Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-05-23 / nr. 21

ansílvaní îliiiită „Pe Mureş şi pe Tîrna “o astfel de rupere a echilibrului poate să te facă să pierzi legătura dintre subiect şi pre­dicat, în căutarea alteia, mai trainice. Acest cataclism a fost un examen al vita­lităţii. Toţi centrii nervoşi ai ţării au reacţio­nat la durere, spontan ca-ntr-un organism. Gheorgheniul a trimis pîine, Bucureştiul, făi­nă, laşul, unt. Oradea, mălai. f­ără să se fi cerut in mod expres ceva, precizează inginerul Kiss Zoltán, prim-vicepreşedintele Consiliului popular municipal Tîrgu Mureş. O sută douăzeci de străzi inundate. Trei pa­sarele şi patru poduri de refăcut, 184 locuinţe distruse, între 300 şi 400 locuinţe degradate. Corpul de arhitecţi a î necupt­­ifici urdl . Corp­ul de arhitecţi a început de pe acum, o muncă tenace, o muncă grea de refacere, care cere timp, efort susţinut, ceva din admi­rabila conştiinţă civică a tuturor, în momen­tele dramatice, continuată spre zilele liniştite care încep să-şi reia cursul, încă sub impre­sia celor ce au fost, dar învingătoare prin forţa verificată a marei noastre familii uni­te şi prin ideea că nimănui, cu puţine excepţii, nu-i est° indiferent ce i se întîmplă celui­lalt... Cu puţine excepţii... Inginerul Kiss ezită. Aflăm pe urmă lucrul acela imposibil de imaginat că în primele ceasuri ale dezastru­lui, un grup de indivizi din tagma furilor au sost* cu avi°nul, cu avionul obişnuit de cursă Civilă ca să prade oraşul inundat. Să-ţi cum­­peri bilet de avion, ca să ajungi mai repede la faţa locului, să culegi spuma dezastru­lui. Pentru tînărul Otto Lurtz din Sighi­şoara, de pe strada Cluj, de pe malul drept al Tîrnavei care a salvat 50 de oameni şi care nu a izbutit să-l scape de la înec tocmai pe tatăl său, al cărui corp Tirnava îl poartă şi acum in pîntecul ei de zgripţuroaică. Ii vom aminti de asemeni şi într-un mod cu totul special pentru ostaşii înecaţi sub podul din Tirgu Mureş, ale căror trupuri tinere n-au fost nici ele scoase încă la lumina soarelui a­­cestuia frumos de mai, care bate blind acum peste pod, băieţii aceia frumoşi şi îndrăzneţi, venind in amfibii noaptea ca în basm, Loen­­grin, poate, lunecînd pe Mureşul nebun şi pe care­ bătrîna aceasta de 85 de ani îmbrăcată toată în negru, îi chemă încet, bătrîneşte, de pe pod, aplecată peste parapet, cu ochii ei li­chefiaţi, o sfîntă Vineri, uscată şi slabă, ocro­titoarea lor sosită prea tîrziu, cu o clipă nu­mai după ce balaurul de noroi, somnul ăsta imens şi vorace cu mustăţile lui de coşmar, i-a înhăţat perfid, cum înhaţă uneori şi copiii de pe mal, strîngîndu-i la pieptul lui rece, solzos, purtîndu-i tîlhăreşte pe dedesubt sub pieile sale de porc de apă, de porc abominal. „Pe Mureş şi pe Tîrnavă, nu-i fată să-mi fie dragă...“ Să tacă acest cîntec ! Acest cin­­tec să tacă, ruşinat, pentru mult timp ! Pe Mureş ,se îneacă soldaţii din amfibii.­ Fe­ţii noştri fără de seamăn şi de neînlocuit şi care toamna trecută, sau toamna cealaltă cîn­­tau, între cuierele lor de lemn, pe peroanele gărilor, acel trist, acel bărbătesc totuşi ,,Ma duc mamă militar“ — cîntec de jale prefă­cută, încărcat de bucuria presimţită a unei bărbăţii între arme şi comenzi clare în aerul tare al cîmpului de instrucţie... Ei care, plecînd din gări, fac să ne bată inima, sau cînd merg cadenţat la paradă cu muzica în frunte, sub cerul lor disciplinat, cu drapel de mătase. Cum e tineretul „Tineretul ne-a surprins“ , mărturiseşte tot inginerul Kiss Zoltán, prim-vicepreşedin­tele Consiliului popular municipal Tîrgu Mureş. Acest „ne-a surprins“, dă puţin de gîndit. Cum „ne-a surprins" ? „De ce ne-a sur­prins ?