Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)
1970-05-23 / nr. 21
ansílvaní îliiiită „Pe Mureş şi pe Tîrna “o astfel de rupere a echilibrului poate să te facă să pierzi legătura dintre subiect şi predicat, în căutarea alteia, mai trainice. Acest cataclism a fost un examen al vitalităţii. Toţi centrii nervoşi ai ţării au reacţionat la durere, spontan ca-ntr-un organism. Gheorgheniul a trimis pîine, Bucureştiul, făină, laşul, unt. Oradea, mălai. fără să se fi cerut in mod expres ceva, precizează inginerul Kiss Zoltán, prim-vicepreşedintele Consiliului popular municipal Tîrgu Mureş. O sută douăzeci de străzi inundate. Trei pasarele şi patru poduri de refăcut, 184 locuinţe distruse, între 300 şi 400 locuinţe degradate. Corpul de arhitecţi a î necuptifici urdl . Corpul de arhitecţi a început de pe acum, o muncă tenace, o muncă grea de refacere, care cere timp, efort susţinut, ceva din admirabila conştiinţă civică a tuturor, în momentele dramatice, continuată spre zilele liniştite care încep să-şi reia cursul, încă sub impresia celor ce au fost, dar învingătoare prin forţa verificată a marei noastre familii unite şi prin ideea că nimănui, cu puţine excepţii, nu-i est° indiferent ce i se întîmplă celuilalt... Cu puţine excepţii... Inginerul Kiss ezită. Aflăm pe urmă lucrul acela imposibil de imaginat că în primele ceasuri ale dezastrului, un grup de indivizi din tagma furilor au sost* cu avi°nul, cu avionul obişnuit de cursă Civilă ca să prade oraşul inundat. Să-ţi cumperi bilet de avion, ca să ajungi mai repede la faţa locului, să culegi spuma dezastrului. Pentru tînărul Otto Lurtz din Sighişoara, de pe strada Cluj, de pe malul drept al Tîrnavei care a salvat 50 de oameni şi care nu a izbutit să-l scape de la înec tocmai pe tatăl său, al cărui corp Tirnava îl poartă şi acum in pîntecul ei de zgripţuroaică. Ii vom aminti de asemeni şi într-un mod cu totul special pentru ostaşii înecaţi sub podul din Tirgu Mureş, ale căror trupuri tinere n-au fost nici ele scoase încă la lumina soarelui acestuia frumos de mai, care bate blind acum peste pod, băieţii aceia frumoşi şi îndrăzneţi, venind in amfibii noaptea ca în basm, Loengrin, poate, lunecînd pe Mureşul nebun şi pe care bătrîna aceasta de 85 de ani îmbrăcată toată în negru, îi chemă încet, bătrîneşte, de pe pod, aplecată peste parapet, cu ochii ei lichefiaţi, o sfîntă Vineri, uscată şi slabă, ocrotitoarea lor sosită prea tîrziu, cu o clipă numai după ce balaurul de noroi, somnul ăsta imens şi vorace cu mustăţile lui de coşmar, i-a înhăţat perfid, cum înhaţă uneori şi copiii de pe mal, strîngîndu-i la pieptul lui rece, solzos, purtîndu-i tîlhăreşte pe dedesubt sub pieile sale de porc de apă, de porc abominal. „Pe Mureş şi pe Tîrnavă, nu-i fată să-mi fie dragă...“ Să tacă acest cîntec ! Acest cintec să tacă, ruşinat, pentru mult timp ! Pe Mureş ,se îneacă soldaţii din amfibii. Feţii noştri fără de seamăn şi de neînlocuit şi care toamna trecută, sau toamna cealaltă cîntau, între cuierele lor de lemn, pe peroanele gărilor, acel trist, acel bărbătesc totuşi ,,Ma duc mamă militar“ — cîntec de jale prefăcută, încărcat de bucuria presimţită a unei bărbăţii între arme şi comenzi clare în aerul tare al cîmpului de instrucţie... Ei care, plecînd din gări, fac să ne bată inima, sau cînd merg cadenţat la paradă cu muzica în frunte, sub cerul lor disciplinat, cu drapel de mătase. Cum e tineretul „Tineretul ne-a surprins“ , mărturiseşte tot inginerul Kiss Zoltán, prim-vicepreşedintele Consiliului popular municipal Tîrgu Mureş. Acest „ne-a surprins“, dă puţin de gîndit. Cum „ne-a surprins" ? „De ce ne-a surprins ?