Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-02-14 / nr. 7

»­i înecuri GELLU NAUM Zivnzum Să mai păstrăm pe hunfî o nerăbdarea mea luciul de seceră al încruntării ziua mulatră s-a culcat pe lespezi o linişte răzbate de dincolo de porţi în ochiul calului a tresărit un corb iată cortegiul zestrea lui de alveole sub blânile de urs fiecare îşi poartă cele trei trupuri sintaxa rugului şi amintirea ceremoniaiă a uitării ziarul s-a îngălbenit pe rişniţa de piatră trei aripi pentru fiecare şi complicata lor mecanică nomadă cind agitîndu-şi coama ca pe-o coaliţie a presimţirilor la arbore ne inventariază glasul orbita unui zimbet mincat de aqua-forte inaugurează ora iubirii exemplare pe litera claviculei se prăbuşeşte cerul vegetal cum să transform balansul obscurului genunchi in cumpănă severă a celorlalte gesturi un zar cu toate feţele egale rostogoleşte numere în palma jucătorului o şoapta mea fecundă încetinirea mea limbă de lut şi coapsă a cenuşei tăcerea îşi desleagă fîntînile retrase aud cu degetele şi cu cerul gurii o claritate densă pleoapa unui semn ochii de seara îşi refac pupila mari monumente cad în somnolenţe for­fanatică tu rezemată de copac încearcă să păstrezi mărul pe cap eroarea săgeata prevăzută nici o primejdie nu mai ameninţă aceste cimpuri vînatul s-a ascuns în glezna vînătorului şi eu cu gura plină de alice cu nara ninsă de o veche împietrire neocrotit de nici o neîncredere de nici o spaimă cu dinţii pieptenului sau exilul unui nume pe clopot în bătaia lui egală, rămînă deci polenul meu justiţiar pe scoarţa stearpă a cuvintelor în adierea tor cărunt a uitat coclit de ploi printre legume la domiciliul fulgerului profesional o înmulţire lentă pulverizează sensul şi pentru că vorbim despre aceasta grumazul tău şi bustul readuc penumbre de ■ prestigiu datoare şerpilor şi discobol cu sini atunci departe ca pe un miracol inutil umbra de ecouri şi cuierele proporţionale pentru un somn aproape confluent sfătuitoare mania că neliniştea ne-a părăsit pen­tru un hal făcut cu masca ei de fin lipită pe obraji (mîine oricum ai să-fi reiei călătoria peste cim­p în aclamaţiile verzi ale lăcustei) lampa uitată la fereastră ne umezeşte umbra furca se răsuceşte singură spre întuneric ceara călduţă a sărutului ne apără poate că iarba ameţită de amintirea unor vechi ne­ ascultă respiraţia ca pe un stol de peşti MOZAIC ROMAN COSTACHE OLAREANU Buzunarele — Scoate tot ce ai in buzunare !, ţipă tatăl izbind cu palma în masă. Şi băiatul scoase praştia, o praştie cu crăcană, bine legată, cu două sgîrciuri negre, destul de lungi, că trebuia să întinzi tare de tot braţele ca să tragi cum trebuie, de altfel, nici nu puteai ochi cu ea prea bine, dar el se obişnuise, îi potrivea direcţia şi piatra poc­nea fluerînd crudă şi răzbunătoare ; şi o batistă mototolită, murdară cu cîteva pete de sînge de cînd îi cursese nasul şi stătuse cu mîna în sus şi cu batista la nas, capul pe spate şi ochii închişi, şi pentru că simţise puţină ameţeală fuse­se curios să vadă ce se întîmplă dacă ridică un picior,­­iar nu pu­tuse număra decît pînă la o sută treizecişiopt fiindcă piciorul ră­mas jos se lungea, se lungea şi se su­bţia şi lui îi fusese frică să se mai înalţe ; şi cutia de chibrituri în care avea un cărăbuş, prostul i se repe­zise în obraz aseară şi el îi urmărise un timp mişcările, l-ar fi aju­tat să-şi ia din nou zborul, dar mica vietate lustruită se ghemui­se neputincioasă, şi lui i se făcuse milă, ,de,aceea îi pusese in cutie cî­teva bucăţele de frunză, numai să mi fi murit, poate ar fi bine să deschid cutia, îşi spuse, dar nu era timp­­ fiectru aşa ceva şi mai scoase trei monede vechi, găurite, găsite în cutia de lucru a ma­mei ; dar de