Luceafărul, ianuarie-iunie 1983 (Anul 26, nr. 1-25)

1983-03-26 / nr. 12

. Sub semnul primăverii S­e împlinesc nouă ani de cînd, rostind jurămîntul către ţară şi popor, tovară-­­­şul Nicolae Ceauşescu a fost investit în funcţia supremă de Preşedinte al Republicii Socialiste România, primul preşedinte din istoria noastră. Semnificaţia acestui act, pe­trecut sub­ semnul primăverii, are o vie şi puter­nică atingere cu însăşi voinţa şi vocaţia profund democratice ale ţării, acoperind practic toate do­meniile muncii şi vieţii noastre materiale şi spi­i­rituale. S-a înfăptuit în toate un larg şi binecu­noscut consens naţional, fapt care, în esenţa sa, ne exprimă azi la noi altitudini de spirit şi abnegaţie, într-o nouă condiţie a muncii, gindirii­­ şi creaţiei, la dimensiunea unor noi eforturi ce­­ ne angajează plenar în realizarea marilor obiec­tive economice şi sociale stabilite de Congresul ■ al XII-lea şi Conferinţa Naţională ale partidului,, obiective conform cărora în actuala etapă ne vom înscrie pe o nouă treaptă de progres şi ci­vilizaţie. In plan politic şi social, dar şi afectiv,, acest moment de acum apare ca o răsfrîngere a unui sentiment de durată. Ne amintim că nu­ demult,, partidul, ţara şi poporul şi-au omagiat conducă-­ torul cu prilejul împlinirii a 50 de ani de acti-­­ vitate eroică, revoluţionară şi a zilei de naştere. Istoria pe care ne-o făurim aşează în linie dreaptă evenimente care, prin natura lor, au şi un profund efect moral, cu implicaţii cit se poa­te de trainice asupr­a puterii şi orizontului nostru de viaţă. Astfel, de la un moment jubiliari de la o biografie cu atît de dense şi exemplare răs­­fringed în conştiinţa noastră, latilene, la ora şi faptele de acum ale ţării cînd v­ii­ imaginea pe­­care o deţinem despre noi şi despre propria noastră condiţie în lume, deţinem un adevăr ca-­­ tegoric : odată cu întîiul ei preşedinte — şi toc­mai prin marea şi inconfundabila deschidere pe care a inaugurat-o şi înfăptuit-o cel care, perso­nalitate de excepţie, se află la cîrma destinelor noastre socialiste — naţiunea română a Urm­at şi urmează un drum ascendent, cu o experienţă proprie, definitorie pentru o operă durabilă, de proporţii, în care s-a angajat. Acel sentiment al duratei, al consecvenţei pe care l-am dobindit ,se verifică chiar în clipa şi ceasul de faţă cîind în plenara partidului şi în forumul legislativ su­prem al­ ţării s-au dezbătut şi adoptat măsuri de o deosebită importanţă pentru dezvoltarea noas­tră pe mai departe, cointeresând domenii şi ca­tegorii largi de activitate pentru înfăptuirea cu succes a programelor actualei etape. Şi chiar în ziua plenarei, preşedintele a efectuat o vizită de lucru. Sfera dialogului, a analizei la faţa locului, în spirit deschis şi concret, aşa cum ne-am obiş­nuit în practica muncii şi vieţii, îşi completează şi îşi lărgeşte puterea de cuprindere prin dezba­teri, decizii şi măsuri care situează munca, ac­ţiunea şi gîndirea socială intr-un permanent proces de înnoire şi la indici superiori de cali­tate şi eficienţă. Şi de fiecare dată, prin acelaşi exemplu, prin dovada aceleiaşi mari puteri de concentrare şi viziune care emană de la perso­nalitatea preşedintelui şi de care se cuprinde întreaga naţiune în actele şi trăsăturile sale fun­damentale. In cuvîntarea rostită la plenara partidului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, numeşte o arie largă de preocupări şi perspective ce decurg din experienţe şi stările de fapt ale construcţiei socialiste, mobilurile