Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)
1973-07-07 / nr. 27
i Al. Simion:„Sîngele unei vîrste“ Asemenea situaţiei din romanul său anterior (Anotimpul posibil, 1971) şi de data aceasta Al. Simion este vădit atras de temele, de problemele direct istorice şi social-politice. Se cuvine însă să precizăm că viziunea „istoricistă“ spre care aspiră proza acestui autor, nu e una de natură explicitară, riguros şi detaliat documentară, ţintind, in final, la structurarea unor imagini de anvergură, dioramice. In contrast cu o asemenea formulă de roman, cea adoptată de Al. Simion vizează cultivarea unei istoricităţi implicite, sublimată în biografii spirituale cit mai pregnante, exemplare din unghiul individualităţilor caracterologice. Cu alte cuvinte, avertizat de eşecurile înregistrate de aşa-zisul roman-frescă şi, in acelaşi timp, cu totul rezervat in faţa numeroaselor şi searbedelor tentative de roman, pasă-mi-te exclusiv introspectiv. Al. Simion se angajează, parcă, la un adevărat efort de conciliere între aceste două modalităţi. Intr-o atare ordine de idei, este evident că prozatorul, spre deosebire de alţii, nu se apropie de problemele social-istorice ca de un pretext narativ, necesar personajelor in susţinerea examenelor psihologice la care sunt chemate să facă faţă. Personajele înseşi, mai mult sau mai puţin complet, îşi trăiesc destinele la scara integrării lor în societate şi în istorie. Aşa încît, din punctul de vedere al reuşitei artistice, întrebarea esenţială ce se pune şi în legătură cu proza lui Al. Simion este aceea a identităţii personajului în accepţie social-istorică, politică şi, fireşte, psihologică. Or, să recunoaştem că, spre a se ajunge la edificarea unei asemenea tipologii umane complete, dificultăţile ce se cer Învinse nu sunt puţine. Privind chestiunea din perspectiva ei generală, fără Îndoială că limpiditatea, acuitatea temei româneşti de ansamblu, realismul ei istoric şi moral se cuvin să se impună atenţiei în chip deosebit. Şi Al. Simion nu ezită să fie cît mai explicit in această privinţă, devreme ce pe ultima copertă a noului său roman inserează următoarele fraze confesive : „Trebuie uneori să te întorci în trecut pentru ca să înţelegi ce se petrece in prezent şi ce te aşteaptă în viitor. E, de fapt, rostul oricăror aduceri aminte şi, desigur, in marginea şi pe marginea lor, al oricăror fantezii. Cartea aceasta nu e nici îndreptar de istorie şi nici jurnal de memorii, ea îşi imaginează drame, de undeva şi de cîndva, spre a inlesni o privire în plus asupra a ceea ce ni se întîmplă astăzi şi ni s-ar putea întîmpla miine. Simţul perspectivei ne trădează, la urma urmelor, dimensiunea umană. Cucerim şi epuizăm secundă după secundă, continuăm, fiecare o poveste şi pregătim germenii poveştilor de după noi. Sîngele unei vîrste evocă anii din preajma primului război mondial . Editura „Eminescu“, 1973. să nu uităm însă că frămîntările acelei epoci au prevestit şi au determinat, intr-un fel, destinul neobişnuit şi, de atîtea ori, uluitor al Eroului timpurilor noastre“. Cum se vede, ne aflăm deja in posesia definiţiei in care se circumscrie nu numai atmosfera istorică a romanului şi cea morală, situată în ordinea permanenţelor existenţei umane. Este adevărat că, aşa cum se exprimă autorul, Sîngele unei vîrste „nu e nici Îndreptar de istorie şi nici jurnal de memorii“, ceea ce nu ne poate totuşi împiedica să scrutăm romanul tocmai în legătură cu veridicitatea şi noutatea substanţei lui narative. Prin forţa lucrurilor, Sîngele unei vîrste este un roman al retrospectivelor şi al reconsiderărilor. Din această pricină, vrind-nevrînd, autorul a trebuit să accepte riscul unei duble confruntări cu tradiţia. Una dintre confruntări este aceea privind imaginea primului război mondial in proza românească interbelică şi alta este aceea care se referă la transfigurarea epică — mai recentă sau mai îndepărtată — a mişcării socialiste şi muncitoreşti din România. Fapt demn de subliniat, să arătăm insă că, de regulă, prozatorul a avut, să spunem aşa, necesarul bun simţ artistic spre a evita concurenţa directă şi într-un sens şi în celălalt. Aşa se face că primejdia alunecării in practica imaginilor-duplicat, este ocolită de cele mai multe ori, fie că ne gindim, intr-o direcţie, la unele dintre romanele lui Liviu Stebreanu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, fie că, in altă direcţie, avem în vedere o anumită parte din proza lui N. D. Cocea, Alexandru Sabia, Ion Pas şi alţii. In măsura in care scriitorul nu a rezistat totuşi tentaţiei de a ne „documenta“, unele semne de convenţionalism narativ-descriptiv îşi arată prezenţa. Este cazul paginilor în care, de exemplu, sunt imaginate scene de la adunările şi cluburile socialiste, din timpul luptelor greviste şi, mai ales, al acelora în care se încearcă surprinderea „pe viu“ a unor episoade din timpul războiului. Realul interes artistic al cărţii este de căutat in altă parte. Anume, în partea (de altfel, dominantă), în care personajele principale (Iulian, Rozalia, Constanţa), in atmosfera social-politică şi morală a timpului devin protagoniştii unui „roman“ al lor, de sine stătător, ca expresie a unor destine umane sui-generis. In această perspectivă, tinărul locotenent medic Iulian, radicalizează pe plan socialpolitic şi, desigur, etic, cunoscuta tipologie a inadaptabilului din romanul nostru interbelic. Meritul lui Al. Simion aşadar, este acela de a fi repus în discuţie problematica eroului respectiv apelind la termeni de referinţă (în ordinea faptelor istorice, dar mai ales in aceea a semnificaţiilor morale degajate de acestea) pe care numai perspectiva de azi asupra trecutului îi poate releva pe deplin. Artistic vorbind, spre a-şi dovedi deplina lor valabilitate, aceşti termeni se cer asimilaţi de structuri caracterologice pregnante şi, totodată, de conflicte epieafective realmente umanizante. Ceea ce, cum am mai spus, intr-o bună măsură, lui Al. Simion ii reuşeşte. In special partea de mijloc a romanului — a doua — în care Iulian, muribund, îşi rememorează şi reconsideră întreaga existenţă (prin apel frecvent la serviciile prozei de notaţie halucinatorie) dă întreaga măsură a posibilităţilor analiticintrespective de care dispune autorul romanului Sîngele unei vîrste la ora de faţă. Ultima parte a romanului (a treia) este cea mai puţin reliefată artistic, fiind grevată de un exces de anecdotă nediferenţiată şi de facilitatea soluţiilor epice (de pildă, ideea de a vedea în doctorul Ocneanu, luptător comunist, o proiecţie impresionantă a personalităţii lui Iulian, cu mulţi snl In urmă trecut In nefiinţă). In afară de aceste neajunsuri la care am putea adăuga şi o anumită uniformitate a stilului, suntem bucuroşi să subliniem cu fermitate calităţile noului său roman, Nicolae Ciobanu 7 IULIE 1973 * V , punct şi virgulă O nouă fonotecă de aur Din aprilie 1972, cu regularitate, la fiecare 13 ale lunii, Muzeul literaturii române organizează, la sediul său, cite o „Rotondă“, adică o seară închinată unui ilustru autor, plecat dintre noi, mai recent sau mai de mult. Dintre cei evocaţi până acum, menţionăm pe N. Iorga, I. Slavici, G. Călinescu, T. Vianu, G. Ibrăileanu, Miron Radu Paraschivescu. La 13 iunie a.c. a avut loc o seară consacrată lui Lucian Blaga. Au evocat amintiri : Alexandru Dima, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă şi Tudor Bugnariu. „Rotonda“ de la 13 iulie va fi dedicată lui E. Lovinescu, de la a cărui moarte se împlinesc 30 de ani. Scriitorii Eugen Jebeleanu, Mihail Celarianu, I. Peltz, Lucia Demetrius, Cella Serghi se vor referi la activitatea şi viaţa criticului şi istoricului literar E. Lovinescu. Noi izvoare de studiu şi cercetare a vieţii şi operei unui scriitor dispărut iau astfel naştere, înregistrate fiind pe benzile de magnetofon