“ Acest tineret care nu dă dovadă chiar de inerţie la unele mobilizări, dar care totuşi, cîteodată... ştiţi cum e tineretul. • Nu ştim niciodată cum e tineretul. Sau nu mai ştim cum e tineretul, fiindcă nu mai sin­tem­ tineri. Şi noi sîntem altfel, sau ajun­gem altfel faţă de propria noastră tinereţe. Pe camioane, în bărci, cu apa pînă la piept, cei trei mii de studenţi, viitori medici, viitori farmacişti, viitori profesori sau actori au fost în primele linii ale bătăliei. Tineretul a reacţionat exemplar, înainte chiar de a se fi făcut, în bună regulă, mobilizarea. El n-a a­­vut nevoie de fapt în aceste împrejurări eroi­ce de nici o mobilizare. S-a mobilizat prin disponibilitatea lui spirituală, prin însăşi con­ştiinţa datoriei sale ajunsă firesc la punctul maxim de incandescenţă a necesităţii. Conşti­inţa eficacităţii adevărate presupune ca ea să existe, de aici înainte şi în cei care mo­bilizează, în felul cum mobilizează — nu nu­mai în tineret. Mozart Cînd am fost prima dată la Sighişoara, cu mulţi ani în urmă, şi am ajuns sub Cetate, pe strada principală, era seara şi o coinciden­ţă pe care n-o pot uita a făcut să aud la un difuzor deschis la maximum Flautul ferme­cat al lui Mozart. Pe cele mai urîte străzi pe care se întîmplă să merg, vreau să spun, cînd o stradă este foarte urîtă, sau mai bine zis, cînd merg singur pe o stradă apăsător de urîtă, invoc, mergînd, ce-am simţit atunci, au­zind muzica lui Mozart pe strada principală a Sighişoarei. Este o garanţie, că printr-o în­­tîmplare, printr-o coincidenţă fericită, poţi să-l auzi oricînd pe Mozart şi să te opreşti re­cules, ferindu-te, cum te fereşti de lume, cînd, din Cine ştie ce pricină, ţi se umezesc ochii şi nu vrei să fii văzut, pentru că ar fi ceva caraghios... Nu am cum să le spun acest lucru nici mă­car bunilor mei prieteni care mă însoţesc, după potop, în timp ce înaintăm ca într-un oraș recent eliberat din mîinile inamicului, pe strada principală a Sighișoarei, purtînd pe zidurile caselor ei gheara precisă a apei ca urma de catran a prigoanelor medievale. Adică , eu, aici, lingă vitrina aceasta intactă, cu lucruri expuse spre vînzare încremenite grotesc sub mîngîierea scîrboasă a noroiului, lingă vitrina cu mult rîvnitele noastre bunuri de consum, cu ciorapii de copii maculaţi de noroi, purtînd pe genunchi, pe gambe, pe tălpi urmele nămolului, ale unui joc niciodată pornit... M-am oprit odinioară într-o seară şi am ascultat în picioare Flautul fermecat. Lin­gă vitrinele cu mărfurile, cu obiectele ruşinate parcă de semnificaţia lor pierdută. Cu un me­tru de noroi peste cap şi cu o idee de Mozart oricînd posibil în văzduhul nobil al Si­ghişoarei. Blana de oaie Femeia spală intr-un şanţ cu apă murdară, miloasă, o blană, sau ce a fost sau ar putea fi, sau­­ s-ar bănui, în sfîrşit, după potop că e o blană de oaie. Mai întîi nu înţeleg de ce mă opresc şi întîrzii tocmai lingă ea, aici pe strada Cluj de pe malul drept al Tîrnavei, lingă femeia aplecată peste şanţul infect, pe urmă înţeleg. Stă aplecată deasupra şanţului şi freacă îndîrjită cu peria, lucrul acela ce i-a mai rămas, o blană ,de oaie, sau ceva care mai