da­torită cărora trebuie să acţionăm cu mai mult temei şi cu un grad mai înalt de competenţă profesională ca şi soluţiile pe care trebuie să le adoptăm pentru a ne îndeplini exemplar sarci­nile încredinţate. Este o ridicare a experienţei la noi cote de conştiinţă şi, ca atare, sub raportul eficienţei, o evaluare — la parametrii cit mai exacţi şi în acelaşi timp in continuă devenire, în continuă creştere — ai realităţii. In condiţiile şi in contextul lumii de azi în care respectarea principiilor independenţei şi suveranităţii face parte inseparabilă din politica păcii şi colabo­rării, a înţelegerii care trebuie să se realizeze pentru salvgardarea intereselor omenirii şi a fi­inţei înseşi a umanităţii. Pacea —­ că drept sacru, vital, al oamenilor, pacea —c­ea primăvară a po­poarelor constituie esenţa unor teze şi principii pentru a căror înfăptuire tovarăşul Nicolae Ceauşescu a militat şi militează cu o consecvenţă­­ şi o dăruire exemplare. Motiv pentru care, unul dintre atîtea altele, ne amintim de acel moment cînd, sub semnul primăverii, ţara l-a investit in urmă cu nouă ani ca preşedinte, ca întîiul său preşedinte, pe un drum şi intr-un timp care aveau să ne aducă atîtea înfloriri. Luceafărul '' ' ? Tablou de Constantin Piliuti — .f MÁr ... V*n­ 1 Călătorie la temelia cuvintelor P­ rin poarta răsăritului intrăm sub semnul soa­relui în cetatea meta­lului strălucitor, din care se modelează aripile zboru­rilor, intrăm în Slatina­ cea în­noită şi tulburătoare, în Slatina aluminiului şi a fîntînilor de lu­ceferi zidite în matca unui rîu îmblânzit sub palme de bărbaţi muncitori, în Slatina judeţului Olt. Suntem­ un număr însemnat de scriitori, sosiţi din patru zări de ţară şi de simţire românească spre a cinsti prin limpezimea cu­­vîntului nostru limpezimea aces­tor meleaguri care au dăruit României un ctitor pe măsura se­velor sale străbune care aveau nevoie de prilejul înfloririi Spre a se preface în roade statornice, într-o şezătoare a incandescenţei intrăm în vorbă cu oamenii aces­tor locuri şi la toate cuvintele noastre curate ei dau răspuns cu inimile lor curate, cu privirile lor curate, cu încrederea lor curată în rostul muncii noastre şi al lucru­lui nostru. în aceeaşi zi coborîm către vatra Caracalului cu mi­reasmă de grîu călătorit spre în­frăţire şi facem, mai­ apoi un ocol pînă spre Balş, acolo unde oţelul românesc se preface în roţi cîn­­tâtoare pentru mai toate drumu­rile de fier ale, planetei. Căldura primirii ne copleşeşte în fiecare loc şi în fiecare loc numele scri­itorilor îşi afla răsplata­ statorni­ciei prin lumina de pe chipurile celor ce ne ascultă şi pe care-i. .simţim că ne iubesc, simţindu-ne, după măsura oltenească a preţu­irii, de-ai lor. A doua zi, drumul spre Scor­­niceşti ni se pare tuturor şi fie­căruia în parte ca o călătorie la temelia cuvintelor. Ceea ce sim­ţim de-a lungul acestui drum nu se poate numi nici emoţie,­­ nici uimire. Pentru că ceea ce ne este dat să­ descoperim in­ această vatră legendară are darul să le întreacă pe amîndouă. Sub ace­laşi semn de soare poposim în locul din care şi-a pornit, într-un ianuarie rămas nemuritor prin pecetea Unirii, cutezătoarea cale către piscurile nădejdilor noastre Omul-Ctitor şi Omul-Erou, fiul ţăranilor Alexandra şi Andruţa George Ţărnea Continuare in pag. a 3-a In paginile 4-5 : ANCHETA «LUCEAFĂRUL» DRAMATURGIA ACTUALĂ , COMPETENTĂ SI VALOARE mm Z­ iua de 19 iulie 1965 era o zi excesiv de călduroasă, In sala in care avea loc cel de-al IX-lea