“ Acest tineret care nu dă dovadă chiar de inerţie la unele mobilizări, dar care totuşi, cîteodată... ştiţi cum e tineretul. • Nu ştim niciodată cum e tineretul. Sau nu mai ştim cum e tineretul, fiindcă nu mai sintem tineri. Şi noi sîntem altfel, sau ajungem altfel faţă de propria noastră tinereţe. Pe camioane, în bărci, cu apa pînă la piept, cei trei mii de studenţi, viitori medici, viitori farmacişti, viitori profesori sau actori au fost în primele linii ale bătăliei. Tineretul a reacţionat exemplar, înainte chiar de a se fi făcut, în bună regulă, mobilizarea. El n-a avut nevoie de fapt în aceste împrejurări eroice de nici o mobilizare. S-a mobilizat prin disponibilitatea lui spirituală, prin însăşi conştiinţa datoriei sale ajunsă firesc la punctul maxim de incandescenţă a necesităţii. Conştiinţa eficacităţii adevărate presupune ca ea să existe, de aici înainte şi în cei care mobilizează, în felul cum mobilizează — nu numai în tineret. Mozart Cînd am fost prima dată la Sighişoara, cu mulţi ani în urmă, şi am ajuns sub Cetate, pe strada principală, era seara şi o coincidenţă pe care n-o pot uita a făcut să aud la un difuzor deschis la maximum Flautul fermecat al lui Mozart. Pe cele mai urîte străzi pe care se întîmplă să merg, vreau să spun, cînd o stradă este foarte urîtă, sau mai bine zis, cînd merg singur pe o stradă apăsător de urîtă, invoc, mergînd, ce-am simţit atunci, auzind muzica lui Mozart pe strada principală a Sighişoarei. Este o garanţie, că printr-o întîmplare, printr-o coincidenţă fericită, poţi să-l auzi oricînd pe Mozart şi să te opreşti recules, ferindu-te, cum te fereşti de lume, cînd, din Cine ştie ce pricină, ţi se umezesc ochii şi nu vrei să fii văzut, pentru că ar fi ceva caraghios... Nu am cum să le spun acest lucru nici măcar bunilor mei prieteni care mă însoţesc, după potop, în timp ce înaintăm ca într-un oraș recent eliberat din mîinile inamicului, pe strada principală a Sighișoarei, purtînd pe zidurile caselor ei gheara precisă a apei ca urma de catran a prigoanelor medievale. Adică , eu, aici, lingă vitrina aceasta intactă, cu lucruri expuse spre vînzare încremenite grotesc sub mîngîierea scîrboasă a noroiului, lingă vitrina cu mult rîvnitele noastre bunuri de consum, cu ciorapii de copii maculaţi de noroi, purtînd pe genunchi, pe gambe, pe tălpi urmele nămolului, ale unui joc niciodată pornit... M-am oprit odinioară într-o seară şi am ascultat în picioare Flautul fermecat. Lingă vitrinele cu mărfurile, cu obiectele ruşinate parcă de semnificaţia lor pierdută. Cu un metru de noroi peste cap şi cu o idee de Mozart oricînd posibil în văzduhul nobil al Sighişoarei. Blana de oaie Femeia spală intr-un şanţ cu apă murdară, miloasă, o blană, sau ce a fost sau ar putea fi, sau s-ar bănui, în sfîrşit, după potop că e o blană de oaie. Mai întîi nu înţeleg de ce mă opresc şi întîrzii tocmai lingă ea, aici pe strada Cluj de pe malul drept al Tîrnavei, lingă femeia aplecată peste şanţul infect, pe urmă înţeleg. Stă aplecată deasupra şanţului şi freacă îndîrjită cu peria, lucrul acela ce i-a mai rămas, o blană ,de oaie, sau ceva care mai