poate să aducă vag cu o piele de oaie. Stă aplecată, ca şi cînd de operaţia aceasta ar de­pinde totul, restul fiind ceva cu totul secun­dar sau întimplător, stă aplecată, la trei metri de locuinţa ei complet distrusă, iar acest cu­­vînt distrusă nu este deloc cel mai potrivit, întrucît la nimicirea propriu zisă, se adaugă noroiul, acelaşi noroi din vitrinele Sighişoa­rei ,noroiul depus peste lucrurile pe care de o­­bicei noroiul nu îndrăzneşte să le atingă, sau să se instaleze în ele : cărţi, leagăne, maşini de gătit... Noroiul, deci, intrat şi-n blana de oaie, asu­pra căreia femeia dă un, atac răbdător, meto­dic, cu o încredere absolută în albire — nu cenuşa, cum o lasă focul, cenuşa totuşi pînă la un anumit punct frumoasă prin puritatea arderii şi prin modul cum flutură în vînt, no­roiul care este altceva, insinuarea lui mătă­­hăloasă şi fină în acelaşi timp, în case, în fostele case, prezenţa lui în cele mai surprin­zătoare locuri, speriindu-te pînă la rădăcina cea mai adîncă a spaimei, cum te-ar speria, în toiul nopţii, după cîteva bătăi în uşă, cînd deschizi uşa să vezi ce-i, un om cu mască, omul cu mască, noaptea în toiul nopţii, tre­­zindu-te brusc faţă în faţă cu el. „Copiii nu mai dorm noaptea pînă nu-i ţii de mînă , tată vine apa, spun înainte de a adormi“, explică celălalt, bărbatul cu două sticle de borvis şi două franzele strînse la piept — vorbind cu aceeaşi aplicare a femeii de alături, cufundată pentru eternitate parcă în munca ei sisifică, de recuperare a blănii, şi cu detaşarea şi calmul extraordinar pe care le capeţi în clipele cele mai absurde ale exis­tenţei, cînd simplul­ fapt că ai trecut prin ce-ai trecut, că ai păţit ce ai păţit lucrul acela imposibil de închipuit în viaţa obişnuită îţi conferă, fără să ştii, o tragică superioritate asupra calamităţii. Dovadă acest om zîmbitor, cu două sticle de borvis strînse la piept şi cu două franzele primite şi care, puţin aiurit, lu­minos totuşi în nenorocirea lui, spune cum trebuie ei să ţină copiii de mînă, noaptea, înainte de a adormi. Vaca De pe arcul înalt al şoselei care intră în Tîrnăveni se zăreşte întinderea uriaşă de apă strânsă în vale şi Combinatul chimic atît de crunt lovit. Privim de sus, în soarele îndurător al lui mai, acest sfîrşit de lume. Pe şosea apare un car cu boi, urcînd, cu un bărbat şi o femeie pe jos mergînd înaintea vitelor. Cînd se apropie, vedem că încep să fie bătrîni amîndoi, cincizeci de ani. El este îm­brăcat în alb, un alb imaculat, de in, de ţesă­tură naţională şi asta în mijlocul noroiului pare un eveniment ieşit din comun. El mai este şi cărunt, înalt, chipeş, şi cînd îl între­băm cum îl cheamă, dîndu-i bună ziua, răs­punde, lipindu-şi călcîiele, cu un reflex vechi din armată : Petor Moga. Femeii îi zice Ana, Ana Moga. Ne pregătim să-i fotografiem. Amîndoi se aşează drepţi în faţa vitelor paş­nic oprite. Femeia se dă în lături din faţa vacii şi spune : să iasă şi vaca, vaca noastră... Privesc Combinatul chimic de jos. Această întreprindere a suferit pierderi incalculabile. Mă uit iar la cei doi din faţa carului lor, atît de senini, de sănătoşi, de robuşti, de siguri pe ei şi pe tot ce îi înconjoară. încerc să-mi în­chipui cît au suferit în istoria Transilvaniei toţi străbunii lor şi cum au păstrat acest port curat, acest grai sincer, acest surîs şi îmi spun că paguba înregistrată de Combinatul chimic, intră în şirul lung de