Congres al partidului, aerul era condiţionat şi zăpuşeala de afară nu ne stinjenea. Congre­­sişti şi invitaţi eram cu toţii nerăbdători să-l vedem pe secretarul general al parti­dului la tribună, să-l auzim vorbind, să aflăm conţinutul Raportului. Noul conducă­tor al partidului — care avea să devină curind şi noul conducător al statului — era tînăr, plin de vigoare, neobosit, plin de elan şi de dragoste pentru poporul în sinul căruia se născuse, pentru partidul in rindu­­rile căruia intrase la cincisprezece sau la şaisprezece ani. Captiva de îndată audito­riul. Cucerea de indată inimile. Pe cînd îşi citea cu claritate Raportul şi noi îl ascultam neclintiţi, cineva a şoptit lingă mine : *— Ceauşescu e sufletul curat al partidului. Mai tirziu am auzit nenumăraţi comunişti rostind cu adincă convingere aceste cuvinte. Nicolae Ceauşescu a fost întiiul om po­litic român, din timpurile noastre, care a aruncat de-o parte mantia timidităţii, a ieşit, plin de curaj şi de înţelepciune, în arena internaţională, susţinind, in numele partidului său şi în numele poporului său, nobilele principii ale libertăţii, ale indepen­denţei şi suveranităţii naţionale, ale nea­mestecului în treburile interne ale altor partide şi ale altor state. Zaharia Stancu (din volumul „Triumful raţiunii“) pagini din istorii, IMN DE MARTIE Martie, prieteni, firesc, e-un Început : Intoarcerea-n lumină-a acestor plaiuri sfinte ; De-aceea, ca un simbol, întreg poporu-a vrut In martie s-aleagă Întiiul Preşedinte — Toate ale noastre îşi au temeiul lor Şi sensul şi menirea şi timpul potrivit, lată de ce atunci, sub falnic tricolor, Depuse jurămîntul fiul cel mai iubit Al Patriei , Eroul care întruchipează Un ideal de visuri, speranţă şi de dor. Gîndirea-i vizionară neîntrerupt veghează „Să urce naţiunea spre comunism in zbor !" De pace, lumii-ntregi ii duce dire solia, Dorinţa naţiunii înaltă şi fierbinte ! Şi iată, imn de slavă înalţă România In martie pentru­­ Alesul, Intîiul Preşedinte I Daniel Amurg SIMŢUL EPOCII .Într-o discuţie relativ recentă pe mar­­­m­ginea fenomenului literar actual, poetul ■ Cezar IVănescu, un neistovit căutător ” de izvoare proaspete, propunea — pen­tru definirea timpului pe care-l trăim — un con­cept ce ne atrage atenţia /,eucronie“. Nu un ,­,ism“ dintre acelea în care se involburează uneori literatura şi gîndirea, nu un atribut al vreunei generaţii, nu o denumire locală, spaţială. Dacă unitatea spaţiului românesc în conştiinţa crea­torilor noştri reprezintă una dintre cele mai importante cuceriri ale secolului al XIX-lea, fiind anticipată d­e­ unitatea limbii şi a istoriei (cronicarii, Mihai Viteazul) — despre un timp comun ritmîndu-se spontan, de la sine, în această, unitate se poate vorbi mai greu. Nu ne referim, desigur, la programele marilor înain­taşi (Bălcescu ş.a.) , ce preconizau această uni­tate ,şi ,care au dat naştere la curente viguroase — ci la „eucronie“ ca proces cultural care face să se­­exprime diversitatea în unitate, care face să devină actual creatorul moldav, ardelean, muntean etc., nu în virtutea , limbii comune, a spaţiului comun — ci în virtutea unui resort intim care-i uneşte pe toţi în acelaşi cadran solar. „Eucronie“ e, unul dintre,acele cuvinte cu re­zonanţe adinei cu structură solidă, pe care­­poeţii le plăsmu­iesc cu sufletul şi cu mintea pentru a dărui lum­ea in care au norocul să-şi treacă viaţa logosului. Retranspus în limba greacă, pe teritoriul căreia este format dar unde nu există, fizic, termenul ar însemna „timp