Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-11-08 / nr. 45

I­I GHEORGHE SUCIU Antrenorul şi zeul Exerciţii bine dozate pentru a închega acţiuni cu structuri epice evidente, prozele acestei cărţi nu imită şi nu mimează exerciţiile onirice, ci se men­ţin la o modalitate, am spune, clasică. Prima bucată, Antre­norul şi zeul, e o schiţă „se­rioasă“, concepută cu intenţia de a surprinde sentimentalis­mul plenar omenesc al unui antrenor de fotbal, realitate pusă faţă-n faţă cu comenta­riile banale ale „spectatorilor" sportivi sau mai puţin spor­tivi. Mai reuşită pare confe­siunea realizată sub formă de epistolă (necriptică, de­ o cursivitate exemplară) din schiţa Cinci rezistenţe de doi bani. In acest dialog interior cu noutăţi subtile, autorul se destăinuieşte posesiv, comen­tîndu-şi universul erotic. Dar surprinzătoare nu este confe­siunea în sine cu o tematică atît de obişnuită şi atît de insolită în acelaşi timp ci micul poem, despre apă, în speţă despre ploi, înregistrat ca un fragment de muzică preclasică. Eseul despre ploi aminteşte de comentariul pe care-l făcea cîndva Baudelaire apei, comentariu în care Sar­tre găsea simbolul existenţial al dramei poemului. Ameste­cul de eseu poematic cu con­fesiunea erotică, cu angoasele memoriale obsedante, consti­tuie, aşa cum spunem, o sur­priză. Microromanul în 12 secven­ţe, Scara, mai satiric şi cu obiective mai terestre, nu mai are aceeaşi elevaţie deşi, ca tehnică, poate fi considerat superior celorlalte bucăţi. E vorba tot de un dialog, de astădată mai dramatizat, în care un personaj şi el bolnav de confesiuni, descrie etapele prin care, iubind pe soţia şefului, ajunge într-un post în care nici nu visa. Dar pe autor nu-l interesează aici mo­tivul etic, reprobabil, prin care parvine, ci tensiunea in­terioară a personajului care o iubise pe „Doamna Stela“. In concluzie avem de a face cu o proză de nuanţe care anunţă ca şi celelalte compoziţii de­păşirea nivelului exerciţiilor preliminarii unei lansări. MIRCEA CIOBANU Epistole A doua carte de proză a lui Mir­cea Ciobanu (prima era romanul Martorii ; a mai pu­blicat şi doua volume de ver­suri : Imnuri pentru nesomnul cuvintelor şi Patimile) nu se deosebeşte aproape cu nimic de imaginea pe care ne-a ofe­rit-o la debut : aceeaşi încăr­cătură eseistică, aceeaşi anali­tică sondare asociaţionistă, aceeaşi pistă calofilă manieris­tă, oferind aparent o lectură voluptuoasă, dar din păcate greu de suportat mai mult de 10—15 pagini. La Mir­cea Ciobanu categoria epicului nu există deşi indirect se pledea­ză pentru ea. De o invazie a iraţionalului nu se poate vorbi aici, cel mult de o ra­ţiune obsedată de ea însăşi, de-o analiză a analizei, de-o introspecţie a introspecţiei, de-un amalgam ideatic ce ţine mai mult de un compromis în­tre filozofie, poezie, morală şi inevitabil roman, pentru că, adunate la un loc cele cinci­sprezece epistole dau spaţiul ideal în care s-a consumat metafizica unui dialog interior. Mircea Ciobanu nu face cum fac unii poeţi o poezie a poe­ziei, în sensul de proză a pro­zei ci doar o inovare a epicei printr-o întoarcere la sublimă­rile etern moderne ale stilului biblic, şi la genul epistolei, modalitate care îţi dă posibili­tatea să fii confesiv fără să ai pudoarea jurnalului intim şi să te descarci sufleteşte pe un plan mai obiectiv, să ai un public imaginar în care începi, patologic, să crezi că există, pe un plan categorial Epistolele sunt adresate unei prietene care are nevoie de confesiunile autorului