Luceafărul, iulie-decembrie 1974 (Anul 17, nr. 27-52)
1974-07-06 / nr. 27
06 IULIE 1974 La Casa de cultură din localitatea Pucioasa, judeţul Dîmboviţa, a avut loc o şezătoare literară la care au participat scriitorii Liviu Bratoloveanu, Constantin Nisipeanu, Gheorghe Istrate, Lucian Dumitrescu şi Mihai Gavril. Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă Dolj a organizat cea de-a 2-a ediţie a festivalului „Omagii doljene“, in cinstea celei de-a 30-a aniversări a Eliberării. Manifestarea cuprinde simpozioane, expuneri, dezbateri literare, mese rotunde şi întîlniri cu oameni de cultură şi artă. Temele principale : „Ţara mea de glorii‘ şi „Literatura română la ioia anului XXX“. In cadrul acestui program de manifestări, a avut loc, la Casa de cultură din Filiaşi, un festival literar cu participarea poeţilor Ştefan Bossan, Eugen Constant, Mihai Duţescu, Sina Dănciulescu şi Ilarie Hinoveanu, iar la Căminul cultural din Amăreştii de Jos o întîlnire a cititorilor cu scriitorii Mihai Duţescu, Ovidiu Ghidirmic şi Vlad Rodnei. Asociaţia scriitorilor din Timişoara a organizat la Deta o şezătoare la care au participat : Alexandru Deal, George Drumur, Dorian Grozdan, Al. Jebeleanu, Ioja Öden, Nicolaus Berwanger, Mircea Şerbănescu şi Nicolae Ţirioi. In aceeaşi localitate a mai avut loc şi o dezbatere despre literatura de actualitate cu participarea redactorilor de la revista „Orizont“. La Casa de cultură din Rupea, judeţul Braşov, scriitorul Haralamb Zincă a vorbit despre literatura celor 30 de ani, şi a răspuns întrebărilor cititorilor. Asociaţia scriitorilor din Cluj, în colaborare cu Comitetul judeţean U.T.C., a organizat o şezătoare literară la întreprinderea forestieră din Bucea. Au participat : Horia Bădescu, Doina Cetea, Negoiţă Irinaie, Gabriel Pamfil, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu şi Constantin Zărnescu. La Casa scriitorilor a avut loc o seară omagială Nicolae Tăutu. Au vorbit scriitorii : Ion Bănuţă, Gh. BăjanU, Traian Iancu şi Haralamb Zincă, iar actorii Marieta Ciurea şi Mihai Dinvale au citit din versurile omagiatului. Sub egida Comitetului municipal U.T.C. Sibiu a avut loc o intîlnire a poetului Ion Bănuţă cu membrii Societăţii literare „Radu Stanca“. r C hiar dacă n-a produs mari opere avangardismul român a zgîlţîit inerţii şi a făcut loc unui curent de aer proaspăt în literatura română. Răsfoirea revistelor vremii ne indică o violentă schimbare de atmosferă, o stare de revoltă artistică, o nelinişte programatică a formelor, o căutare surprinzătoare şi înnoitoare totodată. Scriitorii curentului nu s-au ferit de detaliul brutal, de titulatura ţipătoare, de pseudonimul belicos sau exotic. E un freamăt al marii libertăţi de iniţiativă în aceste publicaţii, în vremea aceea Geo Bogza semna André Far şi scria un Poem ultragiant, altcineva semna Jack Spintecătorul şi cititorul putea întâlni în ,,oficioasele“ avangardei astfel de versuri : „Pe marginea mării, suspină în tăcere / o gîscă, / Cu coadă şi coamă de cal, / Şi-o muscă ce-ar vrea să se ducă la bal / Dar n-are picere“. Teribilismul era la el acasă aici şi un desenator ne arată, pur şi simplu, un ,,portret inedit al lui Dumnezeu“ în care esenţialul pare a fi un cuier pe care stă agăţat un costum de stradă. Titlul unei poezii e, nici mai mult nici mai puţin. Libertatea de a trage cu puşca (Geo Dumitrescu), alta se cheamă Femur sintetic (Aurel Baranga), V. Dobrian scria poeme „angulare“, primăverile erau roşii, femeile cafenii, poemul lui Virgil Teodorescu e scris în „leopardă“. Surrealiştii sunt neobosiţi în a găsi soluţii de mare efect şi călătoria prin literatura lor echivalează cu o expediţie printr-o pădure a surprizelor. Dacă ne-am opri însă doar