Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)
1970-01-17 / nr. 3
- Revista a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România 120 de ani ■k -A de la naştere eminesc Atracţia în nemărginire geniului lui Mihai Eminescu, adevărul se răsfrînge cu acea vigoare de reprezentare care porneşte dintr-o profundă necesitate ontologică. De altfel, nu cred că există poezie mare care să nu pornească, în nucleul ei cel mai adine, de la problema veşnic prezentă a existenţei. În cuvîntul a fi, predicat originar, verb de temelie, din care s-au născut apoi toate cuvintele, este cuprinsă în germene, încă nedesfăcut, întreagă poezia lumii. „Umbra celor nefăcute", cum a spus marele poet, toată profunzimea veacurilor, toată gîndirea şi toată simţirea omului au început, o dată cu această întîie şi nemuritoare rostire, întîie şi nemuritoare „metaforă" rostită de gurile noastre , a fi, în ea traieşte, închisă în sine, gînditoare, încărcată de o formidabilă tensiune interioară, acea realitate a imaginaţiei şi a expresiei, plină de pasiune, care, desfăşurată şi înfăptuită, se cheamă astăzi poezia Inimii. Ea „este clipa, este raza care tot mai ţine încă", zona de sonoritate vibrantă şi de plenitudine incantatorie care umple cu energia ei pasionată zarea de sensibilitate şi gîndire a minţii omeneşti. Este poate însăşi harfa lui Orfeu acest predicat originar al existenţei, aceea despre care Eminescu, într-unul din cele mai sublime poeme, ne spune că toată „lumea, de-al ei sunet atîrnată" curge în roiuri luminoase, urmîndu-i fascinant traiectoria milenară de-a lungul „oceanelor înfinirii". Armonia din pleiade, caravanele de sori, cîrdurile lungi de blonde lune, izvorînd în rîuri din spaţiu, popoarele de stele, sînt ţinute „ca să nu zboare" din nou în haosul tulbure al unui univers care nu avusese cunoştinţă de sine înainte de prima rază de gîndire omenească, de către forţa de gravitaţie a metaforei primordiale, aceea prin care omul, poet sau filozof, sau şi una şi alta, a constatat existenţa şi, o dată cu aceasta, a rostit cuvîntul cheie, verbul fundamental al poeziei şi al lumii. Lumea, în totalitatea, ei, sub lumina privirii poetului, invocă limbajul care, prin numire, prin dislocarea în absenţă a lucrului, prin cuvînt, îi conferă existenţă spirituală. Harfa lui Orfeu, logosul, face să pălească, stinge prin strălucirea sa faima stelelor. Ea domină lumea şi şi-o asumă, o antrenează în cîmpul translaţiei sale eterne, o atrage într-o lungă „suspinare aeriană" în spaţiul idealităţii pure : „Dar mai ştii ?... N-auzim noaptea armonia din pleiade ? / Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite cade ? Oceanele-nfinitei o cîntare-mi par c-ascult / Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană ? Poate-urmează a arte antice , suspinare-aeriană / Poate că în văi eterne ne-am pierdut de mult... de mult". Este, în acest tablou poetic de o puternică forţă expresivă, sugestia ameţitoare a unei translaţii nemişcate, fascinatoare, în care lucrurile parcă se îndepărtează de ele însele, dar totodată se apropie tot mai mult de ţinta lor ideală, urmînd chemarea irezistibilă, de neînvins, a harfei orfice, evantai celest rătăcitor, antrenînd în zborul său nesfîrşit roiuri de lumi, întregul univers. În avîntul ei aproape tăcut, dureros, imaginea aceasta este cel mai nobil omagiu care a fost adus vreodată Poeziei, atracţiei pe care verbul său a exercitat-o din totdeauna. Cezar BALTAG IN ACEST NUMĂR SĂPTĂMÎNA LITERARĂ de Miron Cardaş OPINII, COMENTARII, ÎNSEMNĂRI de Al. Philippide, Titus Popovici, I. Negoifescu, Teodor Mazilu ARTICOLE DESPRE EMINESCU de Leonid Dimov, Emil Manu şi Tudor George TINERI PROZATORI AMERICANI: Herb Gardner (GH. ANGHEL - „EMINESCU" rawi«jpe,îă Oílürhatuí*Sícujiífc< *1 Spaţiul închipuirii Trăind în timpul tuturor desacralizărilor şi profanărilor, Eminescu a fost unul dintre