sau care imaginată numai, e un determinant al confesiunilor. Că se amestecă stilul pur filo­zofic cu cel epic curat nu e greu de dovedit : „îmi închipui cu prudenţă că sus, deasupra raportului de subordonare în­tre existenţa insului şi izbîn­­zile repurtate înaintea oame­nilor, spaima, era termenul cauzal, ascuns vederii şi price­perii tuturor“ (p. 13) Cit de epice mi se par prin compa­rare, cîteva fragmente din a treia epistolă, a nevoii de martori, epistolă semnificativă şi pentru concepţia estetică a scriitorului. Epistolele lui Mircea Cio­banu sînt în acelaşi timp poe­me cu tonalităţi tragice, mime­tice, concepute după gustul antic, aproape de „vechi testa­ment" dar vrînd să degaje o vrajă modernă Comentariul a­­pologetic la Iov din a patra epis­tolă o dovedeşte cu prisosinţă. Există chiar un ritm al frazei a­­cestor „scrisori“-obsesii, ritm interior care dictează chiar aşe­zarea tehnografică a textului Fie un monolog despre feri­cire (în aşteptarea disputei), fie unul adineit despre singu­rătate „şi mai ales despre pri­cinile neînsoţirii“, fie despre ruşine (pagini de reconstituire­­rafinată a culorilor şi sonuri­­lor antonpanneşti) sau nu­mai „despre măsura citorva lucruri" şi în final ..despre tă­cere", paginile de confesiuni, uneori delirante la modul lucid, dau totuşi impresia unei experienţe literare Puţini citi­tori orbcit de rafinaţi ar fi, îl pot urmări pe autor pînă la capăt. Cei mai mulţi, ca să nu fie trataţi drept desueţi, vor spune că au citit cartea pe nerăsuflate Cu riscul de a fi trecuţi în categoria amintită, noi spunem că am gustat acest eseu plin de obsesii poetice şi antipoetice dar n-am reuşit să-l parcurgem pînă la ultima filă, aşa uşor. LECTOR 8 NOIEMBRIE 1969 (Urmare din pagina 1) zare de pămînt, fiecare cu vacile lui, cu caprele şi cu clinii, cu pisicile roşcate şi cu cele albe, cu plugul şi cu sania lui“. ★ Deşi pur realist, ferit de intruziunile fantasticului, sti­lul acestei proze apelează, pentru a crea o atmosferă de vrajă malefică, la simbolul Hecatei, confundînd noaptea cu tărîmul Umbrelor : „Noaptea era mare şi largă, nu se mai termina, şi peste case, albind acoperişurile de tinichea şi făcînd să sticlească geamurile caselor şi să lucească galben ţiglele, trecea luna rotundă şi grea de dragoste, ca o căţea în călduri“, sau : „Şi se vedea cu­ e noaptea de deasă şi de neagră şi de rea, ca o gură de căţea fătată, de căţea cu cerul gurii negru“ — ambele exemple din Dor, în Daios Anastasia trecea: „Nu se vedea prin geam, noaptea era neagră ca o gură de căţea cu puii aruncaţi în Dunăre“. ★ Cu toate că extrem de rară, la acest autor foarte riguros în realismul său, literaturizarea stilistică apare cu atît mai supărătoare, cu cît se manifestă în graiul personaje­lor (ceea ce dă un soi de fandoseală în contradicţie cu natura lor). Lena, din Dor, vorbeşte odată astfel... „fiindcă eu fusesem prea oarbă şi nu te văzusem pe tine, aşa cum erai, dincolo de pielea ta pe dinăuntru nu văzusem că în tine toate stelele pe care eu le simţeam mişcîndu-se şi strălucind erau stinse ca nişte cărbuni învechiţi, şi nu era nici un soare cald în tine şi nici o lună beată de dragoste şi nebună. Şi amintirile mele mi se par ca nişte cîini rîioşi acum şi ştiu că tu nu mă iubeai pe mine, Milule...