la nota epatantă am limita înţelegerea acestei literaturi. Suprarealismul n-a fost doar o goană după imagini şi combinaţii noi de cuvinte, n-a fost doar o insurecţie a formei. Literatura, poezia este pentru aceşti partizani ai ideii de revoluţie un mod de existenţă. Ei creează o floră de imagini sub care încearcă să înece realitatea, trăind mai ales în acest univers sumanus şi mult mai revelator, afirmau ei, decît însăşi realitatea. Ideea de revoltă însoţeşte nuanţat, de la caz la caz, această literatură fiind una din notele ei definitorii. Geo Bogza, personalitate proeminentă a suprarealismului românesc, mărturisea în faţa realităţii o stare de adîncă nemulţumire, o exasperare pe al cărui teren crispat şi agresiv şi-a ridicat creaţia. Este de altfel expresia spirituală cea mai înaltă a mişcării. Suprarealismul nu se mai mulţumeşte în acest caz cu persiflarea realităţii, cu alcătuirea unei măşti aberante a lumii ci îşi transformă paroxistica nemulţumire în motor al actului creator. Efervescenţa insurecţionardă a acelei literaturi e un cîştig de tradiţie literară. E o prospeţime de expresie şi de spirit în paginile ei care ţine spiritul în stare de continuă tensiune. Recuperarea ei devine o obligaţie inevitabilă. Desigur nu se poate recupera o atmosferă şi ni se poate spune că tentativa de a scoate din reviste produsele specifice și a le presa într-un volum e totuna cu a încerca să înghesui marea într-un acvarium. Fără îndoială că atmosfera singulară a unei epoci e ireproductibilă, dar dacă nu putem citi mari opere avangardiste, dacă nu putem citi, uneori, nici mari autori reprezentativi, putem, în schimb, citi o literatură suprarealistă, creaţie colectivă, de cea mai bună calitate. Mulţi dintre foştii colaboratori ai revistelor de avangardă şi-au părăsit prin reviste producţiile de epocă. Nu credem că e gestul cel mai nimerit. O culegere din poeziile lui Geo Bogza al acelor vremi ne-ar restitui un poet, de mare forţă, după cum, la alt registru, n-ar fi lipsite de interes nici poeziile de atunci ale lui Aurel Baranga. Mihnea Gheorghiu, unul din poeţii avangardei, şi-a strîns într-un singur volum versurile din Anna Mad (1940, Ultimul peisaj al Oraşului Cenuşiu (1946) şi Primăvara în Valea Jiului (1949). Mihnea Gheorghiu face parte din acel grup avangardist al cărui sediu publicistic n-a fost Unu sau Integral, Punct sau 75 H.P., publicaţii de mare faimă surrealists, ci Meridian (Craiova, 1914—1946, redactor șef Tiberiu Iliescu), revistă a cărei pleiadă de colaboratori o ridică însă la același nivel de importanță cu celelalte. Aici au scris : Gellu Naumi, Miron Radu Paraschivescu, Frost, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca, C. Nisipeanu, Geo Dumitrescu, Virgil Gheorghiu, Virgil Carianopol şi alţii, mănunchi literar expresiv şi caracteristic pentru avangardismul românesc. Cartea lui Mihnea Gheorghiu, Ultimul peisaj, e, pentru noi, mesajul reprezentativ al acestei reviste şi acestui select mănunchi de colaboratori trataţi încă periferic la capitolul avangardei şi suprarealismului românesc. Meridian înscrie însă în istoria noastră literară unul din capitolele semnificative. Anna Mad este un pom de dragoste febril şi patetic amintind pe cele scrise de Geo Bogza. Iubirea e atît de cotropitoare încît transfigurează totul şi realitatea este negată aici, ca şi în versurile altor poeţi de generaţie şi crez comun, prin chipul neaşteptat pe care îl iau peisajele cunoscute : „Anna Mad, toată viaţa vei preţui / seara fadă a întîlnirii noastre în nobilul oraş, / lingă casa călugăriţelor ursuline. / (O paliditate nefirească stăruia pretutindeni) / degetele felinarelor invitau spre constelaţii / multe şi reci. / / la vitul tăcut, erau