ale Muzeului literaturii române. Reflectorizînd... Regretăm că lipsa de spaţiu ne împiedică să reproducem integral articolul Descoperirea poeziei (II) semnat de criticul orădean Valentin Tascu. Vom căuta să spicuim totuşi ceea ce mi s-a părut mai important in acest mic studiu înţesat de observaţii foarte interesante si publicate la rubrica „Paranteze", din revista Familia, iunie, a.c. O regretabilă pudoare ii face pe unii poeţi, după cum remarcă în mod judicios Valentin Taşcu, să impună poeziei o „mască“ deşi farmecele ei nude ar fi desigur de preferat : „O modalitate de mascare a poeziei, proprie mai cu seamă poeţilor aflaţi la primul volum este aceea a mascării «micului univers~, prin «marele» sau “multele» universuri de care dispun (sau isi închipuie că...) ei". Intr-o asemenea suspectă situaţie se află autorul volumului Cu taxă inversă. Ion Sângereanu, poet care manifestă şi alte apucături bizare, bine scoase in relief de criticul Taşcu : „Poetul este tentat să parcurgă un fel de biografie afectivă nu a unui ins anume, in ciuda popasurilor autobiografice, ci a unei fiinţe perpetue (sic), aflată mai ales in stadii de vitalitate manifestă. Intreun copil se naşte, o iubire moare- crede poetul că se întinde universul, mai cu seamă cind îl observă nu numai pe tărîm omenesc, ci şi natural : «Arde-o frunză-n ţărnă, un copac coboar㻓. Aici ne-am permite, totuşi să exprimăm unele nedumeriri, deoarece, din pricina mascării, probabil, nu se înţelege bine ce este cu „fiinţa perpetuă“. Cind nu se află în stadii de vitalitate manifestă, se află, bănuim, deşi nu punem mina in foc. in stadii de vitalitate nemanifestă nu numai pe tărîm omenesc ci si natural. Dar de unde ştim că e vitalitate dacă nu e manifestă ? Iar dacă nu e manifestă, mai e vitalitate . Iar dacă nu e vitalitate, mai e perpetuitate ? Deasemeni am voi să ştim dacă universul se întinde „mai cu seamă cind îl observă nu numai pe tărâm omenesc, ci şi natural“. Ton Sângereanu, sau şi in pauze 7 Iată numai citeva întrebări pe care ni le-a suscitat o singură observaţie aflată intr-un stadiu precis manifest, deşi nevital, sortită totuşi, după teoria lui Taşcu, perpetuităţii. Am mai adăuga la aceste reflecţii ale criticului încă o curiozitate, remarcată de el in poezia lui Sângereanu : „Numai denominativ, numai prin epica sumară a versurilor, toamna este altfel decit lama, iar muntele cu totul altceva decit statuile“. Dar nu numai versurile lui Ion Sângereanu se bucură din partea criticului Tascu de o analiză atit de nuanţată , incit cu greu poţi deosebi proza poetului de poezia criticului■ Doina Cetea, poetă care nu vrea să fie nici «bărbat», nici semn de ameninţare la adresa întregii istorii a poeziei beneficiază şi ea de metalimbajul cu totul corespunzător Umbajului ei poetic . ..în acest context — remarcă Tascu — răspunsurile, care, evident vin dinspre eres, sunt contaminate de fiorul fragilităţii. Iubirea pe care o descoperă poeta este cristalină, epurată de contorsiuni nupţiale, insomniacă şi de aceea, cred, universală : «Pentru mine, cintă o singură muzică: Ziua cind soarele-i / în adincul albastru / Şi pătrunde in somnul clopotelorDescoperitoarea iubirii universale care, cum bine a remarcat Taşcu nu ameninţă nicidecum „întreaga istorie a poeziei“ mai posedă şi un orizont „reflectorizat, continuu“ ,care ar putea, se teme Taşcu, creea impresia de simplitate... Din fericire insă această falsă impresie este definitiv spulberată de (sau işi închipuie că...) el. In aceste condiţii, iertaţi-ne, dar fugim să citim şi Descoperirea poeziei (I). Amatorismul critic Sunt tot mai frecvente şi binevenite intervenţiile din ziare şi reviste împotriva avalanşei de maculatură „poetică“. Din păcate uneori sunt vizate şi poezii autentice, pe care critici de ocazie le răstălmăcesc de dragul de a demonstra ceea ce n-ar fi de demonstrat, făcindu-se din purice armăsar. Alteori, volume de