată tînără, cultivată de sau cultivînd un regizor, şi înşelîndu-şi probabil amanţii cu alţi bărbaţi. De aceeaşi actriţă tînără este îndrăgostit Pol, fiul arhitectului. Cu excepţia bătrînei, toţi cunosc situaţia. In casa lui Pol, circulă Giony, student la arhitectură, care organizează o întîlnire cu o candidată trântită la Institutul de teatru, de gelozia mamei lui Pol, şi cu prietenul ei. De la barul Lido, ajung la locuinţa lui Pol , ar urma tradiţionala orgie de la ceaiurile tinerimii cu streap-tease, băuturi alcoolice şi violuri reciproc vrute şi nevrute. Dar se întîmplă ca Pia să nu accepte regula jocului nevinovat şi să se arunce în gol de la etajul IV. Şi jocul nevinovat, a luat sfîrşit, altfel decît de obicei. Dacă n-ar fi fost acest final, am fi avut impresia că ascultăm o poveste banală, relatată undeva la Podgoria, Katanga, Lido sau Ambasador, cu detaşare dezabuzată, de vreun tînăr care poate e chiar unul din personajele nuvelei. Din păcate, asemenea finaluri sunt rare în realitate şi ele aparţin mai mult literaturii ! jocurile nevinovate sfîrşesc fără accidente, pentru a fi reluate a doua zi, sau săptămâna viitoare. Dar intervine accidentul absurd şi ceea ce era un eveniment banal, se întîmplă să devină o problemă. Avem nevoie de zguduiri pentru a zgîlţîi o conştiinţă, de altfel neputincioasă. Şi atunci, ne întrebăm ce se întîmplă în această lume care cunoaşte pe Armstrong, Salinger şi Shakespeare, dar care ignoră sensul vieţii ? Care poartă nume şi vicii internaţionalizate ? Nimic, ne răspundem, totul merge, curge mai departe cu mici accidente obiectiv depăşite. In alte locuri, cu alte personaje, jocurile nevinovate continuă. Nuvela lui Ghika este încă un act al dosarului literar, cu problemele tinereţii actuale, urmînd calea deschisă încă de Velea cu „în treacăt". De altfel, tandemul Poli Giony este parcă o variantă puţin maturizată a celui creat de Ţie prin Grig şi Măndiţă în nuvela ,,Nu trageţi un caii de lemn". O tinereţe care are două caracteristici de bază : candoarea şi iresponsabilitatea. Şi o justificare : absenţa unor forţe de control şi dirijare, şi, cînd e cazul, de reprimare a actelor nocive. Tinerii au nevoie de modele, nu de cuvinte : atunci cînd nu le au, le croiesc după voia şi cunoştinţa lor. Ca în toate cărţile sale, Ghika este o conştiinţă crispată, pînă la mazochism, de tipul dostoievskian. Un moralist rănit care știe că nu poate schimba nimic, ca orice moralist. MARIAN POPA * A % A propos de... A propos de... A propot de... A propos de... nici un hotar, / decit o pădure pe care o ţinem în spate / şi mai murim citeodată intr-un stejar" (pag. 18). întreaga poezie păstrează acest plan al concretului, sintetizînd, adesea aproape expresionist : „Femeile noastre repară butoaie, / sunt ca o puşcă şi, iuţi, ştiu o mie de munci. / Fetelor mari le sar capte din coaste, / cîrduri de capre pe dealuri, şi pleacă cu ele, / părinţii le bat şi fac nuntă atunci“ (pag. 19). E uşor de văzut, deja din aceste citate, chipul lucid în care poetul priveşte lucrurile. Dar nu mai puţin, el ştie să creeze nişte valuri de imagini concentrice, ca undele unui lac — în poezia „Un măr căzînd“ — în jurul unui simplu măr, al cărui simbol abia îl atinge, spre a nu brusca percepţia poetică : „Un măr căzind — stea încremenind frumoasă / pe-acoperiş ce roşii subţiate foi / de tablă parcă, smulse într-o casă / cu-albastre grinzi, cu negre grinzi apoi, / şi rug purtat dumnezeiesc la vale / de cine nu ştiu, tulbure un măr / pe scurte-aici tărîmurile sale, / la marginile lumii ca un adevăr", (pag. 15). Abia în ultimul vers intervine saltul în meditaţie. Mărul devine deodată fructul cules din pomul cunoştinţei, dar la un mod cosmic, nu la unul biblic : „Şi Ionathan ca soarele, un măr de dimineaţă / din univers acolo cineva l-a