acoperişurile un nori, cenuşiu , al pînzelor fără mări. 7 Sub stele, corăbiile moarte semnalizau / clătinitor cu-fu-nda-r-e / cu o chemare sfîşietoare, de dragoste, cu o chemare apăsătoare şi sigură“. Scriitorul are grandioase viziuni şi spaţiul de predilecţie e marea care facilitează evadarea, gestul negator al celor nemulţumiţi de prezent. „O, melancolia atlasului geografic“, exclamă în acelaşi poem autorul. Sufocării burgheze î se preferă un aer mai pur. Ochii iubitei sunt o promisiune a emancipării totale : „înfiorat de lună citeam în ochii tăi / la fel niciodată, / umbra albastră şi vîntul, iute de larg / şi apriga ameţeală a culmilor“. Ultimul peisaj al Oraşului Cenuşiu pe care poetul il dedică „prietenilor mei, poeţii Brigăzii Internaţionale“ este o paraschivescă „declaraţie patetică : „Nici o evadare nu mai era posibilă / şi, la intervale, ca nişte rachete luminoase, / mă izbeau ultimele visuri ale omenirii, / cu drapelele lor perforate... // Mîngîindu-le lin le repezeam / înapoi, în spaţiu, indicîndu-le o sinucidere violentă (de la acea poetică / altitudine / fericirea era o garoafă roşie) / şi nimeni nu cunoştea adevărul / şi nimeni nu ştia că port în buzunarul de la piept / piatra filozofală şi toate marile scopuri ale umanităţii“. Iubita, undeva deasupra oraşului, oferă simbolic poetului o cutie de chibrituri pentru un mare incendiu. Gestul e programatic şi spiritul de insurecţie al avangardei se deconspiră aici : „Ai aruncat în aer literatura, ţi-am răspuns, mă înspăimînt întîlnindu-i ruinele pe străzi, / în tramvaie“. Literatura, poezia au un alt rost, ne lasă să înţelegem Mihnea Gheorghiu : ele trebuie să fie acolo unde se joacă în mod direct, violent, patetic soarta omenirii : „Era în Octombrie 1916 şi în toate capitalele lumii, inscripţiile de pe ziduri / invitau poezia la Madrid, unde ÎNCEPEA O MARE ÎNTÎLNIRE CU OAMENII“. Versurile lui Mihnea Gheorghiu respiră atmosfera acelei poezii de ardentă aspiraţie şi de dinamitardă revoltă care a făcut, emblema celor mai bune produse ale avangardei. Jurnalul de război e „redactat“ în stilul fără menajamente al vremii, de un prozaism voit : „In altă parte trec şiruri lungi de prizonieri aliniate cu focuri 7 de arme automate“. Duritatea era programatică în poezia lui Mihnea Gheorghiu : „Caii ucişi , cu ochi mari, umezi, întorşi spre intestinele încurcate între hulube păstrează ceva de copil inteligentă şi de transă“. Al. Piru l-a plasat pe Mihnea Gheorghiu în descendenta bogziană datorită poemului Anna Mad. Sînt însă, credem la mijloc, mai curînd trăsăturile comune ale unei generaţii de creatori. Primăvara în Valea Jiului, „proză ritmată“, zice Al. Piru, este intr-adevăr mai aproape de viziunea lui Geo Bogza decît alte poezii, dar şi aici credem că trebuie să căutăm un sigiliu de generaţie. Ultimul piesaj de Mihnea Gheorghiu ne prilejuieşte reîntâlnirea cu fructuoasa stare de spirit a unei generaţii exacerbate moral şi artistic şi cu poezia ei. Febra militantă pe care poezia românească a cunoscut-o atunci străbate şi acest volum în care, ca înttr-o scoică, se aude vuietul unei convulsii veritabile. M. Ungheanu cronica literară Mihnea Gheorghiu: „Ultimul peisaj“ nn mai mm. • O oarecare nelinişte, fără urmări prea vizibile in chiar paginile lor, au arătat, nu de mult, unele reviste cu privire la inexistenţa unei istorii a literaturii contemporane. Intre timp, numărul cărţilor care încearcă să depăşească viziunea fragmentară tinzind către construcţie şi ierarhizare s-a mărit. Amintim aici Panorama deceniului literar românesc. 