debut, ale unor poeţi tineri şi talentaţi în care, alături de creaţii poetice reuşite, revelatoare pentru ieşirea lor in forum, apar şi piese nefinisate, de laborator, sunt respinse în bloc, fără discernămînt, folosindu-se fraze standard, prezente in toate sentinţele criticii amatoare, diletante, plină de ifose. Cam aşa procedează, spre exemplu, o specialistă in materie : Marta Alboiu, ea însăşi autoare a unor versuri nefrecventate de muze. In articolul „Experimentul vorbelor goale“ — apărut in România liberă din 4 iulie a.c. — d-sa executa global, fără drept de apel, volumul Dincolo de alb de Stela Viniţchi: „închizi cartea cu regretul că eşti frustrat de timp, că dincolo de experimentul cuvintelor goale nu există niciun crez poetic, nici o reverberaţie spirituală, demne de a fi general un volum de versuri“. Tot d-sa spune insă in introducerea drasticei intervenţii : „Poemele Auz, Călătoarea, Ca sănii neştiutoare relevă, e drept, pe alocuri o vibraţie autentică, o tensiune poetică“. Cum se împacă atunci „nu există niciun crez poetic, nici o reverberaţie spirituală“ cu „relevă, e drept, pe alocuri o vibraţie autentică, o tensiune poetică ?“ Amatorismul critic este deopotrivă de nociv ca şi impostura poetică, amindouă „măcinînd fără rost la moara împerecherilor de cuvinte“ cum spunea M. A. între punct şi muşcătură Citim in Ramuri nr. 6 . „Pe-aici, / efigie pierdută I in amintirea urmaşilor. / Punct. / Dincolo / nuanţe de-ntuneric / şi oase / cu miros de brad, / de plută I sau de plop I destinate să nască / elementele / eternele elemente / din care I s-a născut / un punct / ce a umblat / şi a rodit I pe pămînt. / Punct“. Dacă Virgil Ivănescu ar fi pus punctul la început... La pagina 17 alte surprize : „Cad ploi peste suflet / Cad ploi mereu / Din toate părţile cad ape / Cad apele greu // Sunt înconjurat de ape / Şi ape in suflet cad. / Mă dor oasele de ploi / De apele ce cad“. (Obsesie). Nu ştim dacă cel care a recomandat aceste rinduri pentru tipar şi-a dat seama că propune cititorilor apă de ploaie... A doua versificaţie a lui Romulus Cojocaru e la fel de facilă şi de artificioasă : „In camera albă şi tristă / Pereţii mă string, / în camera altă şi tristă / Portretele plíng. II Sint singur de-o viaţă / Şi masa mă plínge I Sint singur de-o viaţă ! Şi totul mă strînge“. (Elegie absurdă). Intr-adevăr absurdă Dan Lupescu, poet talentat, recomandat de citeva versuri foarte frumoase (■■■„şi marea pe sub care curgem /roasă e de peşti, / pe dinlăuntru“... sau : „oamenii şi-au lăsat sufletele-n vatră / şi dorm cu cimpiile deschise / spre cer“...), semnează şi asemnea ciudăţenii teribiliste : ...„devin nelinişte şi singer şi zăpadă ! pină trec in dine şi mă muşc“... Păcat ! Am fi preferat să-şi fi mușcat condeiul... Ziarul „Clopotul“ la a 40-a aniversare Acum 40 de ani, la 30 iunie 1933, anul in care avuseseră loc marile greve ale feroviarilor şi petroliştilor, apărea la Botoşani primul număr al unui ziar editat sub îndrumarea P.C.R., Clopotul, care-şi propunea ca scop, într-o perioadă de asalt al dreptei pe plan internaţional, „lupta împotriva hitlerismului barbar şi sălbatec“. In paginile sale, condeie de prestigiu (Ilie Pintilie, Scarlat Callimachi, Ilie Cristea, Petre Constantinescu-Iaşi, Gala Galaction, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Ion Vinea, Tudor Teodorescu-Branişte etc.) au militat împotriva ideilor fasciste, pentru democraţie, libertate şi progres. Deşi a fost suspendat de cenzură ziarul a continuat să apară sub diverse nume (Raza, Soarele, Valul, Torţa, Horia, Cloşca, Steagul, Glasul nostru), ducînd cuvintul partidului in rîndul maselor de cititori din judeţul Botoşani şi din afara lui, pentru că îşi cîştigase — prin ideile pentru care lupta şi condeiele care-i scriau — o largă audienţă. După 23 August 1944 această publicaţie antifascistă, s-a înregimentat frontului presei comuniste din întreaga