Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)
1970-07-04 / nr. 27
CAPITALA AHO) CAPITALA DE HAME • ARTE • SPORT «Nu vă pot spune cu certitudine dacă capitala noastră a ieşit dintr-o colibă de cioban sau dintr-un palat domnesc, dacă Bucur era Rad sau Ilar împărat, domn sau simplu muritor, dacă acest oraş datoreşte importanţa ce a dobîndit lui Radu cel Frumos sau văilor care duc la Colentina, Sabaru, Ciorogîrla şi Ilfovu, cu Dîmboviţa cu tot, în Argeş, formînd in grindul lor un fel de pîlnie în care se scurg productele şi mărfurile împreună cu patimile bune şi rele ale populaţiunilor, în care inteligenţa, activitatea şi virtutea dau piept cu Saptominal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România prostia, cu lenea şi cu viţiul, o poziţiune geografică de acelea care fac oraşele cele mari şi capitalele de state... Pe zidurile lui, Istoria înscrisese o mulţime de victorii: Mihai gonise pe turci din Cetatea Curtea Veche, luînd-o din mîinile lor cu asalt; în curtea lui, vistierul Dan trecuse sub sabie românească cele două mii de spahii ai emirului ; Sfînta Troiţă, sau Radu-Vodă de astăzi, sărise în aer cu ierbăria lui Sinan-paşa, urmărit de aproape de viteazul domn». Ion GHICA [ Omagiu Bucureștilor Arhitectura — arta socială De vorbă cu arhitectul Octav Doicescu — Precizăm din capul Incului, stimate tovarășe profesor, ci întrebările care vi se pun au un caracter mai mult sentimental decit de specialitate, că presupun o anumită atitudine firească a oamenilor de litere vizavi de marile transformări urbanistice cărora le este supus Bucureştiul de cîtva timp, întrebările pe care vi le punem vin din această dorinţă firească de a afla un ceas mai devreme părerea unui eminent specialist în legătură cu „ora zilei“ în arhitectură. După părerea dv., cind ultima stradă va fi astupată şi ultima clădire acoperită, cum va arăta centrul oraşului ? — Este foarte frumoasă întrebarea dumneavoastră. Este mare, întinsă în multe direcţii, este şi adîncă şi emotivă. Nu ştiu ce să răspund, la ce să răspund mai întîi. Pe de altăparte, îmi acordaţi o responsabilitate mult prea mare, mă împingeţi în această mare arenă publică căreia trebuie să-i aduc contribuţia mea. Trebuie să mă şi analizez în acelaşi timp, ceea ce nu este tocmai uşor. Eu sunt în arhitectură, şi ca să vă pot răspunde valabil trebuie să ies în afara ei. Nu-mi este comod. Pentru că arhitectura nu este în primul rînd o îndeletnicire de retorică. Aş putea să spun că în unele cazuri, retorismul este chiar duşmanul unui echilibru valoric, al obiectului construit, arhitectura. Multe scăpări importante din atributele unor existenţe morale omeneşti s-au datorat retorismului ireal, încerc totuşi să vă răspund. Aţi atacat din plin, principala „matrice“ a formării contemporane a omului „oraşul“ sau tirgul, , schimbul de produse şi de idei, sau orgolioasa ,,cetate“ stăpînă şi fixă în certitudinile ei. Care din aceste două noţiuni poate să stabilească o poziţie în actualitatea noastră ? Suntem în oraşul nostru, Bucureşti, — şi între noi fie vorba — ar trebui să fie mai iubit de oamenii săi. Cum va fi centrul oraşului, nu pot să vă spun cu competenţă. Nici eu şi nici alţi colegi ai mei de breaslă nu cunosc mai mult decât mine. Alte persoane cu competenţă publică şi profesională sunt destinate ca atare să înlesnească o transformare evolutivă şi mai bună a centrului oraşului. Personal nu mă îngrijeşte şi nu am îndoieli că ele