rupt" (pag. 16). Simbolul se precizează deci, cu grije, in semnificaţia cunoscută : „Femei în sarcina lui grele cad / cumplit un dor de-a te găsi pereche" (pag. 16). El se extinde din nou, către sfîrşitul poeziei la sensul de pretext al „greşelii" originare, văzut şi mitologic şi biologic! „Ai lumii toţi ca intr-un calendar / trăim şi doar dintr-o greşeală veche / ori din instinct murim ca să renaştem iar", (pag. 17). Faţă de tradiţiile noastre avangardiste dintre cele două războaie — cea a lui Blaga, cea a lui Barbu —, tinerii poeţi ştiu să recurgă la un amestec de realism, metafizică, simbolistică şi viziunea lucidă care, chiar dacă uneori este realizat la intimplare, nu conţine mai puţin o dezvoltare a viziunii. Uneltele poetice au căpătat un ascuţiş al concretului, care — în ordinea literară — este un cîştig insemnat, pentru că literatura rămine mereu singura cale de sesizare superioară a concretului, singurul mod de a face lucrurile mai concrete decit sînt. Darurile luminozităţii, despre care vorbeam la început, ne apar vădite într-o poezie cum este „Constructori în zori“ unde antenele poetice, mai sensibile de obicei la stările amare, se arată de data aceasta deopotrivă de deschise unor senzaţii de sănătate, în dimineaţa in care constructorii işi spală faţa la rîu şi „rîul întimpină soarele ca un bărbat" (pag. 116). Fără îndoială însă că A. I. Zăinescu, ca şi alţi poeţi din rîndurile tinere, suferă de o incompletă decantare şi precizare a temelor şi de ceea ce vom numi, cu un termen brutal poate, de o promiscuitate a imaginilor. Expresii ca „îmi ninge sub asfalt cu păsări" sau „apa în rîu ca o cruce de tulbure" sau „la încheietura mîinii veveriţe fug" şi încă „se întăreşte în uluci paza scurtă de zi" etc. nu spun nimic. Asemenea versuri trebuiesc înlăturate. poetul merită însă a fi pus alături de ceilalţi tineri care caută un drum nou liricii noastre actuale, de Dragoş Vrîncean A. I. ZĂINESCU: Zeii neatenţi SOARTA STATUILOR1 (Urmare din pag. 1) Polemica devine evidentă: „Poet fără dramă, ignorînd tragedia, tinărul Goethe nu realizează că işi distruge lent opera cu aceste uşurătăţi in abordarea vieţii (ruperea cîtorva legături sentimentale n.n.). Naturile fericite de genul său produc scriitori ca Voltaire, literaţi ce supravieţuesc prin acidul ironiei şi al autopersiflării. In cazul său, autorul lui Werther, credea in opereta unei existenţe superflue. Şi asta ca in toate cazurile s-a răzbunat..." Şi urmează : ca om era meschin la socotelibăneşti, vanitos, poza şi îşi privea confraţii de sus, cu răceală, iar ca autor, în cartea importantei călătorii în Italia, „notaţiile sunt sumare şi pe alocuri, să nu fie cu supărare, ridicule", Veronese îi dă „panseuri de învăţăcel despre durata operei de artă", e banal, pedant, chiar „rivna lui spre desăvirşire", care i se întimpină mai binevoitor, e totuşi „poate teatrală, poate snoabă“ etc., etc. Bineînţeles, ar fi incorect să se creadă că Măştile lui Goethe e cartea unui detractor ; nu, ea conţine destule pagini, in care statuia mai apare, prietenia cu Schiller, absenţa invidiei — şi mai mult — generozitatea faţă de gloria eruptivă a acestuia fiind de-a dreptul celebrate. Dar plăcerea lui Eugen Barbu de a scobi ipsosul, chiar unde nu se găseşte, pare mai mare decît plăcerea de a admira marmura, acolo unde o află. Şi în aceasta el pune atîta vervă de a-şi compulsa „fişele", atîta tactanţă primigenă, atîta familiaritate nestînjenită de prejudecăţi vechi şi atît de mult din talentul lui de romancier, incit totul dobîndeşte finalmente valoarea indiscutabilă de document al biografiei lui intelectuale. In acelaşi timp, ne aflăm cu Măştile lui Goethe de Eugen Barbu în faţa unui document al epocii demitizante pe care o trăim. După filozofia acestei epoci, au şi statuile soarta lor.