ţară, câştigându-şi merite însemnate in promovarea luptei pentru edificarea societăţii noastre socialiste, în toate etapele istorice ale ultimelor trei decenii. Pentru meritele lor deosebite, colectivul redacţional al ziarului şi vechii săi militanţi s-au bucurat de înalta apreciere a conducerii partidului şi statului nostru. Cu prilejul acestei aniversări revista Luceafărul urează confraţilor din Botoşani succese tot mai mari în utila şi frumoasa lor muncă. Salut revistei „Igaz Szó“ Prietenii noştri de la revista Igaz Szó au scos de sub tipar un excelent număr aniversar . (20 de ani de apariţie.) Prin ţinuta materialelor, paleta bogată a semnăturilor, sumarul este semnificativ pentru meritele acestei reviste care militează pentru nobilele idealuri ale unei arte dedicată oamenilor de azi, constructori ai patriei noastre socialiste, pentru ideea frăţiei între oamenii acestui pămînt românesc unde au înflorit, ca niciodată un trecut, în cadrul literaturii noastre contemporane, opere remarcabile ale confraţilor noştri maghiari, germani şi de alte naţionalităţi. Sunt publicate alături de călduroasele saluturi omagiale ale preşedintelui Uniunii Scriitorilor, acad. Zaharia Stancu, ale redactorilor şefi ai revistelor surori Viaţa românească şi Steaua, al venerabilului Kós Károly, versuri ale poeţilor Tudor Arghezi, Méliusz József, Zaharia Stancu, Szabédi László, Eugen Jebeleanu, Szemlér Perenc, Virgil Teodorescu, Horváth István, Ştefan Augustin Doinaş, Szilágyi Domokos, Vasile Nicolescu, Farkas Árpád, Ana Blandiana etc., nuvele, schiţe, fragmente de roman, amintiri datorate lui Kovács György, Papp Ferenc, Herédi Gusztáv, Nagy István, Kakassy Endre, Jordáky Lajos etc. Székely János şi Szabó Lajos publică fragmente din piesele lor de teatru iar Sütő András crochiul scenariului de film „Robinson 1001“. Pe clapele coperţilor sunt reproduse afişele tipărite cu prilejul diferitelor acţiuni culturale organizate de redacţia revistei (aniversări şi comemorări dedicate lui Eminescu, Arany János, Petőfi Sándor, Ady Endre etc., şezătorile literare comune, iniţiate de Igaz Szó cu Viaţa românească, Vatra etc.). Luceafărul, participind din toată inima la aniversarea revistei Igaz Szó, urează colegilor săi din Tîrgu-Mureş activitate rodnică şi în viitor, pe măsura idealurilor nobile pe care le slujesc cu consecvenţă. azi in librării V_______________________________ EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCA“ — ILIE CONSTANTIN . ..A doua carte despre poeţi“ (Seria de critică) — 296 pag., 12.50 lei. — N. CARANDINO ! „Autori, piese şi spectacole“ (Seria de critică) — 474 pag., 21 lei. — RADU CÂRNECI : „Cîntarea cintărilor“, versuri — Ilustraţii de Sabin Bălaşa — 33 lei. EDITURA „EMINESCU“ AL. SANDULESCU ! „Citind, recitind...“ — 240 pag., 7 lei. — DRAGOŞ VRÂNCEANU ! „Cîntecele casei de sub pădure“, versuri — 100 pag., 7,75 lei. EDITURA „MINERVA" — ZAHARIA STANCU ! „Scrieri" vel. III şi IV (Publicistică : „Sarea e dulce“ şi „Cete de taur“). Cu un cuvînt înainte al autorului ■— 1 036 pag., 64 lei. — BARBU NEMŢEANU ! „Stropi de soare“, versuri. Antologie, prefaţă şi bibliografie de Ion Dodu Bălan — 208 pag., 13 lei. EDITURA „ALBATROS" — VASILE ZAMFIRESCU : „Negru şi alb“, versuri — 83 pag., 7,25 lei. — NINA STANCULESCU : „Miraculoasele întîlniri“, povestiri — 128 pag., 4,75 lei. EDITURA „ACADEMIEI" — I. SONERIU, I.MAC : „Judeţul Mureş“ — 175 pag., 15 lei. — „Studii şi materiale de istorie modernă“, vol. IV — 465 pag., 26 lei. EDITURA „KRITERION" — PLINIUS : ,,A természet históriája“ (Istoria naturală) Col. „Téka“ — 208 pag., 8.50 lei (legat). — B. NAGY MARGIT : „Várak, kastélyok, udvarházak (Cetăți, castele, co nacuri) — 408 pag.,f- 165 reproduceri, 39 lei (legat). EDITURA „ION CREANGA“ — V. FIROIU „Henri Coandă“ (Col. A.B.C.) — 16 pag., 0,75 lei. — I. MUREŞAN, V. GAFTONE : „Pintea Viteazul“ — 160 pag., 5 lei. — FRAŢII GRIMM : „Albă ca Zăpada". Ilustraţii de Iacob Desideriu — 32 pag., 5 lei. — EUGEN TARU : „Missy in junglă — 36 pag., 4 lei. EDITURA ..