Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-08-08 / nr. 32

— ■P—i—■—*■ ■ *-------- TUDOR GEORGE SONETE statue Renascentistă­­dragoste m- ardă Pe tot ce mi-e mai drag și­­cu sfială M-apropii de făptura-fi sideralăt Pi înmiit te voiu cind mi-eşti departe­­ Detest această nimbâ de răceală Pe pare că — de tine ! — mă desparte Şi rebegitul foc al mîinii moartă !Ce nu cutează gingaşa-ţi petală !.* De nu te-aş şti că veşnic eşti cu mine Şi-mi curgi prin trup ca singele prin vine, De n-aş cunoaşte viitoarea ceafă, Curentul viu Sub crusta ce mă-ngheafă, Aş crede că-s o piatră-un Care sue Etern îmbrăţişa­tă-a­ ta statue !... cu­vîntul Cu­vîntul mi-a plăcut adeseori Să mă asemui — trecător prin lucruri — Cu gest suav, zburlind beteli şi ciucuri Şoptind din frunze, lăcrimînd prin flori«. Ţi-a fost şi ţie dat ca să mă bucuri Cu tandrul tău sărut să mă-nfiori, Tu, delicata floare între flori Pe cînd făceam prin pajişti giumbuşlucuri... 'Ah, vînt ferice, necugetător, Tu, vînf hoinar ce treci din frunză-n frunză, M-asemui mult cu tine ,­­veşnic zbor ! Imi place să fiu vînf ! Adesea, însă, Patetizez şi omeneşte-aş vrea Să zăbovesc cu tine, floarea mea­­ mai stărui... :Mai stărui dragi cuvinte ce nu fi le-aş fi spus?! Or nu-i tăcerea­ însăşi cu mult mai grăitoare ? Ci strălucirea vorbei în clipă-a şi ajuns Dar flacărea simţirii mai străjuie-n dogoare ! ’Ascultă-astraiul vaer pe fluviul nopţii-n sus Sunt bulucite glasuri aşijderi trecătoare Nici astrele acelea nepieritoare nu-s Rămine numai Noaptea — eterna ei splendoare !.. Aceste vorbe, totuş, în cinstea ta le-nşir Ca nu cumva vre-un dublu meschin să se-nfiripe Cum pinze de paingări pe-ncinsul trandafir, Or platoșa de brume pe-nfrîntele aripe, Pentru ca să vibreze, strălimpid, diafart De-o-ncredere deplină suavul tău timpan... de-aceea De-aceea-s uşuratec uneori De vreme ce Şi grav e tot atîta Or scorpie de-ai fi, de-ai fi cum ciuta, Tot sfîşiată te destrami în zori.« Te-asemui cu Frumoasa, cu Urîta, Cu mănătărci te-asemui, or cu flori, Neschimbătoare-n ochii-mi iubitori Nectarul mi-l prelingi or torni cucuta, Catran mă-ntuneci, picuri chihlimbar Pe rănile ce mi le faci în dar, Dantelele de molii or de scabe Le-nchipui că-s brocarturi şi podoabe Cum dalbi pavigăni îşi desfac pe plită Porumbele cu floarea lor cumplită, bine-i să fii departe Bine-i să fii departe de ce ţi-i drag şi scump ! Purificată trece simţirea ta prin vene, Din inimă lungi lugeri însuliţează-antene Şi-un mugur izbucneşte din fiecare dump Boleşti ca pomu-n iarnă, dar, picotind sub gene, Cînd, plumburie, zarea te-apasă, stins şi timp. Presimţi o primăvară ce izbucneşte-n cimp Cu braţe răsfirate şi-avînturi pădurene Tu eşti a mea ! Ci, iată, de tine pururi smuls, — Răpit acelei toamne de crîncene belşuguri — Prin iarba rebegită presimt astralul puls Şi noua primăvară a proaspetelor ruguri... Increde-te-n săminţa cu pulbere-n mijloc : Incendii largi vor creşte din miezul ei de foc I privelişti Căci dacă văd, din urmă cum roia de specii pier, Cum giganteştii arbori şi mastodonţi se sting Cum munţi semeţi de-alt’ dată ca pulberile ning, Seminţele iubirii vor dăinui sub cer ? ! Răzbate peste bolte ca un astral-paing Doar soarele sălbatec ce-şi ţese auster O plasă de jăratec în cosmicul ungher în care nici orgolii nici furii nu-l ating Priveşte-n cer săminta astrală ce dă rod Din deltele luminii care-n străfund se-nnod Ca înfrăţite flamuri şi tandre rădăcini Cum creşte-n mintea noastră pădurea de lumini ! Fii credincioasa­ acestei priveliști ce-o însumi: Iubirea nu durează nici clipa astei lumi ! devoratorul în-de-sine N-am timp ! N-am timp ! Mă vaei că n-am timp ! O, vorbă irosită de pomană ! Doar eu sínt Timpul­­— propria mea hrană — Sínt scorpia ce-și mușcă propriul ghimp ! Mă autodevor c-o foame vană Ca sfîntul care-şi muşcă propriu! nimic Ciuntind un colţ să crească altu-n schimb... Doar eu sînt Timpul — Propria-mi persoană ! Eu sînt şi nu-s ! Şi una şi cealaltă : O slavă joasă lîng-o slavă-naltă ! Trăiesc sau nu : in mine se-mpreună Focosul soare, mortuara lună ! Eu sînt trecutul eu sînt mai tîrziu Sînt Timpul — însuși... nici nu vreau să știu. ­ Cale mai însemnate colecţii de artă din ţara noastră vădesc mai mult, decit simple şi inegale preocupări de frumos. Ele sînt ex­presia unei necesităţi şi unei pasiuni estetice călăuzite de simţul cert al valorilor. Unii din colecţionarii noştri s-au remarcat îndeosebi — pe lingă simţul lor practic şi teoretic — prin luciditatea şi rafinamentul cu care au ştiut să adune laolaltă operele caracterizante, ba chiar reprezentative ale unei epoci, unei şcoli, unui curent. Adevăraţii colecţionari de artă sînt, din fericire, numeroşi la noi în ţară. Ei ştiu să aleagă, ba mai mult decit atît, să susţină prin afirmaţii bine documentate va­loarea cutărui sau cutărui tablou, să stimuleze interes pentru o scoarţă veche oltenească, maramureşeană sau moldovenească, să relie­feze prin plastice comparaţii frumuseţea ce­ramicei româneşti. Dar aceşti colecţionari de care vreau sa amintesc aci nu s-au limitat la achiziţionarea de opere de artă în vreun magazin de antichităţi sau consignaţie sau în unele ocazii fericite, ci ei au căutat să-şi sus­ţină această pasiune printr-o muncă agrea­bilă, relaxatoare, după eforturi străine de artă, totodată printr-o strădanie intelectuală dătătoare de multiple şi subtile satisfacţii. Aceşti colecţionari nu se mulţumesc cu atît. Ei urmăresc activitatea colegilor lor cu care se consultă, susţin prin viu grai şi în scris un creator, indiferent dacă el este sau încă nu este cunoscut. Ei se simt datori să-şi facă o părere despre ceea ce înseamnă o atitu­dine creatoare în general şi participă intr-un fel la însuşi procesul de creaţie. Fireşte, a­­ceste colecţii redau preferinţele colecţionari­lor, gusturile lor, gradul lor de cultură, ami­ciţia sau inamiciţia faţă de anumiţi creatori şi devin expresia personalităţii lor. Rolul unor astfel de elaborări cu durată de patru sau cinci decenii nu este numai acela de a aduna şi depozita opere de artă, dar în strînsă le­gătură cu artiştii, colecţionarii contribuie prin preocupări şi preferinţe, prin discuţiile pe care le suscită la găsirea şi stabilirea unor orientări şi forme noi. Ei au asigurat tot­odată şi o bază moral-materială unei creaţii fecunde şi merituoase. Printre colecţionari fi­gurează intelectuali din toate domeniile : me­dici, ingineri, muzicieni, avocaţi, critici de artă, dar şi oameni de afaceri dotaţi cu o deosebită sensibilitate şi cultură, ba chiar oa­meni aparent străini de cultură, ca să dăm un singur exemplu, pe un chelner de la res­taurantul Continental, bine cunoscutul pe vremuri Apostol, care în casa lui — mulţi ani în şir — a primit pe cei înflăcăraţi de pic­tură şi muzică bună, chelnerul avînd de fapt fire şi preocupări de autentic artist. Schimburile de tablouri între ei nu erau ex­cluse. Colecţionarul Apostol a oferit o splen­didă natură moartă de Tonitza unui alt co­lecţionar pentru un autoportret acuarela­ de