“, iar băiatul Savel, din Căruţa cu mere îşi povesteşte în acest ton, colegului său,E un vis : „Şi din mîna mea stingă a ră­sărit grîu, un mănunchi de grîu copt, auriu. Şi griul veneau oamenii şi-l luau, dar nu se termina niciodată, cum îl secerai, cum creştea altul la loc, din mîna mea stin­gă... Şi se coceau pîini, grămezi de pîini şi mirosea toată cîm­­pia a pîine proaspătă. Şi au crescut din mine flori de floarea-soarelui, era plin pămîntul... Şi mie nu-mi părea de loc rău că am murit...” Unde frecvenţa, la început de perioadă, a conjuncţiei „şi“, realizează adevărate versete (le aflăm uneori, în stilul narativ al lui Agîrbiceanu, de­plin integrate însă în realismul mitic al scriitorului ar­delean). ★ Tema din Dor e shakespeariană, şi povestirea s-ar pu­tea intitula, barbar, Un Hamlet feminin la ţară (Ca Ro­meo und Julia auf dem Dorfe a lui Gottfried Keller sau Lady Macbeth in districtul Mzensk de Leskov). In proza noastră rurală, această nuvelă are densitatea epică a lui Slavici. Ea se termină pe simbolul crimei din Elsi­nore : „Şi din urechea lui, aprins, Lena văzu cum înflo­rise un mac roşu. Un mac roşu, de singe, ca o durere înflorise şi ca un ţipăt de lumină, un mac roşu înflorise din urechea lui stingă“. ★ Atmosfera tragică din romanul F se dezvoltă cu vigoare dintr-un simbol (un vis) : sicriul conţinînd cadavrul unui general, mort de ciumă, depus în catedrala oraşului Turnu­­vechi. ★ Din simplitatea culturii şi imaginaţiei unei institutoare s-a născut viziunea paradiziacă a bisericii vizitate de domnitorul pămîntean, venit să asculte în cafas ruga preotului : ţara era „cea mai dulce“, morţii curaţi, „dragii noştri părinţi“ s-au adunat, „ca într-o icoană de sfinţi“, în jurul fîntînii „cu apă fină“. Arta lui D. R. Popescu restituie săteasca sa Antigonă curgerii transfigurate a prozei din Letopiseţul cantacuzinesc : „Iar mănăstirea den Nucet, unde iaste hramul sfîntului şi marelui mucenic Gheorghe, multe au înnoit. Şi pe făcătoarea de minune icoană a sfîntului mucenic bătut-au însuşi Neagoe-Vodă, cu cuişoare, un măr de aur curat, împodobit cu mărgări­tar şi cu pietri scumpe. Şi au adus şi icoana cea făcătoare de minuni den Ţarigrad, pre care era semnat chipul domnului nostru Isus Hristos atotţiitorul, carea mai nainte o junghiase un ovreiu cu hangeriul; şi cum o junghe, îndată ieşi izvor de singe din locul hangeriului, cît stropi şi hainele acelui ovreiu ; iar el, de frică, că-i sînt hainele stropite de sînge, nu văzu, ci numai ce au văzut sîngele carele era pre icoană ; şi aşa fiind el, cuprins de spaimă ca aceasta, aruncă icoana într-un puţ care era într-o pimniţă (că şi el într-o pimniţă într-ascuns junghiase sfînta icoană“) — şi, mai departe : „Iar mănăstirea cea nouo din Argeş o îngrădi împrejur cu curte de zid şi înlăuntrul curţii făcu multe chilii călugăreşti, şi o înfru­­muşiţă cu tot feliul de trebuinţe. Făcu trapezărie şi ma­­ghierniţă, magazie şi povarnă de olovină, pimniţă şi clopotniţă înaltă. Şi puse clopote mari. Şi cu alte frumu­seţi, cu de toate­ o împodobi şi o făcu asemene raiului lui Dumnezău. Iar în mijloc era acea casă dumneziiască stînd ca şi pomul acela al cunoştinţei. Ci însă nu aşa, că dintr-acela mîncară strămoşii noştri pomana morţii ; iar dintru aceasta să mănîncă dătătoriul de viaţă trup şi sînge al domnului nostru Isus Hristos, care să junghe în toate zilele întru iertarea păcatelor şi viaţa de veci“. Ală­turarea stilistică a celor două texte, unul străbătut de ideea mistică a istoriei — Letopiseţul —, iar celălalt scos din naraţiunea realistă Duios Anastasia trecea, cu vă­dită intenţie a demistificării, pune în evidenţă unitatea lor estetică. In preludiul la romanul F (Ninge la Ierusalim), imaginea