nu s-ar fi ataşat cu bună credinţă acestei sarcini delicate, obrazul central al oraşului. Orice oraş pînă cînd dispare, pentru că istoriceşte s-au întîmplat şi astfel de dispariţii, printr-o rapidă decrepitudine, işi adaogă în transformări şi înlocuiri, elemente componente noi care să îi ilustreze mai bine imaginea locuitorilor lui dinspre lumea cunoscută şi deci necesară. Activitatea asta din centrul oraşului care este puţin enervantă, mai ales pentru că trenează în timp, este totodată şi reconfortantă prin dinamismul ei. Personal, sunt sigur că atunci când totul va fi terminat, vom avea o surpriză care va fi de o calitate mai bună decit vechile imagini cu care ne obişnuisem. Dar uităm foarte repede imaginile vechi, casele putrede din Strada Academiei sau Piaţa Unirii. — In ce măsură se potrivesc dezideratele arhitecturii moderne cu transformările care au loc? Ce poate arhitectura modernă in legătură cu un oraş de specificul Bucureştiului ? — Arhitectura este responsabilă numai ca finalitate în imaginea unui oraş. Reprezintă doar cadrul construit, materializat, al unor impulsuri puternice şi multiple, determinante pentru arhitectură. Oraşul, ca fenomen de convieţuire în totalitatea lui, este însăşi imaginea societăţi cu specificul ei. Arhitectura este o artă vizuală, structurată în limitele ei funcţionale şi tehnice. Oraşul, însă, este o vastă structură spaţială, socială, economică, psihologică, tehnologică, climatologică, şi trecem cu vederea alte relaţii. Toate acestea determină o simbioză a omului cu spaţiul vital al oraşului, acest spaţiu care domină omul, căruia îi defineşte un cadru nou, deosebit de spaţiul primar om-natură, devenind o matrice contemporană. Arhitectura, cu mijloacele ei, defineşte şi materializează această matrice,, care angajează toată activitatea umană din interiorul ei, o subînsumează in ultimă instanţă dacă are posibilitatea să o facă. Este de la sine înţeles că oraşul nu este numai rezultatul unei simple şi izolate opere arhitecturale. Este rezultatul acelui „urbanism“, acelui conglomerat de ştiinţe tehnice, economice şi umanistice, în care rolul esenţial îl joacă coeziunea oamenilor, buna lor asociere în poezia vieţii, nu plăcerea de a trăi. Dacă arhitectura se izolează de această coeziune, sau urbanismul practicist nu este în stare să o înţeleagă, urmărind valori conjucturale, sau absolutisme funcţionale trecătoare, rezultatul este acel oraş al nimănui, de peste tot. Oraşul care îşi poate schimba cetăţenii, ca un tren pasagerii. Nu putem să înlăturăm în întregime această practică. Ea este ilustrată de multe oraşe de tip colonial, specifice secolului XIX, oraşe care îşi caută spiritul prin remodelări permanente. Mă întrebaţi care sunt dezideratele arhitecturii şi urbanismului actual ? Este greu de definit în amănunţime. Atitudinea comună şi generală a specialiştilor este lupta pentru o Sânziana POP (Continuare in pag. 8) Capitala amintirilor, Capitala de azi, Capitala de mîine de Victor Eftimiu, Fîntîna cu zodii de Cezar Baltag, Oraşul meu de Ilie Constantin, Nopţile de vară ale Bucureştilor de Fănuş Neagu, Interviu cu cel mai bătrîn şofer bucureştean de Adrian Păunescu, Centrul este inima de Sânziana Pop. Frumoasele cartiere de Constantin Ţoiu. Ateneu! Remen —1970 1 iulie 1970 — Moment din construcţia noii clădiri a Teatrului Naţional din Bucureşti • Sf '• m*; * '*? v sy* % v t- •’ ■■ ' . is - ’ , y’ /v ' ip ' y**«»«*j,__ Wr .... • ... „Datoria fiecăruia este să-şi înveţe punctul pe care stă, oraşul in care trăieşte, ţara şi continentul mai tîrziu... înainte de orice vilegiatură şi sportivitate, bucureştenii vor cîştiga să vadă Bucureştii, care în fiece răspîntie sunt alţii şi la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză, o bijuterie şi o recompensă.