1940- 1950 de Al. Piru, Poezia unei generaţii de Ion Pop, Modalităţi lirice contemporane de Petru Poantă, şi, in sfirşit, Scriitori români de azi de Eugen Simion, cea mai amplă şi recentă tentativă, din păcate prea puţin comentată. Revista de istorie şi teorie literară (2/1974) ne aduce însă ştirea că se află arl lucru mai multe istorii literare pe care le înşirăm aici spre ştiinţa cititorului . Paul Anghel lucrează la o originală carte intitulată O istorie posibilă a literaturii române , I Negoiţescu continuă publicarea unor fragmente din anunţata sa Istorie a literaturii române , o Istorie a literaturii române contemporane, al cărui prim volum va fi poezia, anunţă Institutul de istorie şi teorie literară ,,G. Călinescu" pentru străinătate se pregăteşte, in colectiv, o istorie a literaturii române ; in fine, amintim că o istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini pînă in prezent a lui Eugen Barbu tinde să ajungă cu adevărat pînă in prezent. Nu ne rămîne decit să aşteptăm ducerea la bun sfirşit a acestor proiecte. Unitar şi bogat ultimul număr (2/1974) al Revistei de istorie şi teorie literară (Director : Zoe Dumitrescu- Buşulenga, redactor şef: George Muntean). Sub titlul general Probleme literare contemporane se publică mai ales studii de sociologia literaturii ori fragmente din lucrări de amploare care-şi propun să traverseze întreaga literatură română. Numărul tinde să incite la dezbatere in spiritul cel mai angajat cu putinţă : revista „face prin acest număr al său, un prim pas in discuţia asupra orientării şi sarcinii actuale în istoria şi critica literară“, subliniază directoarea publicaţiei, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, in articolul de deschidere. RemarcaIncepînd cu data de 10 iulie 1974, noua adresă a Editurii .Junimea“ este următoarea : Iaşi, str. Gh. Dimitrov nr. 1 tel. (980) 17.29.0. 16.05.1 bile sunt articolele de sociologie literară semnate de Paul Cornea, Mioara Apolzan, Dorina Grăsoiu. O judecată independentă, neinfluenţată de contradictoriile opinii exprimate in legătură cu idei şi forme critice, de G. Grigurcu dă Nicolae Mecu la Cri-Memorabile „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sint ca stropii de singe pe un cimp de bătălie". OCTAVIAN GOGA iica si bibliografie. O sintetică privire asupra poeziei contemporane propune Aurel Martin in Prolegomenele publicate, fragment dintr-o viitoare istorie a literaturii române de inspiraţie colectivă. Despre Mihai Beniuc EDITURA CARTEA ROMANEASCA - ALEXANDRE DUMAS: „Doctorul misterios“ vol II : „Fiica marchizului“. In româneste de Neli Arsenescu- Costinescu — 334 pag. 10 lei. EDITURA EMINESCU - MIHAI DUŢESCU : „Dulcea pierdere“, versuri — 96 pag. 7 lei. TITUS VÎJEU : „Deplasarea spre roşu“, versuri — 76 pag. 5 lei. - ALECU IVAN GHILIA : „Ploi de lumină“, versuri — 56 pag. 8,50 lei. - ION ARIEȘANU : „Lumini peste Apuseni“, reportaj — 172 pag. 1,75 lei. - SOFOCLE : „Antigona- Electra“ (Biblioteca Eminescu) — 188 pag. 8 lei. EDITURA ION CREANGA - CONSTANŢA BUZEA : „Cărticica de patru ani“, versuri — 48 pag., 5,50 lei. - ALBIN STANESCU: „Primul meu dicţionar“ — 80 pag., 22,50 lei. - ŞTEFAN BERCIU : „Armata de pitici“, roman (col. Biblioteca contemporană) — 380 pag., 5,25 lei, scrie cu o fină aplicaţie Ion Negoiţescu care ne dă o imagine surprinzătoare, mai completă a poeziei lui. Criticul găseşte, între altele, că M. Beniuc este „cel mai percutant, poet al iubirii, din literatura noastră, după Eminescu“. Comentariile lui Eugen Barbu pe marginea prozei lui G. Călinescu ne confirmă încă o dată că acolo unde există reale afinităţi scriitorul este fără îndoială un critic de mina întii. Eugen Barbu observă că opera literară a lui Călinescu este „fructul unei lecturi intense" şi că „o nevoie de colosal domina sufletul său demiurgic“, observaţii decisive pentru înţelegerea marelui