clovnilor revine de cîteva ori, ca un leit-motiv al masca­radei : „Pe marginea şoselei copacii albi păreau nişte stafii şi tufişurile degerate cu bărbi şi cununi de chiciură mă priveau ca nişte clovni ieşiţi la paradă“ ; „Iar tufi­şurile aliniate într-o horă dementă de-a lungul şoselei pe care mergeam cu maşina aproape dansînd rîdeau bătute de vînt ca nişte clovni văruiţi pe faţă“ ; „Şi clovnii de zăpadă din pomi sau din tufişuri n-aveau nici ei altă treabă decît să tragă omeneşte de coadă nişte pisici ascunse de întuneric“ (aceste apariţii hilare sînt de altfel însoţite sau întretăiate de „miorlăitul infernal al pisi­cilor“ : „Au apărut iarăşi scoşi de lumina farurilor din întuneric clovnii albi. Şi pisicile şi-au reînceput mieu­natul“ ; „prin toate satele şi oraşele prin care treceam cu maşina pisicile alergau ca scoase din minţi să scape de propriile lor cozi“ ; „Am oprit maşina şi prin gerul care-mi tăia obrazul am deschis capacul port­bagajului din spate; din el au sărit spre mine miorlăind vreo douăzeci de pisici şi într-o clipă au dispărut ca nişte năluci în întuneric“). Această propensiune spre masca­radă (spectacol, paradă, ciudăţenii, manii, personaje „originale“ pînă la grotesc, fenomene teratologice) e spe­cifică autorului, ca modalitate estetică a scrisului său. în nuvela­tor, un personaj îşi ţine pisica cu clopoţel la gît şi fundă roşie în coadă ; altuia, ca băiat de 17 ani, maică-sa îi face unghiile de la mîini şi picioare, cu roşu, iar mai tîrziu­ el achiziţionează 30 de aparate de radio, pe care le pune să cînte deodată. Căruţa cu, mere se petrece în mediul artiştilor de circ. Odată cu F, toate acestea proliferează şi ating paroxismul : un ţăran între­ţine relaţii amicale cu o capră, pe care o aduce cu dînsul chiar la o ceremonie funebră ; altul e prieten cu o broască ţestoasă ; o ţărancă păstrează în casă cra­niul tatălui ei ; un viol şi un asasinat se petrec în costumaţie de vicleim ; pictorul Dan Iliuţă umblă întot­deauna desculţ (chiar şi la şcoală, ca profesor) şi poartă fes roşu în cap, pictează viscere de animale, se închină la un cîine şi face portretul unei ţărănci bătrîne, respec­tabile, în chip de vacă (semn de înaltă consideraţie !), purtînd pe cap cunună de lumină, ca sfinţii, salută bovinele, pe uliţă ; popa se spînzură în podul bisericii, după o noapte de chef ; ţăranul Cel ce adună pietre, îşi pune cărămizi sub căpătîi şi aruncă întotdeauna în ciorbă trei pietricele roşii, ca să-i dea gust ; ţăranul Noe şi-a făcut casă în formă de arcă, ciopleşte cruci pentru cei în viaţă şi aşteaptă izbăvirea prin potop . Dimie, paznicul satului, locuieşte de multă vreme într-un­ plop, de unde nu coboară niciodată, iscodeşte noaptea uliţele şi ogrăzile cu o lanternă, utilizează, acolo, sus, umbrelă şi telefon, iar la piciorul copacului s-a adunat un munte de excre­mente (e îmbrăcat însă îngrijit, poartă cravată), feciorul său îi citeşte de jos, ziarul . Ghiarăntoarsă (de fapt pro­fesorul Mateescu) are zece degete la fiecare mînă ; o în­­mormîntare e prilej de mascaradă generală , convoiul fu­nebru întâlneşte un convoi nupţial, şi încercarea de a evita întîlnirea se transformă în coincidenţa lor, apoi se amestecă cu o văcărie şi un juncan sare pe o vacă tî­­nără din mers. Prilej pentru pictorul original să exulte şi peroreze delirant asupra misterului sîngelui, ca, în sfîrşit, în timpul prohodului, cei rămaşi afară din bise­rică, în ploaie, să asculte meciul de fotbal transmis prin tranzistorul unui