Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-11-21 / nr. 47

41 ! ARTE «CEI MAI TINERI AUTORI «SPORT* REVISTA STRĂINA Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Luceafărul Sâptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România . In SALONUL NAŢIONAL AL CĂRŢII, 21 de edituri din ţară şi din Capitală, Academiei, Albatros, Cartea Românească, Ceres, Ion Creangă, Dacia, Didactică şi Pedagogică, Eminescu, Enciclopedică Română, Juni­mea, Kriterion, Medicală, Meridiane, Minerva, Mili­tară, Muzicală, Politică, Tehnică, Ştiinţifică, Stadion, Univers. 0 în cadrul SALONULUI expun ilustraţii de carte: Lazăr Agneta, Emil Chendea, Elena Chinschi, Ion Deak, lacob Dezideriu, György Mihail, Adrian lonescu, Kalab Francisc, Ligia Macovei, Gheorghe Marinescu, Val Munteanu, Ştefan Nastac, Livia Rusz, N. Săftoaia, Nicolae Sirbu, Done Stan, Octavia Ţarălungă. mm I ppi I Wmmm­­ * Ilustraţie de DONE STAN la „Pseudo-Kinegetikos" (Din Salonul naţional al cărţii) ­ Anul XIII 47 (447) • ,IV-,éî V ,v k-tŞ■ 21 noiembrie 1970 8 pagini 1 leu Salonul naţional al cărţii S-a deschis zilele acestea, în Bucureşti, la Dalles, Salonul naţional al cărţii. Ne vom opri numai la cîteva din semnificaţiile şi perspectivele la care invită acest eveniment. Actele culturale de o asemenea factură nu pot fi decit lăudabile, un Salon al cărţii a fost nu numai aşteptat, dar se şi impunea in urma unor progrese culturale, de substanţă, cu totul deosebite, înregistrate în ultimii ani. Evenimentul prezintă noutate, aflu­­ienţa de public fiind una din mărturii. Editurile din ţară şi din capitală sunt întrunite în acest Salon, expoziţia de carte depăşind nu numai ca an­vergură obişnuitele manifestări, care oricît de reuşite ar fi fost n-au ştiut să se facă îndeajuns de atractive şi nu dovedeau un accentuat gust pentru personalitatea expunerii. Salonul naţional al cărţii poate avea darul să trezească spiritul de emulaţie şi în ceea ce priveşte celelalte activităţi organizate în jurul cărţii şi desfăşurate în cursul anului. Cîş­­tigîndu-şi un sens director, cultivîndu-şi ambiţia de personalitate, gustul pentru iniţiative noi şi variate, manifestările obişnuite ar tinde astfel să-şi găsească încununarea într-un ,,întreg", într-un salon de toamnă, de însemnătatea celui inaugurat la Dalles. Ceea ce trebuie remarcat în primul rînd, e că Salonul naţional al cărţii, venit în sprijinul marelui public, oferă puncte de sinteză, ale activităţii editoriale, ale vieţii cărţii în contextul cultural actual al ţării noastre. Diversificarea editurilor este de dată recentă şi iată că semnele cele bune pot fi distinse cu precădere în expoziţiile Salonului. Editurile mai vechi cu activitate deja consacrată îşi reconfirmă rigoarea şi pres­tigiul, cele relativ noi sau foarte noi vin,să-şi impună, cu un plus de ambiţie, personalitatea. Pentru că Salonul, întrunind editurile într-o expoziţie naţională de carte poate incita la o activitate competitivă de real interes pentru viitor, invită la o aleasă ţinută a cărţii şi la un re­pertoar de substanţă al tipăriturilor Evident pentru succesele editurilor participante , cartea scapă de sub uniformitatea prezentării cu care ne obişnuisem nu cu mult timp în urmă. Salonul aduce, prin