poate să aducă vag cu o piele de oaie. Stă aplecată, ca şi cînd de operaţia aceasta ar depinde totul, restul fiind ceva cu totul secundar sau întimplător, stă aplecată, la trei metri de locuinţa ei complet distrusă, iar acest cuvînt distrusă nu este deloc cel mai potrivit, întrucît la nimicirea propriu zisă, se adaugă noroiul, acelaşi noroi din vitrinele Sighişoarei ,noroiul depus peste lucrurile pe care de obicei noroiul nu îndrăzneşte să le atingă, sau să se instaleze în ele : cărţi, leagăne, maşini de gătit... Noroiul, deci, intrat şi-n blana de oaie, asupra căreia femeia dă un, atac răbdător, metodic, cu o încredere absolută în albire — nu cenuşa, cum o lasă focul, cenuşa totuşi pînă la un anumit punct frumoasă prin puritatea arderii şi prin modul cum flutură în vînt, noroiul care este altceva, insinuarea lui mătăhăloasă şi fină în acelaşi timp, în case, în fostele case, prezenţa lui în cele mai surprinzătoare locuri, speriindu-te pînă la rădăcina cea mai adîncă a spaimei, cum te-ar speria, în toiul nopţii, după cîteva bătăi în uşă, cînd deschizi uşa să vezi ce-i, un om cu mască, omul cu mască, noaptea în toiul nopţii, trezindu-te brusc faţă în faţă cu el. „Copiii nu mai dorm noaptea pînă nu-i ţii de mînă , tată vine apa, spun înainte de a adormi“, explică celălalt, bărbatul cu două sticle de borvis şi două franzele strînse la piept — vorbind cu aceeaşi aplicare a femeii de alături, cufundată pentru eternitate parcă în munca ei sisifică, de recuperare a blănii, şi cu detaşarea şi calmul extraordinar pe care le capeţi în clipele cele mai absurde ale existenţei, cînd simplul fapt că ai trecut prin ce-ai trecut, că ai păţit ce ai păţit lucrul acela imposibil de închipuit în viaţa obişnuită îţi conferă, fără să ştii, o tragică superioritate asupra calamităţii. Dovadă acest om zîmbitor, cu două sticle de borvis strînse la piept şi cu două franzele primite şi care, puţin aiurit, luminos totuşi în nenorocirea lui, spune cum trebuie ei să ţină copiii de mînă, noaptea, înainte de a adormi. Vaca De pe arcul înalt al şoselei care intră în Tîrnăveni se zăreşte întinderea uriaşă de apă strânsă în vale şi Combinatul chimic atît de crunt lovit. Privim de sus, în soarele îndurător al lui mai, acest sfîrşit de lume. Pe şosea apare un car cu boi, urcînd, cu un bărbat şi o femeie pe jos mergînd înaintea vitelor. Cînd se apropie, vedem că încep să fie bătrîni amîndoi, cincizeci de ani. El este îmbrăcat în alb, un alb imaculat, de in, de ţesătură naţională şi asta în mijlocul noroiului pare un eveniment ieşit din comun. El mai este şi cărunt, înalt, chipeş, şi cînd îl întrebăm cum îl cheamă, dîndu-i bună ziua, răspunde, lipindu-şi călcîiele, cu un reflex vechi din armată : Petor Moga. Femeii îi zice Ana, Ana Moga. Ne pregătim să-i fotografiem. Amîndoi se aşează drepţi în faţa vitelor paşnic oprite. Femeia se dă în lături din faţa vacii şi spune : să iasă şi vaca, vaca noastră... Privesc Combinatul chimic de jos. Această întreprindere a suferit pierderi incalculabile. Mă uit iar la cei doi din faţa carului lor, atît de senini, de sănătoşi, de robuşti, de siguri pe ei şi pe tot ce îi înconjoară. încerc să-mi închipui cît au suferit în istoria Transilvaniei toţi străbunii lor şi cum au păstrat acest port curat, acest grai sincer, acest surîs şi îmi spun că paguba înregistrată de Combinatul chimic, intră în şirul lung