orb călare pe un cal jumătate alb, ju­mătate negru. De fapt, prin caracterul lor de mascaradă, toate aceste anomalii reprezintă echivalentul realist al fantasticului, aparenţa „estetică“ a demoniacului. Fiindcă, sub aspect moral, destrămarea satului vechi ia formele iraţionalului, şi deci situiază acţiunea într-un plan mon­struos ireal, ca spirit, dar real ca social. ★ Şi ploaia, care transpune, în fizic, sumbra atmosferă morală a satului, bîntuit de şobolani, constituie un sim­bol : „Şi nu ştiu de ce toată această lume pestriţă plîn­­gînd sau ascultînd meciul, toată această viermuială mi s-a părut născută din ploaia seacă ce cădea peste sat, lovind obsedant pămîntul, făcînd firave petalele florilor de toamnă şi doborîndu-le din această ploaie ce dăduse şi zilei culoarea ei obositoare. Şi soarele avea culoarea stranie şi obosită a acestei ploi care parcă neodihnită şi totuşi obosită de propria sa monotonie şi răceală lovea în duşmănie acoperişurile de tablă şi ţiglă ale caselor şi drumurile şi gardurile, şi cu cît rîvna ei era mai mare cu atît părea că se îmbolnăveşte singură, mai tare, de propria ei răceală şi de propriile ei friguri şi ca de bol­navă, putrezind paiele claielor şi cocenii de porumb ră­maşi neculeşi sau culeşi şi făcuţi grămezi prin grădini“. ★ Şi agonia­ bătrînei, în jurul căreia se desfăşoară acţiunea părţii a doua a romanului “ (Boul şi vaca), e un simbol. De fapt „acţiunea“ nu se încheagă decît din întîlnirile şi discuţiile prilejuite de această agonie, în cursul unei nopţi, iar discuţiile, la rîndul lor, sunt prilej de a lua cunoştinţă de o serie înăbuşitoare de samavolnicii, crime, aberaţii. •­ Autorii samavolniciilor şi crimelor : Ică, Celce, Moise, stăpînii absoluţi ai satului ; ei sînt „demonii“, „posedaţii“. La ora romanului, Ică e mort şi nu aflăm despre el, concret, decît fanatismul său demoniac (nu-l interesează nevoile reale ale satului, oamenii, prezentul lor : „vorbea doar despre ce-o să se întîmple în viitor, de parcă doar în viitor aveau să apară oameni adevăraţi. Cei de-acum nu erau oameni. O să fie aşa şi pe dincolo, zicea el, fericire, fericire o să fie“ — idealul lui personal mărgi­­nindu-se la „o femeie, o casă, un vin, un miel, un ins trimis la puşcărie“­. Enunţat doar, de romancier, prin gura directorului Moise; el nu prinde consistenţă de per­sonaj, rămînînd, prin menţionarea sporadică a faptelor lui, abia o prezenţă difuză, în atmosfera naraţiunii. Şi Celie, la ora romanului, e aproape mort (ni se relatează, ca prezent epic, momente ale unei agonii abjecte), şi în afară de descrierea asasinatului făptuit de dînsul, îl cu­noaştem mai cu seamă din caracterizările şi menţiunile sumare ale aceluiaşi Moise ; el e instrumentul socrului său, Ică, deosebindu-se de acesta prin haosul mintal şi nefericirea de a fi de la început refuzat de soţia lui, care se culcă în schimb cu alţii. Ca şi Ică, Cel ce con­stituie lumea directorului Moise. Iar faptul că îi desco­perim prin ochii acestuia din urmă, care în lungile lui peroraţii îi demască şi îi judecă, parcă ar fi străin de lumea şi actele lor, dă pe de o parte unitate infernală treimii fără de lege, iar pe de altă parte configurează și mai strîns propria sa personalitate , fiindcă directorul Moise însumează, ca personaj, un maximum epic, în limi­tele demoniace ale romanului. Spre deosebire de Stavro­­ghin, erou conceput cu tristeţe metafizică, ori poate chiar cu o anumită melancolie romantică, de Dostoievski, di­rectorul este o inteligenţă