predecesor. Şi mai interesantă este insă reţeaua de afinităţi literare pe care Eugen Barbu o găseşte lui G. Călinescu , Boccaccio, Marsilio Ficino, romanul picaresc spaniol, Quevede, Caragiale, Poe, Lampedusa, literatura fantastică germană etc. Cu atît mai interesantă cu cit de obicei, G. Călinescu a fost aşezat într-o suită de determinări care nu fac corp firesc cu opera lui. Situat pe o platformă spirituală care nu e străină de călinescianism, Eugen Barbu ne-a dat citeva revelatoare pagini despre creaţia călinesciană iu chiar stilul marelui predecesor. — COSTACHE ANTON : „Neuitatele vacanţe“, roman (col. Biblioteca contemporană) — 212 pag., 3,50 lei. - ILIE TANASACHE: „Amiralul şi piraţii“ roman — 280 pag., 7,75 lei. -- ION MARINCA : „Popasul pescarilor“, povestiri — 120 pag., 5,75 lei. EDITURA ALBATROS - EUGEN BARBU, NICOLAE PAUL MIHAIL : „Războiul undelor“, cine-rorfan (col. Cutezătorii) — 532 pag., 16 lei. OTILIA NICOLESCU : „Ora clopot“, versuri — 86 pag., ?,75 lei. EDITURA KRITERION - VERESS PAL : „Vallatás vad küzdelem“ (Viata unui utecist), in lb. maghiară - 384 pag., broşat : ti : legat : 17 lei. - HORNYÁK JÓZSEF : „Evek, őrangyalok“ (Anii, îngeri păzitori), nuvele in lb. maghiară — 176 pag., broşat : 5.25 ; legat : 9.75 lei. - SZABÓ GYULA : „Gólya szólt a csűrre“ (Barza coboară pe şură), în lb. maghiară — 280 pag., broşat : 10 ; legat : 19 lei. in librării ■ ■ gp Uf poezie Modest Morarin : I)Ovăzul sălbatic“ în acest elegant volum, apărut la editura Cartea Românească, se pot întîlni multe din preocupările poeziei moderne. Dar ceea ce trebuie menţionat de la bun început este faptul că aceste preocupări sunt mai puţin ale unui poet şi mai degrabă se dovedesc a fi eşantioane dintr-o colecţie sentimentală a unui foarte bun cititor de poezie, cititor care s-a familiarizat aşa de bine cu poezia, încît, atunci cînd vrea, o şi poate produce. în acest sens nu e deloc inutil să reamintim că în volumul Poveste cu fantome, 1968, Modest Morariu, pe lingă versuri originale, înmănunchea şi prelucrări din lirica modernă contemporană. Fondul poeziilor din Ovăzul sălbatic este unul etic, Modest Morariu punind în discuţie — uneori cu ironie alteori cu scepticism dar aproape întotdeauna cu inteligenţă a meşteşugului — atitudini individuale sau colective faţă de marile ori micile probleme care formează spaţiul nostru moral imediat. Iată de pildă, în Spirit ştiinţific, cum ni se reaminteşte că foamea lumii moderne de a clasifica, eticheta fe- 'I', 1 ’ / 1 '. romenele ce ne înconjoară, ne îndepărtează de receptarea inefabilului aflat în esenţa „obiectelor noastre de studiu“ : „Foarte sistematic, foarte ştiinţific, / numărăm stele şi le punem un nume, / le incudem în cataloage ca să le stăpînim mai bine ; / numărăm flori şi le punem un nume, / le închidem în ierbare ca să te stăpînim mai bine.“ (...) „Numărăm şi numărăm şi tot numărînd / pierdem pîlpîirea stelelor, / pierdem miresmele florilor, / pierdem cîntecul păsărilor. / Orbi şi surzi, numărăm, pe bîjbiite, / ne îngropăm sistematic sub mormane de registre“. Indiferenţa, ca permanentă stare amorală, constituie materia dar şi ţinta actului demascator dintr-o poezie ca Eternul cuplu, unde aluzia la pînza lui Breughel cel Bătrîn, copiată cu voluptate de Breughel cel Tînăr, cel al Infernului, celebra Ucidere a pruncilor, dă versurilor nu numai un spor de plasticitate, ci şi unul de gravitate a accentelor : „— De ce nu spui nimic ? te-am întrebat / Ah, da ! e ora de ceai, mi-ai răspuns, / şi barbarii beţi din burg / înjunghie copiii. / Intr-adevăr, oraşul dispăruse demult, / sau poate se înecase doar în ceţurile negre. / — Nu simţi, te-am întrebat din nou, / ce gust omenesc are fumul cuptoarelor