“ TUDOR ARGHEZI Editura „Cartea Românească“ — Sunteţi directorul editurii „Cartea Românească“, a cărei activitate a început recent. Care este programul acestei edituri ? Ce va tipări şi ce nu va tipări ea ? În ce măsură poziţia dumneavoastră faţă de literatură, ca scriitor, va putea fi urmărită în programul editurii căreia îi sunteţi director ? 1 a. p. Intr-adevăr, e cazul să anunţăm programul nostru. Editura Uniunii Scriitorilor trebuie să tipărească literatură contemporană, de toate genurile, şi traduceri din literatura universală. Editura noastră mai poate tipări,, din patrimoniul literaturii române, autori şi opere sub îngrijirea unor scriitori contemporani. Nu ne revine sarcina retipăririi moştenirii culturale în ansamblul ei, înainte de a fi acceptat să iau această sarcină, aveam despre activitatea editorială cu totul alte idei. Mi se părea, de pildă, cîteodată, că apar prea multe cărţi mediocre şi prea puţine cărţi bune. Ca editor, însă, îmi dau seama concret că e o mare victorie editorială să tipăreşti intr-un an (aşa cum vom tipări noi de pildă o carte despre E. Lovinescu „Scepticul mintuit“ de Eugen Simion, apoi una despre Maiorescu „Contradicţia lui Maiorescu“ de N. Manolescu. Dar mai sunt şi alte cărţi de critică interesante care au intrat sau vor intra în planul nostru de tipărituri de G. Dimisianu, Valeriu Cristea, S. Damian, I. Vitner. Dar proza, poezia, teatrul ? Au apărut Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Mircea Ciobanu, Irina Mavrodin, Profira Sadoveanu. Dar vor apărea sau sunt de asemenea in studiu in vederea apariţiei, cărţi de Demostene Botez, Radu Boureanu, Sergiu Dan, N. Carandino, G. Giurăscu, Margareta Sterian, Virgiliu Monda, Ion Petrovici, Virgil Teodorescu, Ion Caraion, Ștefan Bănulescu, Pop Simion, Titus Popovici, Horia Lovinescu, Petre Solomon, Ion Sofia Manolescu, Eugen Frunză, Paul Goma, VI. Colin, Paskapoli Géza, Tudor George, Ilie Păunescu, Al. George, Petre Stoica, Leonid Dimov, Ion Băieşu, Al. Lungu, Teodor Mazilu, Alexandrin Ivasiuc, Vasile Vlad, Nicolae Breban, Nicolae Frînculescu, Al. Miron, Radu Cârneci, Teodor Balş, Rodica Iulian, Romulus Vulpescu, Ana Blandiana, Constanţan Buzea, Corina Cristea, Paul Cornel Chitic, Mircea Cojocaru, Maria Luiza Cristescu, Maria Hadan, Monica Pillat, Ion Omescu, Daniel Turcea (debut editorial) Dumitru M. Ion, Ion Nicolescu, George Alboiu, Virgil Mazilescu, Norman Manea, Adrian Păunescu, (cu un volum de poezii şi unul de interviuri) Vintilă Ivănceanu (cu un volum de proză şi unul de poezie) Petru Popescu cu un nou roman, Aurel Dragoş Munteanu de asemeni. La timpul potrivit vom lansa scriitorii descoperiţi de noi. Cititorul căutător de capodopere, ar putea, la sfîrşitul anului nostru editorial, să ne reproşeze că numărul cărţilor mari pe care le-am tipărit e prea mic în comparaţie cu numărul scriitorilor citaţi mai sus. E cazul însă să reamintim care e condiţia capodoperei. Ea poate să apară la începutul carierei unui scriitor, dar şi la sfîrşitul ei. Pînă atunci, scriitorul trebuie să facă un permanent efort creator care nu poate însă să rămînă între coperţile manuscrisului său, ci trebuie să vadă lumina tiparului. Fiindcă numai aşa, în contact cu publicul şi cu reacţiile lui, experienţa îl poate duce pe scriitor la o veritabilă împlinire. Cu ciţiva ani in urmă am avut ocazia să discut cu un editor străin exact despre aceste probleme, cu toate că pe vremea aceea nu mă gîndeam că Uniunea noastră va avea o editură şi eu voi fi implicat în activitatea ei. L-am întrebat pe acest editor: „Cîţi scriitori bat anual la uşa editurii dumneavoastră ?