patimi suferite de generaţiile înalte de oameni de pe dulcele pămînt al Transilvaniei. Constantin ŢOIU Sighişoara — „Nu mi-a rămas nimic" închinăm numărul de faţă tutu­ror celor care, în aceste zile ale du­rerii şi omeniei, s-au unit în efortul de sprijinire a ţinuturilor greu lo­vite de calamităţile naturale. Toţi scriitorii care semnează azi în paginile Luceafărului au hotărît ca drepturile lor de autor, pentru lucrările publicate în acest număr, să fie donate cetăţenilor sinistraţi, de pe strada Clujului, din oraşul Sighişoara. Cărţile deasupra apei (Urmare din pag. 1) Cine n-a fost cutremurat pentru totdeauna, citind o scenă în care o fetiţă, chinuită de nişte oameni stră­ini care o creşteau, era trimisă în miez de noapte într-o pădure să aducă apă, să adape un cal ? In clipa în care se lupta cu imensa găleată, o mină apucă toarta şi fetiţa simte cum găleata devine uşoară, îşi ridică pri­virile şi vede un bărbat blind care ii spune cuvinte liniştitoare. Milioane de oameni care au citit această scenă, chiar dacă au uitat concretul ei, au păstrat în schimb sentimentul născut în ei, în clipa în care au citit, şi care ii va face ca aproape totdeauna, să fie alături de un copil aflat în pri­mejdie. Puterea sentimentelor odată născute nu va fi ştearsă de niciun de­zastru. Arta care a dat naştere unor simţăminte atît de adinei nu se va simţi umilită niciodată. Cititorul meu va înţelege, sper, din toate aceste ocolişuri că, asemeni unui ţăran de pe meleagurile unde m-am născut, care vorbeşte despre te miri ce, in timp ce simte ghiara emoţiei în gît, eu— contemplînd dezastrul ţării mele — ii dau înainte cu literatura şi cu morala literară, tocmai pentru a ascunde emoţia directă, insuporta­bilă pe care mi-o dă soarta semeni­lor mei, aruncaţi deodată în neno­rocire. Da, desigur, pot fi adevărate toate aceste lucruri literare. Dar acum ne vorbeşte fotografia, cuvântul de acolo, de la faţa locului. Care ne face să ne simţim alături de mama care şi-a pierdut copilul, de fiul care nu şi l-a mai putut salva pe bătrînul său tată, de fetiţa care nu va mai vedea nicio­dată pe bunica ei. Cititorul le va ve­dea împreună cu mine, chiar în această revistă literară, relatate de dumneavoastră care aţi dezbrăcat pentru moment haina poeziei sau a prozei de imaginaţie şi aţi îmbrăcat-o pe cea a reportajului, în aceste zile­­ grele, de luptă, de solidaritate naţio-­­­nală şi de reculegere. Anno Domini Brusc invadîndu-ne prezentul, oe apele acestui an, păminturile sparte In tridentul unui Neptun dunărean. Sumbră oglindă limpezind lumini de inimă aspră umflată de ploi, fulgeră punctul de sprijin iufit pe tăiese, punctul de sprijin e numai in noi. Pe fondul acelorași dure palori, din celălalt veac, în ceafa lunară se-ntorc dintre nori săgefi răslefite de dac. Sînge, prefă-le în aur de grîne, nisipul mai fine o perlă, în gîtlejul poetului încă rămîne, tot fraged, sub negru penaj, gîtlejul de mierlă. Renaște, Patrie­a noastră, încă o dată, din ape, curată, în miez de pămînt, la vremea lacrimei teiului sfînt, la vremea-nfloririi teiului sfînt. Grigore HAGIU 17 23 MAI 1970 De-o mie de ani cu credinţă adîncă Dacă tot era vorba despre Ardeal trebuiau să se-nalţe pădurile. Dacă tot era vorba des­pre Ardeal trebuiau să inunde păşunile. Dacă tot era vorba despre Ardeal trebuiau munţii să se reverse, cataclismele să fi venit din­spre partea semnelor locului. Aşa