astăzi ? / încet ne răsuceam in fotolii, / precaut ridicam picior peste picior, / schimbam picioarele intre ele, / auzeam scuturile zăngănind / şi urletele celor striviţi sub şenile. / — Da, e timpul de ceai, mi-ai răspuns“. Eternului spirit războinic i se opune natura, a cărei nestinsă forţă de regenerare poate şterge, de fiecare dată semnele catastrofale ale Infrîngerii. Din păcate, acolo unde autorul renunţă la ironia care-i serveşte atît de bine, poeziile sale intră sub conul de umbră al unui fatalism atît de ostentativ, incit poetul devine, în mod evident, victima unei mode poetice deloc fertile și ale cărei accente sumbre nu pot fi surse pentru o adevărată, poezie. In asemenea cazuri, din nefericire prea numeroase în Ovăzul sălbatic, scepticismul se transformă în crispare, iar versurile, în mod implicit, devin de-a dreptul cinice, lipsite de minima căldură pe care o presupune orice poezie autentică. Exprimîndu-1 mai fidel pe Modest Morariu ni se par cele citeva reverii cuprinse în volum, poezii In care autorul dă versurilor ceva din ingenuitatea acuarelei : „Prea dulce lumina printre sălcii, / prea limpede lacul în adine. / mul prea aproape cerni, scobit peste îim-rii noştri. / Şi fluturele acela haihui / care ne închidea şi ne deschidea / în rotocoalele lui... / Eram doi maci într-un cimp da grîu. / şi ne legănam, şi ne recăpăm, din vremelnica noastră eternitate". (Zi de vară). Comentarii lucide, deseori ironice, versurile lui Modest Morariu au uneori ceva din didacticismul brechtian, pe care-l nuanţează prin scepticism. Alteori, ele se folosesc de şarja soresciană, cu predilecţie pentru „demitizare“. Ce nedumereşte la un autor cu inteligenţa lirică a lui Modest Morariu sunt excesele de falsă virtuozitate dintre care cel mai supărător ni s-a părut versificarea aporiei lui Zenon din Eleea, Ahile şi broasca ţestoasă. Dorin Tudoran ( [ viaţa cărţilor )] no( lest * morunii F V-y -A- J 's v • '. ■ ■ ■ OVOZull seuxitie J m : m \ sti; a IIIpI &pi Iii stsS! ( ISi și S. Damian: „G. Călinescu romancier« Cel mai interesant, fără îndoială, dintre capitolele care compun studiul lui S. Damian despre „G. Călinescu romancier“ este capitolul ultim, intitulat „Jocul“, acesta justificînd, de altfel, și subtitlul întregii sale cărţi : „Eseu despre măştile jocului“. Pînă la această parte a eseului, criticul îşi demonstrează rigoarea gîndirii şi seriozitatea demersului, fineţea analitică a înregistrării amănuntelor, tactul avansării opiniilor, prudenţa mişcării pe un teritoriu străbătut, strategia atacului din redută în redută, deplasarea meticuloasa a unor păreri contrarii, scoase din angrenajul lor cu gesturile de vară ale unui ceasornicar pentru care uitarea pe masă a vreunei piese ar fi fatală ; în fine, aduce dovada tuturor acelor atribute care converg spre ţinuta metodică şi alcătuiesc platoşa „ultraserioasă“ a unui critic. Din această pricină, cartea demarează cam greoi, lipită de asfaltul traiectoriei sale, desenate cu echerul, pînă ce epuizează aproape total resistematizarea şi rectificarea drumurilor parcurse. Materia epică a romanelor călinesciene e citită cu un ochi pătrunzător, interesat, in acest stadiu, în a o distribui pe motive tematice şi în jurul unor antinomii fundamentale, de tipul fecunditate-sterilitate. Criticul trece prin filtrele „puterii centripete“ și „puterii centrifuge“ aspectele negative şi aspectele pozitive din proza lui G. Călinescu, cu alte cuvinte versanţii ,,urîtului“ şi ai „frumosului“. De la antinomia centrală, fecunditate-sterilitate, se trag spoi firele celorlalte polarităţi care structurează materialul românesc călinescian : inerţie-creaţie, construcţie-natură, boală-sănătate etc. O nouă triere a