întregul său, dovada interesului deosebit pentru pluralitate culturală, pentru extin­derea şi diversificarea activităţii editoriale. Cartea politică, cartea ştiin­ţifică şi tehnică, cartea de artă şi de literatură îşi prezintă nu numai succesele ci şi etapele noi ale unui destin editorial. Destin care se arată deschis unor frumoase şi ambiţioase acte de cultură menite să-şi în­scrie aportul la marea operă naţională de dezvoltare a poporului nostru. Poate că printre multele lucruri ce s-ar cere în plus unui viitor Salon ar fi o mai mare atenţie la calitatea de „amfitrion“ a fiecărei edituri partici­pante. Vizitatorul ar fi astfel mai puţin singur printre cărţi şi cu cărţile. „Amfitrionii“ ar putea pregăti, în cadrul specializării editurilor respective, întîlniri atractive cu autorii de cărţi (oameni de ştiinţă, scriitori, tradu­cători), cu pictorii, sculptorii şi graficienii prezenţi în expoziţia de carte cu albume de artă. Portretele oamenilor iluştri din istoria culturii şi ştiinţei noastre, dacă ar însoţi expoziţiile, dacă s-ar folosi discret disco­teca cu „voci de aur" cînd vizitatorii ar dori lucrul acesta, dacă s-ar oferi scurte documentare cu istoria tiparului românesc, cu drumul cărţii de la autor, editor şi tipograf la cititor . Salonul ar căpăta viaţă, ar cîştiga extrem de mult în rolul său instructiv. Atîtea modalităţi există pentru a răspunde atîtor întrebări ale vizitatorilor, iar editurile şi edi­torii ar avea din plin şansa de a-şi manifesta personalitatea. LUCEAFĂRUL­ ­­ I I cronica pietonului Construirea cârtii Cine asistă la tipărirea unei cărţi, de la pri­mele măsurători tehnice pînă la „obiectul" ace­la asupra căruia ne aplecăm in librării, cu inte­res, curiozitate şi respect — există o religiozi­tate a omului privind cartea — este frapat de încetineala lucrului. Nu-i vorba de intirzierea produsă de cauze străine procesului editorial, de micile şicane, de preferinţa pentru un autor în dauna altuia. Ne gîndim la încetineala dată, la timpul de creştere şi de naştere a cărţii. Şi o casă se ridică atît de enervant de încet, faţă de dorinţa de a fi in ea cit mai repede. Între temelie şi acoperiş există însă o distanţă, dis­tanţa biologică a formării oului, miezului, înve­lişului protector, — un miracol, şi cartea este unul — nu se poate face cit ai bate din palme, intîi, in cazul ei, al cărţii, se cere o lungă şi per­manentă ieşire din eroare, din eroarea posibilă a plumbului, aşa cum sculptorul, cioplind blo­cul de marmoră — înlăturind toate accidentele abstanţei modelate, sau tot ceea ce ea, prin jocul hazardului, propune împotriva voinţei ar­tistului, — caută să dea feţii o anume expresie, şi nu alta. La nici un alt obiect de consum, greşeala, în construcţie, (rebutul) nu capătă un înţeles mai grav, ci intr-o carte greşită, numai pruncii năs­cuţi monştri inspiră aceeaşi repulsie. Asta pen­tru că menirea unei cărţi este să fie vie, armoni­că intru totul. Ce nu cunoaşte ades editorul, (şi ce cunoaşte un bun şi adevărat editor) e cum se respinge greşeala cealaltă, de dinăuntru, şi ce suferinţă-i o pagină prost scrisă şi din cite refuzuri inte­rioare se ridică o carte. CANDID © Teatrul lui Blaga şi un experiment 0 Prea­fericitul pe ecran normal de