pură, în sine malefică . D. R. Popescu îşi cîntă personajul pe o singură coardă. Ab­stract şi cinic, Moise e tîrît în universul răului de posi­bilităţile nelimitate ale inteligenţei sale, care îi permite să emită judecăţi morale, ca cecurile fără acoperire. De­­monia sa atinge absolutul, atunci cînd, făptaş al crimei, nu numai că o atribuie altuia, dar — cu o dialectică impecabilă şi cu detaşare de virtuoz — analizează, ex­plică şi judecă deopotrivă crima şi criminalul. Dispre­­ţuind oamenii şi societatea, oamenii fixaţi în insectar prin teroarea de el exercitată, societatea supusă unui proces rapid şi profund de disoluţie, l­i se deschide înainte golul ce nu mai poate fi ocupat decît de inte­ligenţa sa însetată şi saturată totodată de puterile ce-i sînt implicite. Dialectica lui nefastă, desfăşurată în dis­cursul aproape monologal (chiar cînd aparent devine dia­log cu adversarul său ireductibil, Dan Iliuţă — un vita­list împins la paroxism de universul abstract ce ame­ninţă să se instaureze) care străbate miezul romanului (a doua parte, Boul şi vaca), îl structurează deplin, ca personaj : nu mai are nevoie de explicitările romancie­rului. De aici, eşecul părţii a treia a romanului (Cele şapte ferestre ale labirintului). Naratorul (Tică) se în­şeală cînd îşi închipuie, la un moment dat, că directorul vorbeşte cu intenţia de a fi ascultat de dînsul; această eroare — din a doua parte a romanului — determină pe autor ca în partea a­ treia să-l transforme pe Tică în personajul care dezleagă, tot ca narate­, „enigma“ lui Moise, prin intermediul falsei mărturii a unui alt personaj-narator, Nicolae; Complicaţie artificială şi inu­­­­tilă. In acord cu actele sale, discursurile şi teoriile directoru­lui Moise sunt suficiente. ★ Interesant e modul în care spiritul de mascaradă se manifestă, în romanul F, chiar în situaţiile-limită ale morţii — moarte naturală sau asasinat, o mascaradă sonoră-muzicală, ce însoţeşte fenomenul morţii. Asasinarea lui Păun : „Du-te prin porumbi, te fac scăpat de data asta, i-a zis Celie şi Păun a plecat spre porumbi călcînd greu prin nisipul moale şi adînc ca un noroi fără fund. A plecat bucuros Păun şi ca s-arate că nu-i pasă a fluierat : „Cine te-a făcut pe tine, Tudo­­riţo, nene“, cîntecul său de viaţă, cunoscut de muieri şi în acel moment Celce l-a lovit. De abia făcuse cinci paşi, fluierînd, cînd a căzut într-o dungă şi aproape în neştire a mai continuat să fluiere şi pe urmă Celce iarăşi l-a lovit pînă ce nu l-a mai auzit fluierînd cîn­tecul său cunoscut. Aşa că se poate spune despre Păun că n-a ştiut că va muri şi că nu s-a înspăimântat de ce-l aştepta, fiindcă n-a avut timp să se înspăimînte : el s-a trezit doar din leşin şi cînd l-a văzut pe Cel ce nu s-a gîndit că va fi omorît, i s-a părut poate absurd aşa ceva, şi a început să fluiere. Sigur că a murit flu­ierînd „Tudoriţo, nene“. Asasinarea lui Manoilă : „Şi toate păsările bălţii fă­ceau o gălăgie nemaipomenită, ca vara, şi vîntul mişca trestiile, frecîndu-le una de alta şi făcîndu-le în legă­narea lor îmbrăţişată să fîşîie indecent şi sublim, chi­­nuindu-se să plece în ce parte le apleca vîntul şi rămî­nînd pe foc ţinute de rădăcinile stufoase înfipte adînc în noroi cu toate ghearele. Moise părea că se află in întuneric şi după auz sesiza poziţia lui Manoilă şi lovea nu omul, ci sunetul. Această grijă minuţioasă a lui de a face să nu se mai mişte piciorul ce lovea iarba spas­modic şi mîna ce scormonea crispată pămîntul asuprit de căldură