de patimi suferite de generaţiile înalte de oameni de pe dulcele pămînt al Transilvaniei. Constantin ŢOIU Sighişoara — „Nu mi-a rămas nimic" închinăm numărul de faţă tuturor celor care, în aceste zile ale durerii şi omeniei, s-au unit în efortul de sprijinire a ţinuturilor greu lovite de calamităţile naturale. Toţi scriitorii care semnează azi în paginile Luceafărului au hotărît ca drepturile lor de autor, pentru lucrările publicate în acest număr, să fie donate cetăţenilor sinistraţi, de pe strada Clujului, din oraşul Sighişoara. Cărţile deasupra apei (Urmare din pag. 1) Cine n-a fost cutremurat pentru totdeauna, citind o scenă în care o fetiţă, chinuită de nişte oameni străini care o creşteau, era trimisă în miez de noapte într-o pădure să aducă apă, să adape un cal ? In clipa în care se lupta cu imensa găleată, o mină apucă toarta şi fetiţa simte cum găleata devine uşoară, îşi ridică privirile şi vede un bărbat blind care ii spune cuvinte liniştitoare. Milioane de oameni care au citit această scenă, chiar dacă au uitat concretul ei, au păstrat în schimb sentimentul născut în ei, în clipa în care au citit, şi care ii va face ca aproape totdeauna, să fie alături de un copil aflat în primejdie. Puterea sentimentelor odată născute nu va fi ştearsă de niciun dezastru. Arta care a dat naştere unor simţăminte atît de adinei nu se va simţi umilită niciodată. Cititorul meu va înţelege, sper, din toate aceste ocolişuri că, asemeni unui ţăran de pe meleagurile unde m-am născut, care vorbeşte despre te miri ce, in timp ce simte ghiara emoţiei în gît, eu— contemplînd dezastrul ţării mele — ii dau înainte cu literatura şi cu morala literară, tocmai pentru a ascunde emoţia directă, insuportabilă pe care mi-o dă soarta semenilor mei, aruncaţi deodată în nenorocire. Da, desigur, pot fi adevărate toate aceste lucruri literare. Dar acum ne vorbeşte fotografia, cuvântul de acolo, de la faţa locului. Care ne face să ne simţim alături de mama care şi-a pierdut copilul, de fiul care nu şi l-a mai putut salva pe bătrînul său tată, de fetiţa care nu va mai vedea niciodată pe bunica ei. Cititorul le va vedea împreună cu mine, chiar în această revistă literară, relatate de dumneavoastră care aţi dezbrăcat pentru moment haina poeziei sau a prozei de imaginaţie şi aţi îmbrăcat-o pe cea a reportajului, în aceste zile grele, de luptă, de solidaritate naţio-nală şi de reculegere. Anno Domini Brusc invadîndu-ne prezentul, oe apele acestui an, păminturile sparte In tridentul unui Neptun dunărean. Sumbră oglindă limpezind lumini de inimă aspră umflată de ploi, fulgeră punctul de sprijin iufit pe tăiese, punctul de sprijin e numai in noi. Pe fondul acelorași dure palori, din celălalt veac, în ceafa lunară se-ntorc dintre nori săgefi răslefite de dac. Sînge, prefă-le în aur de grîne, nisipul mai fine o perlă, în gîtlejul poetului încă rămîne, tot fraged, sub negru penaj, gîtlejul de mierlă. Renaște, Patriea noastră, încă o dată, din ape, curată, în miez de pămînt, la vremea lacrimei teiului sfînt, la vremea-nfloririi teiului sfînt. Grigore HAGIU 17 23 MAI 1970 De-o mie de ani cu credinţă adîncă Dacă tot era vorba despre Ardeal trebuiau să se-nalţe pădurile. Dacă tot era vorba despre Ardeal trebuiau să inunde păşunile. Dacă tot era vorba despre Ardeal trebuiau munţii să se reverse, cataclismele să fi venit dinspre partea semnelor