ce-or fi arătînd aşa ?, poate pentru că pe vremea aceea oamenii îşi înşirau banii pe sfoară, da!, precis îşi înşirau banii pe sfoară şi-i agăţau frumos în cuiere ; şi cinci pietricele bine rotunjite pe care le culesese la gîrlă, sub pod, erau albicioase, grozav de netede ca şi lişia pe care acum o pipăia cu plăcere, amintindu-şi că ieri reuşise să­ împingă suprafaţa apei de vreo patru ori, întrecîndu-i astfel pe toţi băieţii, mari cu­legători de lişii, nasturi şi capsule de bere, din care avea şi el cî­teva, cam turtite, nu-i nimic, le va îndrepta şi le va adăuga celor­lalte, din lada de lemn, bravi soldaţi ai regimentului Azuga ; şi cîteva timbre cu care ar fi putut să-şi înceapă colecţia la care visa dar pentru asta ar fi avut nevoie de un clasor, o pensetă, cum văzuse într-o vitrină, ce mai!, o groază de bani, el încercase s-o convingă pe maică-sa, dar dumneaei îi spusese că numai grija asta o are, c-ai face mai bine să te laşi de prostii şi să-ţi vezi de carte, că pentru tine muncim şi tu baţi maidanele, că uite băiatul lui madam Forţu ce cuminte e, ascultă­­de părinţi, nu-şi bate joc de munca lor, a luat şi premiu , şi un pachet gol de R.M.S. cu carton în care ar fi vrut să-şi pună pietrele pentru praştie, adică un fel de cartuşieră, pe care domnul Manoliu care totdeauna cînd trecea pe stradă lăsa acelaşi miros grozav de tutun, mirosul oamenilor mari, îl aruncase distrat; băiatul mai scoase şi o cheiţă de la cine ştie ce casetă pare de mult nu mai exista şi pe care el o găsise rătăcită pe fundul unui cufăr plin de carpete şi ţolice spălăcite, căpăceie de la galerii de perdele, sculuri de lină , şi cîteva zarzăre crude, un tirbuşon, un inel de perdea, o bucă­ţică de piele (rezerve pentru praştie), o cataramă, un dop de cau­ciuc şi un cal micuţ, viguros şi iute, din aceia de stepă, pe care i-ar fi plăcut să alerge ha­i-hui, de-a lungul unor margini de pădure, dimineaţa, însoţit de Raira, blinda căţea Raira, din curtea lui Zotta, o curte mare şi încăpătoare, cu­ atîtea lucruri uimitoare în ea, printre altele, un automobil vechi, cu scări de lemn şi claxon de cauciuc, cu canapelele pline de găinaţ sub uriaşul cireş în care s-ar fi căţărat atît de uşor dacă n-ar fi fost domnul Zotta care pîndea într-una cu ţevile reci ale ochilor; şi cîteva pagini dintr-o r­evistă, cu fotografii colorate reprezen­­tînd vapoare uriaşe, cu mai­­ multe etaje, cu oameni fericiţi pe punţile largi, fluturînd batistei spre cheiurile pline de lume şi de macarale ; şi vreo cîţiva sîmburi de cireaşă care-i amintiră de un drum col­băit pe care mersese cîndva, sărind mici pîraie încolţite de scaieţi, sau pe podeţe înguste sub care colcăiau vietăţi scîrboase la care nu putuse să se uite , şi un copac stingher şi ursuz care creştea în curtea bunicii şi sub care curcanii îşi pocneau aripile ca nişte umbrele, şi un bla­­cheu uzat, şi ‘cîteva beţe de chibrituri, apoi o casă, un cîmp nes­­fîrşit tăiat de păsări galbene, şi coaja unui copac, clanţa unei uşi, nasturi şi o vale care te face să rîzi cînd o cobori în fugă, corăbii cu pînze umflate de vînt şi purici în blana pisicilor, un creion co­lorat, o nucă blîndă şi amară, o peniţă-ntr-un picior şi garduri multe, garduri vineţii, vrăbii în mirosul oţetarilor, un nor înşuru­bat în asfinţit şi o pedală roasă de bicicletă, şi iarăşi o­ clanţă, niş­te nasturi, corăbii multe, multe, apoi cuie şi catarame şi nori.... — Hai, scoate, scoate tot!, se auzi aceeaşi voce aspră. Băiatul ridică din umeri. — Spune, ai scos tot, absolut tot ? — Nu, şopti el. Şi mai scoase un sîmbure de cireaşă. Despre tristeţea gindirii automate Un prieten foarte bun, actor de mare talent, îmi reproşa că la spec­tacolul unui autor francez de