fru­mos, armonic“, trimiţînd, prin tehnica interioară a compunerii, la: „eurgia“ ■= „creştere­­ fericită“ fizic sănătos deszvoltîndu-se armonic în toate elementele, component?, la „eugeneia" = „naş­tere ’nobilă“. Ovidul ne trimite la teoria lui Aristotel după care drama greacă s-a dezvoltat treptat prin creşterea, fiecărui , element al ei în parte, printr-o /­creştere frumoasă“, deci. In sintagmele noastre fonetice, cu care suntem­ obiş­nuiţi, „eucronie“ se ritmează pe „cronicari“, pe ,,Cronos“ (iată-l pe zeul hain al timpului îm­­­blînzit,, făcut să nu-şi mai înghită copiii !) — şi, bine­­înţeles, pe dihotomia „sincronism-pro­­­tucronism“. Eucronia nu se substituie unuia dintre cei doi termeni, ci defineşte­ timpul comun amîndorura,­ realitatea care-i­ integrează-Conceptul, propuss ,de poet poate opera fericit in domeniul literaturii ',care s-a­ dezvoltat la nici mai ales după anul 1965. Diversificarea temelor — semn al maturităţii creatoare şi de concepţie a literaturii române — recuperarea marelui patrimoniu naţional —, prin ediţii­­monumentale din clasici, prin studii speciale care li se dedică dar şi prin apropierea creatorilor de azi de ei — adincirea spiritului critic în legătură directă cu creşterea valorii estetice — iată cîteva dintre trăsăturile noii literaturi care a rezultat în primul rînd din schimbările de bun augur ce s-au petrecut , după Congresul al IX-lea al P.C.R. Poezia noastră­ actuală il face pe același Cezar Ivănescu, de exemplu, unul dintre cei mai buni , cunoscători ai tinerelor talente, să exclame că și-a găsit matca propice în concernul universal, că dacă „patria“ actuală a romanului este America de Sud, cea a poeziei trebuie căutată în Europa de sud-est. Proza românească cucereşte, teritorii noi şi forme noi de afirmare scăpând din formulele închistate în care a fost constrînsă un timp, scăpînd cu spontaneitatea și vigoarea unui arc destins, am zice, devenind­ oglinda­ fidelă a timpului. .Cri­tica — iată un interogator permanent al feno­menului literar — s-a diversificat, de aseme­nea, exprimîndu-se în forme tot mai vii, mai atrăgătoare, căutînd drumul cel mai scurt către cititori, îndeplinindu-şi rolul esenţial, acela de formare a gustului pentru , literatură, dar şi rolul ei istoric, acela de formare a ierarhiilor literare. Deşi timidă încă­ — în orice caz, fără a-şi fi, găsit locul care i se cuvine polemica de idei instigă teren odată cu pătrunderea genera-­ tiilor tinere în spaţiul ziaristic, în spaţiul literar în general. • Dar, desigur, nu ne propunem o analiză pe domenii a acestui timp de bun augur pentru literatura română ; sugerăm doar valoarea ope­raţională a conceptului de „eucronie“ în spaţiul estetic actual ca posibilitate de învingere a timpului, de constituire, dincolo de voinţa lui Cronos, a unei epoci de aur bazate pe armonie a contrariilor, pe măsură a lucrurilor, pe forţă de coeziune activă a creatorilor. Este un­­simţ al epocii, fără îndoială, în care se topesc ener­giile formative cu o frumoasă iubire de prezent şi istorie. Dacă cineva ar întreba, acum sau mai tirziu, ce fenomen, ce gînd, ce conştiinţă a în­­rîurit în chip esenţial şi a provocat acest moment fericit, nu doar al literaturii, ci şi al întregii culturi româneşti, răspunsul nu ar fi greu de dat. Artizanul acestei epoci de aur, comparabilă cu cele mai însemnate pe care le-a dat pînă astăzi literatura română, este neîndoios preşedintele României, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, eminent om de