locului. Aşa era drept. Lemn şi piatră. Să poţi să te aperi. Să ştii. Dar a venit puhoiul de ape şi-n Transilvania, nu este nici o barcă şi-n Transilvania nu este nici un luntraş. De cînd e istoria ţării istorie o umilinţă mai mare nu s-a-ntîmplat. De cînd sînt ardelenii-n Ardeal de la-nceputul pămîntului aşa lovitură hoţească nu s-a primit. Aşa că din bunica Maria a mai rămas năframa o vreme, deasupra apelor şi din bunicul Găvrilă căciula de miel. Sînt rudă cu jumătate din Valea-Someşului, cu Ţara-Oaşului pe de-a-ntregul, cu Dejul, cu Bistriţa, cu Năsăudul, de la Ieud pînă la Cusdrioara sînt numai „popi“. Şi eu la care să mă gîndesc mai întîi că nu este ? La unchiul Pavel sau la moş Simion, că erau aşa de bătrini şi de vechi de-i uitaseră neamurileafară, în faţa uşii, erau pietre de-a gata fără să fi venit apele peste ei. Şi din case pe care s-o şterg de sub soare şi să nu pun nimica in locul ei, casa mătuşii Valeria, făcută azi-vară sau casele pepenilor de demult ? De-o mie de ani se-nrudesc doi cite doi cu osîrdie să pună ziduri de temelie, pomi in pămînt şi suflete-n soare şi tocmai pe ultimii îi răstoarnă puhoiul cu obrazul la Dumnezeu. Ei se ţin de pămînt şi apa îi trece cu faţa la lună. Au mai rămas acoperişele din Cuşdrioara şi cîte-un vîrf de plop. Da, s-a petrecut ca în timpul războiului: a fost un om, nu mai este, a fost un sat, viu mai este. După oameni a rămas doliul, după sate praful şi pulberea. Un loc drept şi mort în care nu se mai vede nimic : nici tu om, nici tu casă. Au fost. Şi scrie pe urmă un om bătrîn din Teleorman : „In aceste momente de grea încercare pentru fraţii noştri din judeţele inundate de apă, doresc să-mi aduc modesta mea contribuţie, ca mecanic, la refacerea unităţilor industriale care au avut de suferit“. Şiscrie alt om bătrîn din Bucureşti: „Eu ca pensionar şi un bun patriot român fac apel la toţi pensionarii din Republica Socialistă România, ca să contribuim şi noi cu pensia pe una zi şi chiar două zile. Rog ca aceste rînduri cu rugămintea mea şi cu gindul bun, ca sute de mii de pensionari să fie cu acel gînd bun pentru ţara noastră. Ca încheiere vă rog să fie dat în presă şi publicat acest apel conştiincios al meu“. Şi in dimineaţa zilei de 13 mai cetăţenii oraşului Tg. Mureş conduc trupul eroului cunoscut pe ultimul drum: soldatul Ion Roman. Şi pe urmă Ion David Rusu, Mircea L. Robu, Lazăr I. Blejnaru şi Ionel S. Giurchi. Două maşini amfibii, angajate într-o operaţiune de salvare, au fost înghiţite de valuri pe o stradă din dreapta podului de peste Mureş. Cei care au salvat din ape au murit eroic sub ape. „Soţia mea cînd a aflat c-am rămas fără casă, n-a putut scoate o vorbă, a căzut la pămînt“. „Viaţa revine la normal. De două zile fabrica de pîine produce, iar la sfîrşitul săptămînii se prevede reintrarea în funcţiune a centralei electrice . ,,Transmiteţi mulţumiri asistentei Eleonora Cernău, mi-a salvat fetita in vîrstă de două săptămîni“. Atit! Poate că uitasem unii de alţii. Poate că adormisem unii de alţii. Poate că murisem într-un fel. Şi pe urmă un bărbat mai găseşte zece cărămizi nesurpate şi le pune de-o parte. — Pentru ce ? întreabă reporterul. — Pentru casă. — Casa s-a dărîmat. — Facem alta. — Și tot aici ? — Păi tot. Da unde ? Știi dumneatale alt loc ? Nu știu, stimate tovarășe redactor șef, pe cuvînt că nu știu. Sânziana POP Arad — acoperiș pe pămînt.