bule­vard am păstrat o tăcere de gheaţă, n-am zîmbit măcar o dată, îmi adu­cea ca argument prestigiul comerci­­al-estetic al autorului francez, şi mai ales, faptul că toată lumea îl consideră „o maşină perfectă de construit rîsul“. E adevărat, autorul cu pricina e o maşină de construit rîsul, fiecare glumă e calculată, fie­care efect comic e fabricat cu o tristă îndărătnicie. Doamne, ce mi­zerie nemărginită, să stai în labora­tor şi să fabrici o glumă-două... Ca să rîzi la ceea ce construieşte o maşină, fie ea şi maşină perfectă, trebuie să fii şi tu, la rîndul tău, o maşină sau, ca să nu fii prea sever, să te nimereşti într-o stare de tota­lă opacitate. Desigur, între un au­tomat şi un alt automat se pot sta­bili anumite relaţii, chiar şi relaţii mai pasionale, dar ele nu vor fi cu adevărat relaţii, ci numai un schimb de informaţii culturale, sexuale sau administrative. Gîndirea automată, oricît de mare i-ar fi registrul, de­vine insuportabilă prin lipsa ei de spontaneitate, ai impresia, cel pu­ţin eu am impresia, că mă întîlnesc cu un om mort din care, printr-o întîmplare bizară, au supravieţuit numai ideile şi, cîteva mişcări au­tomate. El nu există, el e mort, şi ideile, tabieturile şi cîteva gesturi mecanice încearcă să-i ţină locul. De cîte ori trebuie să mă întîl­nesc cu un om încerc iniţial un sen­timent de bucurie, sentiment care, de cele mai multe ori, dispare du­pă foarte puţin timp. Explicaţia e simplă : eu mă aşteptam să găsesc un om viu şi mă întîlnesc cu un automat, mai mult sau mai puţin pus la punct. El şi-a programat de mult ce are să-mi spună, şi-a pro­gramat pînă şi cantitatea de sensi­bilitate pe care urmează s-o chel­tuiască în asemenea împrejurare. El e atît de preocupat de spectaco­lul pe care vrea să-l dea încît nici nu realizează prezenţa mea. Dar Jurnalul unui martor ocular recitalul pînă la urmă se sfirşeşte. Nu cunosc spectacol mai sumbru decît cel oferit de un individ care şi-a terminat repertoriul, cînd gîn­direa automată şi-a epuizat „rezer­vele“. Odată recitalul sfîrşit, indivi­dul devine şi mai opac, în afara ce­lor cîtorva reflexe automate, el nu există. El nu are decît un şir de idei stabilite, pe care le aplică în orice împrejurare. Grav e că auto­matul îţi cere şi ţie să reacţionezi ca un automat, propriile sale auto­­matisme nu-i sunt suficiente. Un răspuns firesc îi creează un senti­ment de panică, el aşteaptă o în­trebare automată ca să-ţi poată da cu convingere răspunsu­­lui auto­mat. Incapacitatea de a trăi prezen­tul, sursa atîtor nenorociri, îl obli­gă pe individul cu pricina să ape­leze mereu „la rezerve“. Rezervele sînt de toate felurile. Există chiar şi rezerve de pasionalitate. Există chiar şi rezerve de disponibilitate. Gîndirea automată transformă co­municarea într-un schimb de paro­le, într-un cifru al stupidităţii. La o anumită idee gîndirea automată va scoate la iveală o altă idee, un schimb rapid spumos şi inutil de adevăruri dinainte stabilite. Tristeţea, marea tristeţe vine şi din faptul că gîndirea automată se naşte din frică. Ea refuză înţelege­rea complexă a realităţii şi apelea­ză numai la acele adevăruri care-i dau un sentiment de securitate, el se grăbeşte să transforme totul în certitudini, individul cu pricina con­fundă adevărul cu o cîrjă cu ajuto­rul căreia va mai putea face cîţiva paşi înainte. Gîndirea automată a­­pare odată cu pierderea insensibi­lităţii, acesta este preţul pe care-l plăteşte automatul. Insensibilitatea se transformă imediat în reflexe au­tomate. De aceea individul cu pri­cina nu trăieşte, ci face pronos­ticuri el nu iubeşte, ci calculează, el nu creează ci pune ceva la cale. Unii filozofi susţin că omul este o fiinţă automată care nu poate