ŞTIINŢIFICA“ — TIBERIU BOGDAN : „Probleme de psihologie judiciară“ (Col. „Psyché“) — 222 pag., 5,50 lei. — TRAIAN HERSENI : „Psihologia lui N. Vaschide“ (Col. „Psyche“) — 184 pag., 4,75 lei. EDITURA „UNIVERS" — MIGUEL DE UNAMUNO : „Viaţa lui Don Quijote şi Sancho“. • (Col. „Eseuri“) Traducere de Ileana Bucurenelu şi Grigore Dima Prefaţă : Andrei Tonescu — 416 pag., 12,50 lei. — VENERA ANTONESCU „Esenţe antice în configuraţii moderne“ — 206 pag., 8 lei. — HOVHANNES TUMANIAN ! „Versuri“ (Col. „Orfeu“) Traducere Mălină Paladian Ghenea — 78 pag., 6,25 lei. EDITURA „MERIDIANE" — GALIENNE şi PIERRE FRANCASTEL ! „Portretul — 50 de secole de umanism in pictură“ (Col. „Biblioteca de artă“. Seria biografii, memorii, eseuri) Traducere şi prefaţă de Marcel Fetrişor — 192 pag . 36 ilustraţii alb-negru, 9 lei. — SVEN HASSEL : „Gestapo“, vol. I şi II. Traducere şi prefaţă de Pavel Popescu — 480 pag., 11 lei. DAUMIER : La bilet . jurnal de lectură NICOLAE BALOTĂ Umanităţi Editura Eminescu, 1973 în eseistica lui Nicolae Balotă reflecţia critică nemijlocită este un element subaltern, dar nu faţă de „ideile generale“, şi acestea dependente , fiindcă scopurile imediate ale comentariului sunt subordonate unui obiectiv mereu avut în vedere, chiar dacă o raportare explicită uneori lipseşte : o revelare a umanului prin cultură. „A interpreta — scrie Nicolae Balotă intr-un text programatic — nu înseamnă doar a tălmăci. Interpretul intervine, propune planuri noi de referinţă, dispune de criterii, cîntăreşte în funcţie de valori. Toate acestea îi conferă dreptul de a lua o atitudine, de a reprezenta o poziţie. Căci eseistul, ca interpret, se angajează pe sine în interpretarea sa“. Se continuă, de fapt, una dintre cele mai nobile tradiţii ale culturii române — tradiţia Şcolii Ardelene. Cărturar prin spirit in primul rind (dar şi prin formaţie ! ; „Veacul e înaintat în vîrstă şi am citit aproape toate cărţile sale“), Nicolae Balotă conferă actului critic un rol formativ, superior pedagogic, in sensul de transmisiune şi conservare a cultului pentru valori. Direcţia nouă in critica literară propusă de Nicolae Balotă in a doua jumătate a deceniului trecut viza nu impunerea unei noi „metode“ critice — aşa de multe, de efemere, de totalitate şi de pretenţioase în vremea noastră ! — ci instituirea unui „îndreptar“ capabil să orienteze constructiv o epocă, poziţie esenţial maioresciană, întemeiată pe celebra formulă „Ai un singur bloc de marmură , dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă ?“ Cei care l-au învinovăţit atunci de bovarism pe Nicolae Balotă, pe motivul sofistic al absenţei spiritului polemic, făceau de fapt eroarea de a nu înţelege prin „maiorescianism“ altceva decit funcţionarea unui mecanism caracterizat prin existenţa a douei succesive mişcări, contestaţie şi afirmare. Aceasta este însă o înţelegere pur formală a maiorescianismului, negarea şi proclamarea fiind mijloace şi nu obiective. Sensul ultim, justificarea fundamentală a maiorescianismului consistă în asigurarea unei stabilităţi necesare creaţiei precum aerul. Acţiunea contestatară este specificul epocilor de tranziţiune, de eforturi zadarnic risipite, de confuzie a valorilor ; există însă epoci in care „a păstra“ este un imperativ superior lui „a contesta“, iar subordonarea faţă de necesităţile istorice nu este o operaţiune la indemîna oricui. Apărînd intr-un moment de entuziasm nediferenţiat (idolatria stîrneşte mai mart şi mai multe confuzii decit negativismul), Maiorescu începe prin a polemiza ; cine se naşte însă intr-un timp al contestărilor este aproape obligat să întreţină şi să adauge. Intitulîndu-şi Lupta cu absurdul (1971) una dintre amplele sale cărţi, Nicolae Balotă făcea indirect dovada intuirii unei „chemări“ superioare a momentului şi