stat, patriot şi scriitor politic, sub a cărui înaltă gîndire cu întins orizont cultural s-a făurit tot ce este in Ziua de azi mai de preţ în literatura noastră ca şi în tot ceea ce ne înconjoară. Poetul care gindea la timpul fericit nu avea cum să se gîndească la acesta decit intr-un adevărat mo­ment propice : el nu făcea decit să conceptua­­lizeze, cu mi­jloacele­­care­­îi sunt proprii, o stare de fapt, ireversibilă, care este starea culturii, starea conştiinţei noastre naţionale. Nicolae Georgescu INTERFERENCE 4 S­ t ,­ub auspiciile Academiei de Ştiinţe­­ Sociale şi Politice a avut loc, de cu­rând, sesiunea anuală a Comitetului Naţional român de istoria­­ artei, cu tema :­ „Imaginea document în civilizaţia ro­mânească“. Comunicările au îmbrăţişat mărtu­riile artistice din ţara noastră, de la Columna lui Traian la poeticile plastice contemporane. Dar ceea ce a­­dat acestei­­dezbateri, care a du­rat două zile pline, o notă de excepţie a fost schimbul extrem de fructuos de idei la care au participi pe lingă istorici de artă, istorici lite­rari, istorici ai vieţii sociale şi politice, toţi in­teresaţi în mai clara definire a devenirii cul­turii­ noastre. Cit de necesare sunt aceste discu­ţii pluridisciplinare este un fapt care nu mai trebuie demonstrat :­orice specialist intr-un do­meniu al culturii, ba mai mult orice partici­pant la viaţa­­ culturală a societăţii noastre simte nevoia imperioasă de a vedea ceea ce se petrece la „vecini“. NU ridicăm aici întrebarea, destul de delicată : cîţi critici literari frecven­tează galerii de artă, şi cîţi critici plastici fac o lectură sistematică a operelor literare. Ne re-­ ferim la o reacţie firească, aceea de a căuta­ să înţelegi un fenomen sub toate aspectele lui. Or, comunicările prezentate la recenta sesiune au demonstrat că un monument, ca Dobrovă­­ţul, mai poate spune multe despre epoca lui Petru Rareş (Vasile Drăguţ), că este greu să vorbeşti despre barocul din ţara­­ noastră fără să urmăreşti planurile arhitecturii transilvă­nene (Nicolae Sabău), după cum vom surprinde mai exact relaţia dintre romantism şi clasi­cism dacă vom­­cerceta relaţia dintre retorică şi utopie în arhitectura secolului XIX (Mihai Ispir). Apoi, asocierea mijloacelor de expresie a fost adeseori intenţionată, artiştii comuniicînd între ei, uneori la distanţe considerabile, după cum a arătat Răzvan Theodorescu, într-o co­municare magistrală sprijinită pe ilustrări de la sine grăitoare, atunci cînd ne-a dovedit cit de puternice, au fost interpenetrările dintre gravura de s tarte şi sculptura funerară în Transilvania epocii Reformei. Dăm numai cîte­va exemple, deoarece toate comunicările au fost deosebit de interesante, aşa cum au fost discuţiile, în cadrul cărora entuziasmul analis­tului formelor s-a întîlnit cu calculul rece al istoricului vieţii social-economice. Este adevărat că despre arte şi literaturi comparate vorbesc cu insistenţă comparatiştii, fără să dea, întotdeauna, la iveală rezultate demne de a fi reţinute. Dar de vină este spi­ritul în care sînt făcute aceste comparaţii , atîta timp cit alăturarea unei opere literare şi a unei­ opere muzicale sau plastice nu conduce pînă la dezvăluirea structurilor artistice, a semnificaţiilor adinei, desigur că avem de-a face cu o asociere, în cel mai bun caz amu­zantă. Dar această alăturare este salvatoare atunci cînd reface o unitate pierdută , pentru că este de la sine înţeles că adincirea unui, fe­­­­nomen artistic tiu poate progresa fără lărgirea ariei de