Ilie Constantin © Sport: Muzeul de ceară 0 Poşta redacţiei de Fănuş Neagu şi Cezar Baltag © Revista străină © Poeme de Henri Michaux traduse de Vasile­­Nicolescu Un prieten mi-a povestit azi, foarte vesel, un coşmar care l-a chinuit toa­tă noaptea. Se făcea că ajunsese pe masa de operaţie şi că chirurgul îi tăia o bucată de intestin şi i-o vira sub nas cu o expresie sardonică ! „Uită-te, parcă îi spunea, şi învaţă-te minte de-aici înainte să mai crezi, cînd te doare ceva, că nu e cancer". Şi s-a dat apoi jos de pe masă cu moartea în suflet şi s-a întors la al lui. Era limpede , va muri curînd. Da, şi-a spus, Il laut fourte le camp, cum a exclamat Tolstoi cînd şi-a dat şi el sea­ma că totul s-a sfîrşit, că adică, tre­buie să ne curăm de pe suprafaţa pă­­mintului, să spălăm putina. Nu mai era chiar foarte tînăr, avea şi copii, si­tuaţia lui nu era chiar aşa de dispe­rată, totuşi, a muri fiind o idee totdea­una îndepărtată şi cu dată nesigură, cînd îndepărtarea se micşorează verti­ginos şi data nu mai e deloc incertă, tot ceea ce ştim noi despre moarte deodată nu ne mai ajută decit foarte puţin, mi-a povestit mai departe acest prieten. „De pildă, a adăugat el, gin­­direa : moartea e un vis, domeniul imaginaţiei. O fi pentru cel neamenin­ţat, dar pentru cel aflat sub ghiara ei, nu e deloc un vis. Chiar în vis, cum eram eu, nu era un vis ! Era un chin al existenţei condamnată să nu mai fie. O svîrcolire !* „Dar spiritul ?" l-am întrebat. „O, spiritul suferea şi el fiind­că ştia că o să fie curînd gonit din casă, şi să moară şi el fâcînd să tre­sară o secundă marele spirit din care făcea parte şi care guvernează univer­sul". „Numai o secundă ?" l-am între­bat eu neliniştit. „O, da ! mi-a răspuns, şi asta chiar dacă unii dintre noi reu­şim să prelungim această secundă prin urlete de sirene care să se audă pe o mare parte a pămîntului sau dacă ne ridicăm statui curînd după aceea cio­canele cu aer comprimat încep să pîrîie IN FIECARE SĂPTĂMlNĂ. MARIN PREDA RĂSPUNDE LA O ÎNTREBARE Un coşmar la baza acestor statui şi le vor doborî fiindcă au fost ridicate datorită ştiinţei noastre de a specula ceea ce au în ei imbecil, oamenii, dar care îşi revin totuşi repede îndată ce murim". „Şi pe urmă î Cum te-ai trezit ?" l-am întrebat. S-a trezit inundat de o imensă feri­cire. Aşadar nu fusese decit un vis ! Şi s-a culcat la loc. Coşmarul însă a re­venit. Se făcea că se afla la o masă, la o petrecere, la care era prezent şi chirurgul cu echipa lui, care i-a adre­sat cu degetul aşa un fel de amenin­ţare că n-a fost cuminte. „N-aveţi can­cer !" i-a spus acesta ca şi cînd bol­navul i-ar fi jucat o festă şi el închi­dea ochii, iertîndu-l, aşa cum tre­buie iertat cel care iese viu după ce salva plutonului de execuţie a trecut peste el. „Dar vîrfurile negre ale fila­mentelor celulare ? !" a zis atunci unul din ajutoarele lui, ca pentru a-l feri pe Marele Măcelar de o eroare care l-ar discredita. „Nu, vîrfurile negre ale fila­mentelor au altă semnificaţie !