materiei este întreprinsă pe coordonatele cadrului specific narativ şi ale mijloacelor puse în funcţiune de romancier. Toată analiza e serioasă şi compactă, bine înfiptă în sectoarele repartizate, dusă la capăt într-un stil incolor prin care se străvede, însă, cu limpiditate, prundişul argumentaţiei. Ceea ce poate stârni uşoare nedumeriri este faptul că S Damian ia prea de aproape „subiectele capitale“ expuse de Călinescu în Adev. lit. şi art. din 1931. In fond, aici şi în alte intervenţii teoretice despre roman, G. Călinescu dezvoltă un univers al prozei, comparabil cu închegatul „univers al poeziei“, stabilind, prin urmare, a posteriori, citeva atitudini romaneşti esenţiale, poziţii privilegiate de observare a umanităţii. Tot astfel, unele din temele cercetate de S. Damian în capitolul dedicat cadrului fizic călinescian („Oraşul“) pot fi comparate cu convenţiile stimulatoare artistic din universul poeziei, şi „casa cu molii“, de pildă, din „Cartea nunţii“ este un tipic inventar de obiecte şi elemente cu funcţie evocatoare, de regăsit atit în proză, cit şi în lirică. Este greu de spus cită proiecţie personală cuprinde această catagrafie şi cită intuire a unor momente care nu trebuie să lipsească dintr-o desscripţie. Ideea unui Călinescu înspăimlntat de proliferarea necontrolată a materiei şi adept exclusiv al „sterilităţii“ oraşului intră în contradicţie cu alte imagini, furnizate de operă cu cel puţin aceeaşi frecvenţă. La cu totul altă temperatură e scris ultimul capitol al eseului, porţiune unde criticul îşi permite virajurile jocului speculativ, asociaţiile surprinzătoare, viziunea de sus şi cotrobăirea prin sertarele frazelor, şi unde tocmai digresiunile, aprig reprimate pînă acum din necesităţi de metodă, dau farmec analizei. Este o evidentă prefacere a tonului, o inhalare de oxigen, destinzînd pagina şi nu-i de mirare că însuşi criticul simte schimbarea de altitudine, îngăduindu-şi o propoziţie caracteristică pentru stilul său prudent-protocolar : „După ce a stabilit aceste adevăruri şi le-a sprijinit pe analize metodice, autorul îşi îngăduie, o vreme, pînă nu indispune prea tare pe exegeţii ultra,serioşi, să se dedice unor digresiuni. Poate că digresiunile, jocul speculativ ajută, cine ştie, la dezlegarea unor taine mai adinei“. Nelăsîndu-ne înşelaţi de asemenea retractilităţi, vom descoperi aici nu numai formulări pregnante („G. Călinescu e un prinţ al teritoriilor în care fantasticul şi tenebrosul se acoperă adesea de chipul farsei“), dar şi interpretări de certă acuitate a ideilor. Merită a fi semnalată originala privire a romanelor călinesciene ca un itinerar de la joc la gravitate, ca şi depistarea modernităţii lor în colorarea şi corectarea realismului de tip balzacian de o viziune comică. Două chestiuni ar necesita o discuţie mai lungă: în primul rînd, absenţa tragicului la Călinescu (temă mai veche la S. Damian), absenţă convertită într-o tratare ludică. Rămîne de văzut dacă acest fapt constituie o „limită“ sau, dacă, cum spune Jan Kott, grotescul nu este mai nemilos decit tragicul. De asemenea, pe de altă parte, „oroarea“ de metafizic a lui G. Călinescu este o afirmaţie care se susţine cu mare greutate. Metafizica nu stă la un romancier numai in reflectarea crizelor de conştiinţă şi un plan metafizic la autorul „Bietului Ioanide“ e croit de însăşi alegerea tipului genial drept personaj de referinţă. Dan Cristea [ critică: S. DAMIAN G.Calinescu romancier m proza Deşi compromisă, într-o anume măsură, în ultima vreme prin osîrdia vulgarizatoare/ neştiinţifică, a unor literaţi improvizaţi, restituirea unor figuri proeminente dirn istoria noastră naţională a fost asumată, in continuarea unei vechi tradiţii de scriitori. Din