Th. Pallady. Un alt colecţionar a oferit lui Corneliu Medrea o ţesătură orientală pentru o sculptură. Trebuie să recunoaştem impor­tanţa acestor colecţii dar şi meritul colec­ţionarilor care prin preocupările lor au adus şi aduc un aport salutar educaţiei noastre artistice. Trebuie totodată să încurajăm pe tinerii cu vocaţie şi pasiune de colecţionari. E un minunat prilej de iniţiere plastică pen­tru ei. Colecţiile de artă particulare consti­­tuiesc un patrimoniu al întregului popor iar înţelegerea noastră pentru entuziasmul mici­lor colecţionari poate da mai devreme sau mai tîrziu roade, numele lor puţind să rămînă de-a pururi în istoria vieţii artistice naţio­nale. Ca şi cei mai mulţi din artiştii plastici — mai ales cei proeminenţi — admiratorii lor cei mai apropiaţi care sînt colecţionarii nu sînt lipsiţi de ciudăţenii, de capricii ce une­ori fac farmecul lor dar alteori sînt nelalocul lor. Contradicţiile îi locuesc pe toţi aceştia, ceea ce nu e de natură să-i compromită în ochii noştri care împărtăşim sensul acestor cuvinte ale lui Walt Whitman : „I contradict myself ? Very well then, I contradict myself“. Adeseori contradicţiile ce bîntuiesc sufletele de artişti se dovedesc artistic fecunde, plăs­­muitoare de frumos. Egoişti şi generoşi, răi şi buni, deschişi ori­căror noutăţi sau retrograzi, colecţionarii se recrutează dintr-o categorie ori alta sau tot aceiaşi se manifestă succesiv — după ondu­­laţiile jucăuşe ale unor reacţii subiective — cînd intr-un fel, cînd cu totul altfel. Sînt şi pendulări ce se datorează ecourilor variate, confuze ale unor înfăptuiri, criticelor contra­dictorii. Dar şi aspiraţia comună către ace­leaşi ţeluri în artă îşi spune în anumite epoci cuvîntul. Colecţionarul profesionist — dacă-l putem numi astfel — este antrenat, ca şi ar­tistul, în viitoarea vieţii creatoare, el luînd parte integrantă la desfăşurarea fenomenului de artă. îmi amintesc de afirmaţia cunoscu­tului pictor milanez Aligi Sassu care îmi spu­nea cu ani în urmă, după ce vizitase Muzeul Zambaccian, următoarele : „Adevăraţii co­lecţionari de artă sînt şi ei la rindul lor nişte artişti de care colectivitatea­ noastră­ are ab­solută nevoie". Cînd, în adolescenţă încercam să mă iniţiez in taina frumuseţii plastice frecventam adese­ori muzeele Simu şi Kalinderu în care colec­ţionarii foarte entuziaşti, dar cu un discer­­nămint nu totdeauna la nivelul entuziasmu­lui, adunaseră de toate şi bune şi mai pu­ţin bune, şi opere originale şi copii şi falsuri. La Simu, în acea frumoasă imitaţie de tem­plu grec găseai la loc de onoare alături de Luchian, de Andreescu, de Grigorescu pe Kimon Log­hi sau pe Vermont, lingă Monet şi Daumier unele nume de pictori străini ne­semnificativi sau în acelaşi salon cu Rodin şi Bourdelle lucrări de sculptură de duzină. La Muzeul Kalinderu amestecul era şi mai mare. Dar aşa cum erau, trebuie să mărturi­sesc că am învăţat, enoiaii vizitînd acele mu­zee ale unor colecţionari al căror nume meri­tă să fie pe drept lăudate. Alţi colecţionari vestiţi pe vremuri ca Lazăr Munteanu şi Vir­gil Cioflec şi-au risipit fără noimă colecţiile. Un exemplu semnificativ de colecţionar modern, pătruns de simţul valorii artistice şi care desfăşoară totodată o asiduă muncă ştiinţifică, organizînd expoziţii şi susţinînd varii puncte de vedere în cadrul conferin­ţelor sale, este M. Weinberg. Şi dacă acesta a pus un accent deosebit pe opera lui Iosif Iser care domină în colecţia sa printr-o epocă cu adevărat reprezentativă, în colecţia