nu altfel se întîmplă în acest recent volum, numit, în virtutea aceluiaşi program, Umanităţi. Eseurile lui Nicolae Balotă sunt tot atâtea „fragmente“ dintr-o activitate prodigioasă menită să trezească şi să cultive sentimentul culturii, condiţie esenţială a umanităţii, aceea prin care omul diferă de bestie. „O leziune în universul valorilor înseamnă — scrie Nicolae Balotă — un eşec al omului în ceea ce am putea numi menirea sa întru umanitate“. Această idee unifică într-un mod uimitor și profund cartea, care este departe de a fi o simplă culegere de texte disparate. Citeva exemple : elogiul acelor „bătrîni dascăli ardeleni“ pe care, credem, ii continuă in mod evident Nicolae Balotă, vine din constarea, la ei, a profundei convingeri „că omul e mai om prin cuvînt“ ; moda „antiartisticului“ trădează „o gravă neîncredere in sine a conştiinţei artistice“; într-un excepţional studiu despre universul manierist, semnificaţia labirintului este văzută într-o „dezagregare sistematică a lumii sau a oricărui agregat“ ; polemica permanentă şi deschisă cu structuraliştii ori cu adepţii „noii critici“ franceze vizează indiferenţa acestora pentru valori („tezele lui Barthes păcătuiesc prin neantul axiologic caracteristic poziţiei criticului“). Dacă Umanităţi prelungeşte astfel, prin fiecare text, traseul inaugurat in 1969 cu volumul Euphorion, nu e fără interes a semnala apariţia unui ton inedit în eseistica lui Nicolae Balotă. Este vorba de prezenţa unui pronunţat accent confesiv, indiciu de participare şi sufletească, apărînd cuvintul, autorul simte nevoia de a se implica direct, definindu-se ca „om al cuvintului“, care a înţeles că „ceea ce este mai preţios pe lume ţine de o ordine a verbului şi că a sluji Cuvintul, născocindu-1, gindindu-1, consemnindu-1, este o supremă demnitate“. Declaraţie care nu este o simplă mărturisire, ci mai degrabă o concluzie. Dacă nu credem, asemenea lui Nicolae Balotă, că Picasso e „năstruşnicul geniu“, dacă legătura dintre folclor şi creaţia lui Brâncuşi pentru noi este o chestiune mai mult decât discutabilă (şi nu numai pentru noi , a se vedea recentul interviu al Sânzianei Pop cu V. G. Paleolog) ; dacă ni se pare forţată apropierea între Procopius din Caesarea şi Gorică Pirgu ; dacă nu ne-a entuziasmat romanul „Le Visionnaire“ de Julien Green (tradus in româneşte sub titlul „Manuel“, ed. Univers, 1972) ; dacă ni se pare exagerat a spune că azi cărţile lui Camus „pot pasiona, încă, pe adolescenţi“ etc., toate aceste deosebiri de opinii nu ne împiedică să vedem in persoana lui Nicolae Balotă pe unul dintre cei mai proeminenţi oameni de litere români de astăzi. MARIAN POPA Călătoriile epocii romantice Editura Univers, 1972 Călătoriile epocii romantice continuă în chip evident, prin spirit şi metodă, intîia carte a lui Marian Popa (Homo Fictus, 1968), ca şi — într-o măsură mai puţin vizibilă — monografia despre Camil Petrescu (1972), situîndu-se aparent in afara sferei de preocupări şi de atitudine delimitată prin volumul Modele şi exemple (1971) şi prin Dicţionarul de literatură contemporană (1971). Precizîndu-şi de la debut o metodă critică, Marian Popa a utilizat-o insă uniform în cercetarea unor planuri foarte diverse, de unde şi caracterul paradoxal al acţiunilor sale. Spirit relativizant şi tinzind în acelaşi timp către un absolut al comentariului critic, el urmează criteriile unei descrieri sub aspect fenomenologic a faptelor literare, procedînd în felul lui G. Călinescu din Universul poeziei Domina bona, Poezia realelor şi Estetica basmului, dar cu un fel de scepticism deghizat în ironie care ţine de multe ori locul imaginaţiei. Omogenitatea lucrărilor sale nu poate fi totuşi pusă la Îndoială. Incercînd să epuizeze in Homo Fictus posibilităţile de existenţă a personajului literar, urmărind în studiul despre Camil Petrescu diversele ipostaze ale scriitorului în vederea găsirii elementului