cei aleşi, binecuvîntaţi ori blestemaţi, care au înţeles, în sensul grav, total, al înţelegerii prin întreaga fiinţă, că poezia este cunoaşterea sacră, alta decît oricare altă cunoaştere profană. Ca un Faust lvid din cupa fatală, dătătoare de moarte şi de viaţă, vinul fericitei juvenţe şi al funestului legămînt, Eminescu, tînărul Eminescu, contemplîndu-şi într-o oră de morocănoasă delectare „cifra vieţii cea obscură“, bea „paharul poeziei înfocate“. Nu este, oare, în gestul unuia şi al altuia, momentul de vîrf al unui rit ? Ca într-o iniţiere, Eminescu s-a cuminecat cu Poezia, pentru ca să ne-o comunice. Poezia, în viziunea eminesciană, aparţine unui univers sacru. Căci, pentru cel iniţiat, există o dublă lume, aceea a sacrului, aceea a profanului. „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, / Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite / Te încerci a stoarce lapte din a stîncei coaste seci...“ Mitul, poezia, visul constituie o triadă a căilor de acces în sfera sacrului. Ele sînt, prin substanţa lor, închipuire. Iar lumea închipuirii este aceea a sacrului. Ca în icoanele bizantine, aurul este, în poezia lui Eminescu culoare şi materie care consacră. Smulse din lumea cea aievea, făpturi şi lucruri sunt de aur. Strălucirea preţioasă, metalică înseamnă abolirea culorilor lumii acesteia. Auriul nu este o culoare ci neantul culorilor. Doar albul şi negrul, în această lume, reprezintă înghiţirea tuturor culorilor, respectiv negarea lor, ca şi aurul. Dar aurul stelar ori solar triumfă asupra negrului nopţii sau albului zilei, căci vine din altă lume. In Lumea sacră a închipuirii eminesciene, totul e de aur: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur...". Preţioasă reverie poetică ce te conduce în afara spaţiului profan- „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mindre flori de aur...“. Flori stranii, nemirositoare, superbe plăsmuiri împotriva firii. Ele nu se hrănesc din humă şi nu se întorc în ea. Nemuritoare, ele strălucesc încremenite în „mîndria“ lor. Lumea aceasta a închipuirii e închisă şi nu poţi intra în ea decît slujindu-te de vis, poezie, ori de cheia de aur a basmului: „Cînd posomoritul basmu — vechea secolilor strajă ~ / îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă / Poarta naltă de la templul unde secolii se torc...“. Universul sacru al închipuirii se deschide sufletului nocturn. Ştim că G.K. Carus, filozoful şi psihologul romantic susţinea teza sufletului dublu. „Două suflete, vai, sălăşluesc în pieptul meu“ — exclama Faust. După Carus, acestea sunt sufletul diurn şi cel nocturn In lumea închipuirii au acces doar proiecţiile reflexului nocturn. Poetul începe să-şi pască oile de aur „turma visurilor" sale doar în întunericul propice : „Cînd a nopţii întunerec — înstelatul rege maur — / Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc...". Peregrinarea prin noapte este echivalentă — pentru toţi contemplativii, din toate timpurile — cu înaintarea spre o revelaţie, spre o iluminare. Magul rătăcitor prin stele este o imagine exemplară a Poetului dorind----cum ar spune Rilke — deschiderea. Celor închiși în cercul strimt al lumii profane, în lumea sublunară a norocului, niciodată nu li se va descoperi lumina eternă a lumii închipuirii. Noaptea are puteri germinatoare. In întunericul fecund, o magie se petrece , în acelaşi timp, misterul fertilizării şi acela al morţii. Poezia nopţii are, la Eminescu, o ambiguitate care îşi găseşte expresia în metafore erotice şi thanatice, totodată. Luna este, conform miturilor arhaice, o prezenţă feminină, magică. Sub lumina ei argintie creşte o feerică vegetaţie, nocturnă. Magia lunară e propice basmului, ca şi visurilor sau poeziei. „Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc..“, lumea profană este eclipsată, înlocuită. Dar „regina nopţii“ este, in acelaşi timp, o sumbră crăiasă a morţii. Sacrul, luminosul, „das Ganzandere“ al lui Rudolf Otto apare intr-un spaţiu care, printr-o alchimie, un transfer al metaforelor se identifică — în poezia lui Eminescu — cu paradisul şi cu „pămîntul sfînt“ al ţintirimului. „Luntrea vieţii“ care alunecă „pe-a visării dulci valuri“ poposeşte în „ape sfinte“, încă în secolul trecut Erwin Rohde, în Psyche stabilise relaţii între apariţia ideii de nemurire la Greci, între primele imagini ale lumii de dincolo (Cîmpii elizee, Insule ale preafericiţilor) şi diversele curente, valuri mistice, conventicule iniţiatice , dionisice, orfism etc. în universul sacru eminescian, în spaţiul infinit al „închipuirii“, nu se poate pătrunde decît trecînd peste o experienţă a morţii. Insula preafericiţilor elini se acoperă cu paradisul creştin, cu spaţiul romantic — böcklinian al insulei morţilor, cu acela al cimitirului sătesc românesc, în straturile fantaziei lui Eminescu recunoaştem precipitatul pe care o anume morbideţe l-a făcut să ia forme diferite. Toată poezia funerară este în acelaşi timp, o poezie a nostalgiei paradisului. A paradisului inocenţei dinainte de timp, ca şi a paradisului de după împlinirea timpurilor. „Dumbrăvi de laur verde“, „lunci de chiparos“, ramurile negre din care suspină o eternă melopee, dar şi sfinţile se „reîmblă în lungi haine de lumină“.* Viziunea paradisiacă se confundă cu cea thanatică. în descrierea insulei lui Euthanasius, paradisul (în care nu se pătrunde — Cum a arătat M. Eliade * decît prin dezbrăcarea de orice formă, prin reîntoarcerea la primordial) este locul vieţii adamice ca şi al morţii. în lumea sacră a închipuirii, iniţierea o săvîrşeşte de asemenea, ca un zeu psihopomp „moartea cu aripi negre şi cu ochiul ei frumos“. Şi aici zona sacrului apare ca o insulă, înconjurată de „ape sfinte“. Insula în insulă din Cezara este un fel de ultim neoltit al purităţii, al eternităţii bătute, de jur împrejur, de valurile timpului, ale corupţiei, ale profanului, în Memento mari apropierea acelor minore maluri cu care începe lumea aurită a închipuirii, consacră pînă şi apele. Turma oilor de aur, florile de aur, porţile deschise cu chei de aur, tot ce aparţine cosmosului sacru e la adăpost, în dorul „apelor sfinte“. Pentru ca să pătrundă în spaţiul închipuirii, să se deştepte în lumea închipuirii, sufletul nocturn trebuie să adoarmă, să pună în paranteză „lumea cea aevea". „Las’ să dorm... că nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează, îmbătat de-un cîntec vecinic, îndrăgit de-o sfîntă rază...“. Numai astfel, în întuneric, Basmul, Mitul, Poezia va deschide „cu chei de-aur“ și cu magia verbului („a vorbelor lui vrajă"), „Poarta naltă de la templul unde secolii se torc...“ întreg preambulul la „panorama deșertăciunilor“ din Momento mori este o iniţiere în universul luminos al poeziei. în lumea închipuirii, totul e consacrat, totul poartă semnul sacrului. Tot ce se petrece în această lume e pură ecloziune. Acesta e locul în care nu se petrec evenimente, în care nu „cerci viaţa s-o-ntocmeşti precum un faur / Cearca da fierului aspru forma cugetării seci“. E universul începuturilor, al originei nealterate, al creaţiei pure. Cînd văd poetul intrînd pe „Poarta naltă de la templul unde secolii se torc“ şi-l aud rostind ca într-un rit iniţiatic : „Eu sub arcurile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele...“ am sentimentul cert al prezenţei Poeziei în spaţiul ei consacrat. Şi nu este, oare, sfera sacră a poesis-ului eminescian acel spaţiu al necreatului în care zac germenii creaţiei lui Lucian Blaga sau acel spaţiu cu centrul pretutindeni şi circumferinţa în infinit, al unei mai înalte geometrii, către care ne conduce cu cununa înflorită şi lira, Ion Barbu ? Nicolae BALOTĂ proletari ’din toate ţările, uniţi-vă! -----^ VTTT mai ./mii 3 (403) Sîmbăta 17 ianuarie 8 pagini — 1970 - leu