era drept. Lemn şi piatră. Să poţi să te aperi. Să ştii. Dar a venit puhoiul de ape şi-n Transilvania, nu este nici o barcă şi-n Transilvania nu este nici un luntraş. De cînd e istoria ţării isto­rie o umilinţă mai mare nu s-a-ntîmplat. De c­înd sînt ardelenii-n Ardeal de la-nceputul pă­­mîntului aşa lovitură hoţească nu s-a primit. Aşa că din bunica Maria a mai rămas nă­frama o vreme, deasupra apelor şi din buni­cul Găvrilă căciula de miel. Sînt rudă cu jumătate din Valea-Some­­şului, cu Ţara-Oaşului pe de-a-ntregul, cu Dejul, cu Bistriţa, cu Năsăudul, de la Ieud pînă la Cusdrioara sînt numai „popi“. Şi eu la care să mă gîndesc mai întîi că nu este ? La unchiul Pavel sau la moş Simion, că erau aşa de bătrini şi de vechi de-i uitaseră neamurile­­afară, în faţa uşii, erau pietre de-a gata fără să fi venit apele peste ei. Şi din case pe care s-o şterg de sub soare şi să nu pun ni­mica in locul ei, casa mătuşii Valeria, făcută azi-vară sau casele pepenilor de demult ? De-o mie de ani se-nrudesc doi cite doi cu osîrdie să pună ziduri de temelie, pomi in pămînt şi suflete-n soare şi tocmai pe ulti­mii îi răstoarnă puhoiul cu obrazul la Dum­nezeu. Ei se ţin de pămînt şi apa îi trece cu faţa la lună. Au mai rămas acoperişele din Cuşdrioara şi cîte-un vîrf de plop. Da, s-a petrecut ca în timpul războiului: a fost un om, nu mai este, a fost un sat, viu mai este. După oameni a rămas doliul,­ după sate praful şi pulberea. Un loc drept şi mort în care nu se mai vede nimic : nici tu om, nici tu casă. Au fost. Şi scrie pe urmă un om bătrîn din Teleor­man : „In aceste momente de grea încercare pentru fraţii noştri din judeţele inundate de apă, doresc să-mi aduc modesta mea contri­buţie, ca mecanic, la refacerea unităţilor in­dustriale care au avut de suferit“. Şi­­scrie alt om bătrîn din Bucureşti: „Eu ca pensionar şi un bun patriot român fac apel la toţi pen­sionarii din Republica Socialistă România, ca să contribuim şi noi cu pensia pe una zi şi chiar două zile. Rog ca aceste rînduri cu ru­gămintea mea şi cu gindul bun, ca sute de mii de pensionari să fie cu acel gînd bun pentru ţara noastră. Ca încheiere vă rog să fie dat în presă şi publicat acest apel conşti­incios al meu“. Şi in dimineaţa zilei de 13 mai cetăţenii oraşului Tg. Mureş conduc trupul eroului cunoscut pe ultimul drum: soldatul Ion Roman. Şi pe urmă Ion David Rusu, Mircea L. Robu, Lazăr I. Blejnaru şi Ionel S. Giurchi. Două maşini amfibii, anga­jate într-o operaţiune de salvare, au fost în­ghiţite de valuri pe o stradă din dreapta po­dului de peste Mureş. Cei care au salvat din ape au murit eroic sub ape. „Soţia mea cînd a aflat c-am rămas fără casă, n-a putut scoate o vorbă, a căzut la pămînt“. „Viaţa re­vine la normal. De două zile fabrica de pîine produce, iar la sfîrşitul săptămînii se pre­vede reintrarea în funcţiune a centralei elec­trice . ,,Transmiteţi mulţumiri asistentei Eleonora Cernău, mi-a salvat fetita in vîrstă de două săptămîni“. Atit! Poate că uitasem unii de alţii. Poate că adormisem unii de alţii. Poate că murisem într-un fel. Şi pe urmă un bărbat mai găseşte zece cărămizi nesurpate şi le pune de-o parte. — Pentru ce ? întreabă reporterul. — Pentru casă. — Casa s-a dărîmat. — Facem alta. — Și tot aici ? — Păi tot. Da unde ? Știi dumneatale alt loc ? Nu știu, stimate tovarășe redactor șef, pe cuvînt că nu știu. Sânziana POP Arad — acoperiș pe pămînt.

Next