invariabil, alcătuind serii şi clase de „obiecte literare“ în Modele şi exemple,, stabilind, în Călătoriile epocii romantice, un inventar minuţios, cu numeroase subdiviziuni şi, compartimente, al relaţiilor de voiaj în epoca romantică, egalizînd acţiunea disociativă şi efortul sintetizator prin punerea în acelaşi plan, Marian Popa verifică literatura printr-un pretext şi pretextul prin literatură, intr-o tentativă de abolire a individualităţii prin totalizare şi a totalităţii prin individualizare. Accentul va fi pus, in consecinţă, pe caracterul de procesualitate şi pe analiza raporturilor, calitatea termenilor fiind dedusă din specificul relaţiilor, fără a se omite nici metamorfozele acestora din urmă prin schimbarea atributelor celor dinţii datorită, noilor distribuţii şi contexte. Critica de acest fel atomizează prin particularizare şi particularizează prin atomizare, elementele fiind izolate pentru a se ajunge la tot şi totalizate pentru a se ajunge la unic ; drept rezultat, spaţiul acestei critici este obligatoriu conjuncturalizat, prin afect sau prin intelect, mai precis prin ambele deodată. Obiectul cercetării poate fi şi el real sau fictiv, ceea ce impune, desigur, o referire la construcţiile imaginare ale lui Mircea Horia Simionescu din Ingeniosul bine temperat, modalitatea fenomenologică ilustrînd, în fond, una dintre posibilităţile criticii „ştiinţifice“ de a fi creatoare. In Călătoriile epocii romantice schema eternă a relaţiei de călătorie este descompusă în elementele constitutive (cine călătoreşte, spre ce obiective, tipologia călătorului, spaţiul deplasărilor, ghidările, limba, paşapoartele, primejdiile călătoriei, redactarea etc.), voiajul fiind privit sub unghiul unei duble circumstanţializări, în funcţie de romantism „ca o manifestare istorică,relativ omogenă“ şi „ca o categorie psihologică şi estetică“, obţinîndu-se un şir de ipostazieri ale însemnărilor de călătorie din epoca romantică. Atitudinea autorului se schimbă neîncetat, trecînd de la un ton grav, cu inflexiuni pedante, la patetism şi de aici la ironie (Gérard de Nerval, de pildă, „la Cairo reţine voalurile, măştile, şi în genere tot ce ţine de amor, adueîndu-şi cu destulă dificultate aminte că în acea regiune se află nişte piramide“; Charles Didier, in Cinci sute de leghe pe Nil „se ocupă mai ales de maluri“) sau chiar la farsă şi zeflemea (la pag. 152—154 sunt enumerate 110 nume de călători pelerini la Locurile Sfinte, la pag. 177—178 sunt reproduse, fără nici un comentariu, 22 de titluri de memoriale etc.). De fapt, romantismul este suspendat ca noţiune, „pus între paranteze“ (ceea ce explică şi quasi-inexistenţa referinţelor critice) fiind înfăţişat printr-o imagine caleidoscopică rezultată din descrierea seriilor de ipostaze şi posibilităţi ale însemnărilor de călătorie şi nu printr-o ipoteză, printr-o „interpretare“, una dintre particularităţile lucrării fiind egalitatea perfectă dintre „preliminarii“ şi „concluzii“, capitole a căror locuri pot fi oricind schimbate. Sistematică prin refuzul sistemului înlocuit cu clasificarea şi cu descrierea tipologică indiferentă la valoarea exemplelor, abundentă in idei şi in observaţii scinteietoare risipite cu o vervă ce trece de la spontan la mecanic şi invers, utilizînd un material ilustrativ a cărui abundenţă şterge orice deosebire calitativă şi face inutilă chiar şi cea mai necesară adăugire, cartea lui Marian Popa se citeşte ca o creaţie „artistică“ deşi este o lucrare „ştiinţifică“ şi are utilitatea unei cercetări, deşi este construită pe un principiu „artistic“, în felul unui roman sau, de ce nu, al unui memorial de călătorie printr-o bizară bibliotecă alcătuită pe criteriul strict al identităţii de material, în rafturile ei marii autori fiind egalizaţi cu cei mai obscuri. De altfel, cartea se cheamă Călătoriile epocii romantice şi nu Literatura călătoriilor romantice. Mircea Iorgulescu treacă ▼