O. Moşescu se găsesc pe lingă lucrările lui Gh. Petraşcu, Th. Pallady, Fr. Sirato şi lu­crări de Lucian Grigorescu pe care meri­tuosul colecţionar l-a apreciat, l-a stimat, l-a apropiat. Colecţia doctorului Iosif şi Elena Dona, de­venită astăzi muzeu, păstrează încă acel carac­ter intim în care te simţi atras nu numai de liniştea unei profunde contemplări în faţa unor tablouri din opera lui Gh. Petraşcu, N. To­nitza şi Al. Ciucurencu, ci şi de ecoul curiozi­tăţii artistice multilaterale a doctorului co­lecţionar. Cadrul arhitectural pur românesc, cadru ce adăposteşte obiecte de artă populară ca ceramică, ţesături ,icoane vechi româ­neşti, etc.­­strînse cu grijă şi dragoste de Mina Minovici constituie colecţia Muzeului de Artă Populară Dr. Minovici. Aci, expunerea bo­gată, cu detalii din viaţa poporului nostru, în care portul şi obiceiurile sînt splendid redate, te fac să înţelegi poate mai bine ca oriunde sensul acestei arte. In apropiere se ridică mîndră casa în stil Tudor — devenită de ase­meni muzeu — cu mobilă şi obiecte ce te stră­mută în altă ambianţă şi alt decor. Kricor Zambaccian, în afara prieteniei afec­tuoase pe care a nutrit-o unor creatori ce astăzi fac faima artei naţionale şi universale, a înţeles să se apropie şi de începători, astăzi mari artişti, pe care i-a încurajat cu neţăr­murită dragoste şi admiraţie prezicîndu-le un viitor succes deplin verificat. Nu s-a mulţu­mit să-şi înjghebe colecţia, devenită muzeu, cu rigoare şi scrupul artistic ci a înmănun­­chiat opere româneşti şi franceze ce corespun­deau unei viziuni de artă pe care şi-o for­mase citind şi vizitînd cu emoţie, niciodată diminuată, ateliere de pictori şi sculptori, co­lecţii particulare, muzee din ţară şi străină­tate. Mai mult chiar, el a dăruit multe opere de artă, prietenilor, prietenelor sau vreunui actor sau scriitor admirat intr-un elan şi entuziasm spontan pentru a cimenta o afecţiune, o amin­tire. El era convins că aceste obiecte de artă măreau considerabil durabilitatea acelor relaţii. Ele înlocuiau florile, parfumurile, bomboa­nele, etc. daruri cu efect trecător. Şi nu odată am întîlnit în casele cunoscuţilor mei opere de Jiquidi, Dărăscu, Vasile Popescu, Iser, Ste­­riadi, Lucian Grigorescu, Pallady şi An­dreescu purtînd unele dintre ele chiar dedi­caţiile colecţionarului. Se cuvin de asemenea citate colecţii, deve­nite muzee, care prin valoarea uriaşă a lu­crărilor de artă ce pot fi admirate de ori­cine, fac mîndria capitalei noastre : colecţiile George Oprescu, colonel Slătineanu, Storck, Tătărăscu, Garbis Avachian etc. Ne pare rău că spaţiul nu ne permite să vorbim de fie­care în parte, căci fiecare prezintă caractere deosebitoare. Am dat cîteva exemple de co­lecţii şi colecţionari, de caracterul, preocu­pările şi străduinţele lor în împlinirea unui ideal la care mulţi au ajuns şi de care se bu­cură astăzi întreaga colectivitate. Jacques ZAMBACCIAN COLECŢII ŞI COLECŢIONARI Sus : Zambaccian şi pictorul Ch. Pe­­traşcu. Jos . Zambaccian şi pictorul Pallady. jurnalul unui martor ocular Despre sentimentul vinovăţiei Unul din sentimentele cele mai violente care mi-au terorizat copilăria şi o bună parte din adolescenţă a fost sentimentul vinovăţiei. Nu ştiu cum s-a născut acest sentiment — păcatele mele de atunci erau incomparabil mai nevinovate decit cele, posibile, de astăzi. Sensibilitatea era însă poate mai vie, şi în­registra cu acuitate orice contradicţie. Infrac­ţiunea cea mai frecventă consta în faptul că furam citeva bucăţi de zahăr