“ I-a răspuns acela­şi fi-fi-fi, şi ti-ti-ti, a în­ceput să-i explice cauza fenomenului. Ajutorul său păstra mai departe pe chip o expresie de încăpăţînare, nu se lăsa convins şi îşi rezerva mai departe dreptul de a nu reveni asupra verdic­tului iniţial. Intr-adevăr, nimic nu mai e sigur cînd apare o astfel de suspiciune şi chinul a pus iar stăpînire pe el şi pe urmă iar s-a trezit. Ce porcărie ! a exclamat prietenul meu indignat şi a renunţat la somn, s-a îmbrăcat şi a ie­şit afară. Măcar la el fusese doar un vis. Dar o dată m-am dus la un spital după un rezultat şi l-am găsit pe medic stînd de vorbă cu cineva îmbrăcat în uniforma bolnavilor. Erau amîndoi pe treptele de afară ale spitalului, la soare, tăcuţi, re­zemaţi de zid. Bolnavul, în halat roşu închis, un bărbat tînăr, negricios, cu vinele de la mîini şi de la picioare subţiri şi fine. Avea un semn de boală la git, un mic pansament, dar foarte mic în formă de cruce, îl aud că rupe tăcerea. „Şi la vară, zice, mergem îm­preună, cu maşinile, în Moldova, să facem mînăstirile şi să dormim la Vă­ratic". A urmat o nouă tăcere apoi medi­cul i-a răspuns, nu întru totul impene­trabil, totuşi acoperit : „Fă-te dum­neata întîi sănătos, să ieşi de-aici, şi pe urmă la vară încolo vedem noi unde mergem". Am crezut că erau prieteni, cînd am auzit de invitaţia cu maşinile. După ce am rămas singur cu medicul, acesta mi-a spus că nu erau. „Are cancer", mi-a dezvăluit el deodată, în şoaptă. „Ce fel ? l-am întrebat. Unde ?“ A fă­cut doar cu mina un gest cu sensul că n-avea importanţă unde, că adică acolo unde îl avea era bine plasat. „La git ?" l-am mai întrebat eu fâcînd alu­­zie la pansament. „Ei, la gît ! Dacă ar fi acolo, ar scăpa !" „Şi el ştie ?“ „Nu ştie !“ „Şi de-aia ţi-a făcut Invitaţia cu maşinile ?". Doctorul mi-a răspuns însoţindu-şi cuvintele printr-o mişcare a corpului său voinic, dînd din umeri un semn par­că de indignare că medicului îi e dat să vadă, şi să înţeleagă atitea, deşi nu e şi el decit tot un om, care într-o bună zi va intra mai devreme sau mai tîrziu, într-o categorie sau alta de pa­cienţi condamnaţi. „Ce să facă şi el ! a exclamat. Are bănuieli şi crede că o să i le spulber eu. Cum să i Ie spul­ber ? Parcă dacă îi răspundeam că mer­gem n-ar fi fost tot un drac ?" Şi s-a uitat scîrbit in zare şi abia în­tru tîrziu şi-a adus aminte că­­ venisem şi eu la el tot pentru ca să-mi infirme o bănuială. M-a luat de braţ, aşa ca între oameni sănătoşi şi m-a dus spre laborator. „N-ai nimic, zice, colesterol crescut apare la toată lumea". „Şi ce să fac ?“ zic, aşteptînd să-l aud că îmi prescrie un tratament (fiindcă după articolele de popularizare şi avertisment care apar prin presă şi la radio, coles­terolul crescut nu e un semn bun). în» loc de asta îl aud că îmi răspunde : „Nimic, apoi amintindu-şi că e medic şi că trebuie să spună şi el ceva, mă­­nîncă, zice, mai puţine ouă". N-aveam obiceiul să mănînc multe ouă, totuşi l-am întrebat : „Cîte ?" „Ei, cîte, zice el cu acelaşi glas cu care îi răspunsese şi celui care îi făcuse propunerea cu mînăstirile. N-o să te apuci acuma, zice, să mănînci dintr-odată o omletă de opt ouă !" „Asta nu, i-am răspuns și eu atunci, dacă numai de asta depinde to­tul..." „Dar de ce să depindă ?“ a dat el iar din umeri, iar eu am izbucnit triumfător în hohote de rîs și l-am pără­sit acolo, lingă același zid de care se răzimase și contempla, flegmatic, cerul albastru de primăvară... Marin PREDA $ ÎN­ ACEST"^^ NUMĂR

Next