“. Mi-a răspuns : „Primesc mii de manuscrise“. „Chiar mii ? Şi le citiţi pe toate ?“ „Ne străduim !“ „Şi publicaţi multe din ele ?“ „Destul de multe!“ „Cele publicate sunt toate bune ?“.Bineînţeles că nu ! Dar rezistăm greu presiunii opiniei şi trebuie să publicăm...“ „In ce constă această opinii şi prin ce mijloace se manifestă ?“. „Scriitorul compară ceea ce publicăm noi la un moment dat cu ceea ce are el în manuscris. Şi constată că, manuscrisul lui e mult mai bun, iar noi i-l primim îl citim şi constatăm că are dreptate, dar maiconstatăm în acelaşi timp ■ ca. , şi, numărul lor ,este excesiv de mare şi, vrem să-i, mai ămînăm. Atunci încep,să apară articole în presă, la radio, la televiziune : editorii se desinteresează de cultură, nu caută decit cîştigul material“, etc. Acesta ar fi deci, celălalt aspect, cel negativ, care însoţeşte apariţia capodoperei. Trebuie să publicăm mult fiindcă nu ştim cum va evolua scrisul unui scriitor’. Toate romanele abatelui Prévost (zeci de romane) sunt uitate astăzi, dar Manon Lescaut ne pune în faţa celei mai simple şi fermecătoare capodopere. Ar fi scris-o fără celelalte proaste? Argumentul poate fi îmbrăţişat şi de ■ cei care n-au oferit niciodată vreo speranţă că din scrisul lor se va reţine cîndva o povestire bună. Cum să-i convingi să renunţe ? Din fericire, nu ne vin atîtea manuscrise ca să ne alarmăm. Tipărim deci mai puţin decit alţii. Avem speranţele întregi. Marin PREDA 10 % , §1 llulp ÎN CAPITALA, o nouă casă a cărţii cronica pietonului Sufletul bucureştean Dă-i bucueşteanului prilejul de a fi larg la inimă, serviabil, şi veţi vedea, întreabă-l unde vine Intrarea ,Detectivului sau Fundătura, Miracolelor, şi te va însoţi, explicând pină la faţa locului, intrind in contradicţia cu alţi bucureşteni, care îşi Închipuie că ştiu mai bine decit el străzile Capitalei. Sau, fără a stărui prea mult, fă-l să înţeleagă că n-ai mincat din ziua aceea, şi te va pofti la prînz între ai lui, muşi ruluindu-şi familia, onorîndu-te ca pe un prinţ. Vecinii vor crăpa de ciudă. Dar, lasă, le vine şi lor rândul, şi-or să-i arate lui Popescu cum se primeşte. Întâmplarea care urmează mi-a povestit-o Ionescu. Un turism cu 3 pasageri rămâne în pană. Tustrei se dau jos, se uită, adică trebuie împins. Ionescu sare, se propteşte cu capul in pămint, în cadrila maşinii, împinge de îi ies ochii, asudă, strigă „cu toţii acuma, hai", aleargă, tuşeşte înecat de fumul ţevii de dindărăt, turismul se scutură (de rîs, şi î l veţi vedea, ama toate motivele) maşina o iă din loc, arrivederd (era marca Fiat) şi cind omul, sleit de puteri, se trezeşte singur în mijlocul străzii, ga ■ ta să-l calce autobuzele, constată acest lucru : „Ionescule, mare fraier ‘mai eşti, ăia erau de mult înăuntru !“. Acasă, ori la serviciu, el va comenta cu vervă şi bine dispus, întâmplarea, ca şi cum ar fi fost recent avansat. E bună, dom’le, zău dacă nu-i bună ! Auziţi. Erau trei ţipi intr-un :Fiat... CANDID|