din cutia aşe­zată deasupra dulapului. Ei, bine, de cum venea noaptea se declanşa o teroare cumplită, fiinţe dintre cele mai întunecate, mai îngrozi­toare şi mai diavoleşti veneau să-mi desfacă miinile şi să-mi ia înapoi amantele bucăţele de zahăr cubic. Eu nu mă apăram fiindcă mă socoteam vinovat, d­ădeam dreptate acelor diavoli care mă terorizau in numele eticei. Interesant că, în ciuda terorii la care eram supus noapte de noapte nu renunţam deloc la plăcerea de a fura zahăr cubic. Eram gata să înfrunt şi chinurile iadului pentru această plăcere. Lumea de m­onştri care mi-au întunecat o parte din copilărie şi ado­lescentă venea pe semne, din sentimentul meu că încalc precepte clar stabilite de fami­lie şi chiar de mine însumi, conştiinţa zdrun­cinată îşi creează propriul ei infern. Elibe­rarea de misticism, de ideea că există o forţă personală care guvernează lu­mea şi veghează la etică şi armonia uni­versului, m-au salvat de aceste coşmaruri, şi m­i-am trecut întreaga răspundere a exis­tenţei asupra mea. Uneori insă eliberarea de o autoritate laică sau divină, noi o confun­dăm cu eliberarea de morală, aici e toată com­plexitatea problemei. Credem că putem să fa­cem orice. Aceste coşmaruri din primii ani de exis­tenţă nu înseamnă deloc că am avut o copi­lărie nefericită, frustrată şi aşa mai departe, ar însemna să păcătuiesc in faţa naturii. Dim­potrivă, mi-a rămas amintirea unei vieţi de-o intensitate extraordinară ; pe vremea aceea n-aveam idei estetice care să mă ghideze şi să mă apere de viaţă. N-aveam experienţa vieţii — aveam numai viaţa. Nu trăgeam concluzii filozofice, trăiam pur şi simplu. Con­cluziile filozofice au apărut odată cu oboseala şi cu dorinţa de a exploata chiar într-un fel spiritual, „experienţa vieţii“. O dată cu încer­carea de a folosi experienţa în artă sau în viaţă, s-a sfîrşit cu tinereţea. Dar într-o formă sau alta acest sentiment de veşnică vinovăţie a rămas. Nu trebuie acordat acestui sentiment, dintre cele mai obişnuite, o grandoare abisală, teofizică. De misticism m­-am lecuit pentru totdeauna. E un sentiment care urmăreşte cred, existenţa fiecărui om cit de cit conştient de actele sale. Adeseori noi uităm că fiecare cuvînt al nostru, şi nu mă refer neapărat la cel scris, are o consecinţă, dacă am comis o eroare, eroarea se răspîndeşte, se amplifică. Nimic nu se pierde, şi cu atît mai puţin erorile noastre. Gesturi, pe care noi le socotim neînsemnate — o vorbă — spusă în treacăt — pot schim­ba destinul unui om. Dacă văd la un om suspiciune, teama de viaţă, opacitate, cinism, eu n-am nici o îndoială, şi eu am contribuit ca el să se comporte in acest fel. Şi eu sînt vinovat de suspiciunea lui. Uneori direct, şi, de cele mai multe ori indirect. Dar şi indi­rect poţi să distrugi un om. Unul dintre fotbaliştii noştri imi mărturisea că o ironie de-a mea, aruncată în fuga condeiului, i-a schimbat pur şi simplu viaţa. In orice lucru unit care se întimplă în viaţa oamenilor exis­tă, fără îndoială, complicitatea noastră, par­tea noastră de vină. De multe ori gesturile noastre iresponsabile se întorc asupra noastră cu o energie sporită, atunci intrăm în panică şi ne plingem că „viaţa e absurdă“. Mulţi dintre cei care excla­mă cu superioară tristeţe că „viaţa e absurdă“ uită că şi-au adus şi ei obolul. Dar e mai uşor şi mai plăcut să condamni, să te indignezi, să ai crize de isterie şi mai greu, mult mai greu, să vezi cu luciditate contribuţia ta, partea ta de vină. Teodor MAZILU O IX CD OG D O D­­­oo

Next