lăsîndu-1 apoi să curgă cu o sonoritate im­perceptibilă aproape printre degete, inconştient, grija lui de a înfunda gura care ofta cu pătura lui Manoilă şi de a acoperi orice sunet, m-a înmărmurit. El era şi aici metodic, îndeplinea totul ca un gospodar (cu ace­eaşi răbdare sădise probabil via ştiind că va obţine peste trei ani vinul). El îl omorîse temeinic, ca să nu mai rămînă nici o urmă, nici veche, pe care o ştia Manoilă (dar ce ştia Manoilă despre el de voia directorul să nu mai ştie ?), nici nouă , ’ că Manoilă vedea, simţea cum Moise îl bagă în pămînt. Nu mai da, tovarăşe director, ţipa el. Şi poate s-ar fi ridicat şi l-ar fi strivit în bucăţi — dar poate nu se gîndea că Moise poate să-l omoare, deşi vedea că vrea ce-şi pusese în gînd ori poate Manoilă nu mai avea atunci decît forţa de a răbda, de-a aştepta ca omul de lîngă el să-şi isprăvească gîndul. Zgomotul îl enerva pe Moise, fiecare bătaie de aripă şi vorbă, fiecare ţipăt de pasăre şi lătrat de cîine şi geamăt de om, îl enerva în aceste clipe ce deveniseră sonore, infernale pentru el amplificîndu-se în labirintul urechii sale şi încărcîndu-se, oftatul lui Manoilă deve­nind ţipăt de pasăre şi susur de vînt şi vîntul prin papură devenind lătratul unei haite infernale de cîini turbaţi. Şi cu cît Manoilă continua să trăiască, continua şi timpul să fie sonor, aerul să bubuie ca o tobă cînd rîcîia pă­mîntul şi pămîntul să fagă ca o vacă nebună cînd pleoapele lui clipeau înecate de durere. Viaţa ce mai zăcea în Manoilă înnebunise sunetele şi pe faţa lui Moise se vedea suferinţa ce-o simţea în urechi ; echilibrul auzului său cedase acestor clipe de zgomote paroxistice şi inverse, labirintul şi timpanul său se îmbolnăviseră subit , şi erau ca o rană vie ce nu suporta vîntul să urle ca măgarii şi ca lupii şi trestia să scrîşnească cu violenţa pietrelor de moară. Şi o înverşunare de gos­podar cinstit îl cuprinsese împotriva zgomotului acesta de uragane, de roţi şi de motoare şi de fluierături şi pînă nu restabili ordinea liniştii nu se lăsă. Moartea era împlinită, liniştea se restabili şi ea venea de la pacea lui Manoilă. Vîntul îşi recăpătă dimensiunile sale de aer mişcător, păsările intrară în propriile lor bătăi de aripi şi ţipete, ca nişte haine pierdute şi găsite. Toate îşi recîştigară propriile sunete, limpezi şi odihni­toare. Şi Moise s-a apropiat de un crov cu apă şi s-a spălat pe mîini, ca un gospodar ce-şi terminase săditul viei sau legatul pomilor, temeinic, cu multă răbdare“. Ţinînd seama de împrejurarea că, la D. R. Popescu, moartea însăşi e tratată simbolic (deci estetic), să în­semne oare această mascaradă antidotul realismului său à outrance (să fie mascarada un surogat de fantastic?), ori, mai grav, antidotul realului ? Premonitor, uvertura romanului (Ninge la Ierusalim) abundă în miorlăiturile felinelor malefice. ★ Două momente definitorii pentru directorul Moise , întrerupt, în discursul său, de sforăitul lui Dan Iliuță care adormise, directorul izbucneşte în plîns „isteric" : de asemeni, căzînd în noroi, la cimitir, şi murdărindu-şi hainele, pe care le purta cu o „eleganţă regală“, Moise plînge „în hohote“, „cu spasme“, „ca un turbat" — şi iarăşi se înşeală naratorul cînd interpretează plînsul directorului prin împrejurarea că acesta se afla, întîm­­plător, tocmai lîngă mormîntul copilului său : de fapt el plînge pentru că și-a murdărit hainele — tot o în­trerupere a „discursului“. Ion NEGOIŢESCU OPINII DESPRE PROZĂ MEDITAŢII LA UN PROZATOR ★

Next