de­păşi cercul unor reacţii mecanice şi previzibile. Iubirea şi creaţia dove­desc că aceşti filozofi n-au drep­tate... Teodor MAZILU i J­A MIHAI ELIN Tonurile unei zile Tăcerea braţe multiple întinde prin noapte pas cu pas. Făpturi fără ochi şi dorinţă. Pa sub puternice ziduri un aer de veşnicie. De moarte. Veghe şi pîndă. Şi oasele zguduite de febră. Dimineaţa absoarbe din ape mişcări fără trup. E spărtura vorace, capcana unei zile. Şi ce să spui în zori ? In limba cărui lucru ? Şi ce drum să apuci ? Aici în fum şi în larmă e un loc tocmai bun să te pierzi nevăzut. Să dispari. Un ins care brusc s-a trezit în mulţimea ce curge pe cheiuri, încotro ? îl întrebi. Vin de departe, răspunde. Un altul cică numărul celor drepţi ar fi depăşit toate aşteptările. Totuşi slabă mîngîiere aceasta pentru o lume în plină explozie. Adăugind şi scăzînd. O limpede vedere am avut de trepte pierdute-n lumină. Treaptă cu treaptă suind în orbitoarea lumină tot mai întunecată. Veghe şi pîndă şi carnea care cercetează. Carne născută din cuvînt. Mîrîind ea vorbeşte. Visătoare, mîrîindă, lată, şi ei ca fine au fost: tulpine svelte, trestii gînditoare. Cu toţii încet şi de-a valma grase păşuni s-au făcut pentru fălci fără odihnă. Bîlbîit şi inert, regele Dagobert îşi priveşte cu ură regina, sprințara Bertina. Adesea am prins treaz fiind, la ceasul cînd guzganul adulmecă sub scară. Devoram apoi tot ce găseam la-ntimplare. Foşnește adine maşina somnambula. In inima cîinelui coboară înserarea. Otrava zilei în valuri. Veghe şi pîndă. E sufletul pîlpîind ca flacăra acetilenei. Caut in sîngele meu un cuvînt ca pilastrul ce stă la tîmpla Ziditorului. lată-i cu părul lor viu ce încearcă să capteze mesajul. lată-i cu unghiile lor ricîmd groapa în care se nasc. lată-i cu trupurile lor în sforțarea supremă de a deveni ia­ suflet Cu palme reci pipăi drumul albind depărtat ca o pulbere a credinţei umane. Veghe şi pîndă. Un suflu venind din întuneric. Doamne, în vîrtej am venit, Doamne, strigînd în întuneric, fără glas peste tromba înaltă. Doamne, în trombă strigînd, m-ai purtat pe o roată în flăcări. Poeţi Pentru a da un sens acestei lumi — limba de sus a focului divin e spita voastră încununînd pustiul. Pîlpîind peste umbra stăpînă, răsucindu-se în gol, căutîndu-și suflarea albastră. Ea își este propriul sprijin ; coboară în sine pentru a se hrăni. Nu poate muri căci rădăcinile ei sînt în moarte. Iedera singurătăţii suie îmbrăţişînd pierdută pilonul de întuneric spre a se uni cu ceea ce nu are nume. O după-amiază După-amiaza impinzeşte vederea. O ploaie fără stropi îmi răpeşte firul apei, cîmpia. Ei, pas cu pas, răbdători suie creasta. Pe terasă, pîndind în octombrie, nu pot aduna gînd peste gînd. Priviri lunecînd şi nimic, să fixeze nimicul. Sub vitralii oprit. Sub strania rază acolo mi-am pierdut viaţa printre întîmplări Prin ceaţă şi prin secole, prin secole şi ceaţă, spirit concentrat, tu pluteai — orb monument cu trei nivele, împietrit şi nemuritor, cu un capăt afară. Şi iar moartea asta, viaţa asta ureînd din umezeală şi din aşteptare. G­urii Gurrii este animal fără scop. El locuieşte un nimb şi e ochiul deschis peste lumea unui dumnezeu vinovat. El ne priveşte. Gurrii n-are glas. Neauzit, el e fără scăpare ,­­inlăuntru! lui plinge acolo, plînge în somn şi plinge la trezie. Pîlpîind se cufundă-n mişcare. Gurru ştie tot şi ceva pe deasupra şi nimic nu-i mai poate face vreun bine. El are un sex nepieritor care ne priveşte­ Gurru. Trece visul prin el cum amintirea ploii, cum glasul tău cîndva. Gurri­ imobil, rotitor, plutind fără sprijin, plutind şi plutind Gurru care stă mărturie. Gurru al uitării. Tăcere de ţărmuri înalte. Exil. Contemplaţie. 14 FEBRUARIE 1970

Next