cercetare. Or, specializarea progre­sivă a însemnat adîncire, dar şi­­restringere­ de­­ orizont, asemeni avansului exploratorului în­­tr-o peşteră ; şi de aceea, doar îmbinarea arte­lor ne poate permite să refacem ansamblurile, adică ideile despre existenţă, schemele de gîndire, sistemele de valori, modelele de com­portare, care stau la baza întregii activităţi culturale, deci a literaturii, şi a artei plastice. De aici atenţia prioritară ce revine imaginii, cu un rol decisiv în elaborarea operei de artă, fie ea literară, plastică sau muzicală. Or, prima întrebare in faţa unei picturi sau a unui mo­nument arhitectonic este de ce au fost­ inven­tate acele imagini ; iar invenţia nu este întot­deauna lipsită de tangenţe cu trecutul. Şi atunci nu este o datorie elementară a criticului de artă sau a criticului literar să afle de ce arată imaginile aşa cum arată ? Avem de-a face cu­ ,o formă complet nouă său, cu o reluare a unei forme vechi într-un nou Context ? Prin­cipalul interes al istoriei literare, al istoriei artelor şi a filosofiei, scrie George Duby, în­tr-un studiu recent despre obiectivele istoriei culturale, este de a inventaria formele artis­tice, de a arăta cum secătueşte şi cum se um­flă rezerva de forme, cum se transformă ea, să precizeze genealogia învelişurilor formale,­­ să lumineze jocul gustului, al modei, al feno­menelor de respingere, de transfer, de trecere Alexandru Duţu Imagine plastică şi imagine literară Continuare în pag. a 7-a • . t' mmLuceafărul Sâptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România ■ ■■■■■ ä'i::ÄÄä?!s«ST ' ~ Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! JURNAL DE POET Intrarea lui Tudor în Bucureşti 4 I­storici, actori şi un poet sârbăto-f­rim de trei ani încoace intrarea lui Tudor Vladim­irescu in Capita­la. Am fost la Institutul politehnic, la Academia militară anul trecut şi zilele acesteia la Liceul Mihai Viteazul. Sufletul, iniţiatorul acestei colaborări a pandurului martir este istoricul Gheorghe Iscru, autorul cărţii despre revoluţia de la 1821 apărută de curind. Este adus celebrul steag de la arhivele statului care şi-a fluturat însemnele sacre in care erau ţesute cele trei culori ale viito­rului steag naţional, este ascultat marşul lui Tudor iar corul elevilor de astă dată a murmurat vestitul Mugur Mugurel, care vestea primăvara ieşirii din iarna otomană. Octavian Ghibu, fiul marelui pedagog şi istoric Gnisifor Ghibu, mărturiseşte despre aportul tatălui său la descifrarea simboluri­lor steagului acceptate azi de istorici, iar interpretul lui Tudor, actorul Emanoil Pe­­truţ rosteşte cunoscuta proclamaţie ; un scurt concert de Vivaldi şoptit de violonce­lul unei eleve de la Liceul George Enescu­ încheie sărbătoarea, după ce au fost invocate jertfa şi lucrarea lui Tudor în istoria nea­mului nostru. , Vom mulţumi conducerii Liceului Mihai Viteazul, care , ne-a găzduit în acest an pen­tru a-l evoca pe Tudor în faţa elevilor care au umplut sala festivă, din păcate prea mi­că. Un liceu cu peste o mie cinci sute de elevi într-o sală festivă de numai patru sute de locuri. Poate că într-o zi, modesta noastră sărbă­torire a lui Tudor va deveni obicei şi poate că şi alte şcoli, alţi istorici şi poeţi aici sau în alte părţi ale ţării îşi vor aduce aminte de jertfa lui Tudor, de tînărul care s-a cu­nunat cu moartea ca păstorul din Mioriţa al cărui mormînt nu-l ştie nimeni pînă azi să-i putem aduce o luminare brumărie de ceară curată din cînd în cînd la căpătii. loan Alexandru

Next