păcate, însă, după Sadoveanu şi Camil Petrescu, nici unul dintre prozatorii contemporani cu adevărat remarcabili nu a mai abordat trecutul îndepărtat, spre a-i reliefa eroii, personajele deja existente, care peregrinează prin timp, în căutarea unui autor şi a unei opere. Ceea ce au uitat sau n-au îndrăznit noii maeştri, au cutezat noii epigoni — înfeudaţi, pină la pastişă, tiparelor stilistice sadoveniene — şi scriitorii de mai mică notorietate. Cutezanţa celor dintâi s-a tradus în parodii involuntare, în mimetisme conştiincioase, dar viabile şi — odată cu maculatura lor — personalităţile mai puţin cunoscute ale istoriei noastre mai vechi au trecut, dintr-o relativă celebritate, într-un anonimat literar desăvîrşit. Dincolo de aceasta, există — prea puţin cunoscută şi rar comentată, însă — o apreciabilă literatură, bazată pe o informaţie istorică riguroasă şi realizată cu un talent apreciabil. Moderna tetralogie „Vulturul“ (din care au apărut, deciam-i dată, trei volume) de Radu Theodoru, purtând efigia marelui voievod Mihai Viteazul, o ilustrează din plin. Acesteia din urmă i s-ar putea alătura, între altele, „Pribeagul“ de Lola Stere-Chiracu — pentru perioada abordată şi pentru acurateţea desenului epic — o merituoasă „romanţare“ a vieţii rătăcitoare a lui Petru Cercel, unul din fraţii lui Mihai Viteazul. Naraţiunea acestui roman curtenesc şi de “ aventuri se derulează fluent, captivant, în sensul unui exotism temperat, cu ecouri din W. Scott şi din „Halima“, fără adincimi problematice deosebite. Ea se structurează, în general, în funcţie de tema „pribegiei“, privită ca o predestinare. Autoarea întrerupe, cam arbitrar, naraţiunea in momentul primirii, de către Petru, de la imbrohor, a însemnelor domniei (sangiacul şi tuiurile), în sunetele talbuhanalei care-i cîntă o zi întreagă , odată cu preluarea veşmintelor de Domn (cuca şi cabaniţa) şi cu primirea firmanului, pe care, la sosirea in Bucureşti, un capugiu avea să-l citească norodului. Pribegiile fiului lui Pătraşcu cel Bun — se ştie — nu au luat sfirşit în clipa învestiturii. După doi ani de domnie — şi cu cită uşurinţă a renunţat scriitoarea la excepţionalul material pe care i-l oferea această perioadă, cea mai interesantă centru noi ! — principele avea să fie mailit, redat „soartei“ sale itinerante, neodihnei „promocite“, sub soarele arzător al Arabiei, de către un derviş muribund. Neodihnă care avea să-l conducă dintre zidurile cetăţii maramureşene Hust, spre Ediculé şi, de aici, către mormintul său transparent, din adîncurile Bosforului. Surprinzătoare renunţarea Lolei Stere-Chiracu de a urmări avatarurile acestui prinţ umanist şi nerăzboinic, care, în secolul tuturor cruzimilor şi al vinzării, a încercat să guverneze prin cultură şi omenie , care a visat, cu o doză de utopism, să ofere ponorului său asumrit, o integrare mai rapidă în universul civilizaţiei şi al artei. Cu atît mai curioasă apare absenţa episodului „muntean“ al existenţei eroului, cu cit rătăcirile sale pe alte meridiane sînt urmărite minuţios, excesiv chiar, cu înregistrarea temperaturii locului şi epocii, cu surprinderea acelui idealism arhitectural, prin care viaţa se diviza in noţiuni distincte, cu forme exterioare mult mai precis , conturate, care se urmau, apoi, în sisteme ierarhice, supuse unor legi, reguli, unei etichete ce se cerea riguros respectată de lumea medievală. Lume care căuta „moralitatea“ fiecărui lucru şi îşi cristaliza atitudinea în proverbe, sentinţe, zicale. Prominîndu-şi însă, prea puţin, Lola Stere-Chiracu a scris o carte notabilă numai, susceptibilă — la lectură — de satisfacţii şi regrete limitate. Nicolae Baltag LOLA STERE • CHIRACU PRIBEAGUL Lola Stere — Chiracu : „Pribeagul“