Luceafărul, iulie-decembrie 1987 (Anul 30, nr. 27-52)
1987-07-04 / nr. 27
VALORI FUNDAMENTALE U nul din adevărurile pregnante ale culturii române, de la izvoare şi pînă astăzi, este acela în sfera căruia se cuprind înseşi rosturile ei educative, această permanentă şi mereu vie şi necesară împletire a gindului creator cu frămîntările, cu aspiraţiile, cu lupta şi munca tuturor celor în limba şi după potriva sufletului cărora s-au rostit toate marile creaţii ce alcătuiesc fondul principal al spiritualităţii noastre. Cu gîndul şi faţa către popor au stat literatura şi arta, cu gîndul şi forţa către istorie, către viaţă. Resorturi intime au legat cultura materială şi spirituală, călăuzind şi formînd în timp generaţii şi dezvoltind o zestre de spirit care se adaugă tuturor celorlalte bogăţii şi frumuseţi ale ţării. Istoria culturii este, de aceea, în bună măsură, istoria devenirii prin oameni a patriei, este istoria unei permanente şi laborioase creşteri de conştiinţă, este modul prin care s-au moştenit şi se moştenesc, intre ele, generaţiile. Şi chipul în care luăm act de noi înşine, dintr-o perspectivă care înglobează azi şi factorul politic şi pe acela economic şi social, gîndirea ca şi practica, acţiunea creatoare. Relaţia cu lumea dar, şi cu noi înşine, de pe o poziţie care nu mai e demult a contemplării idealurilor ci a integrării, a înregimentării intr-o luptă, care înseamnă înfăptuirea lor. Deţinem azi prin muncă o vastă realitate a progresului şi civilizaţiei socialiste, o experienţă de prim ordin în ceea ce priveşte construcţia prezentului şi viitorului, dar deţinem toate acestea şi pe calea culturii, a literaturii şi artei. Congresul al IX-lea al partidului rămîne, evident, unul dintre acele praguri de boltă revelatoare prin care cultura şi arta s-au redefinit în sensul moştenirii valorilor celor mai înaintate şi al deschiderii spre realitate, spre oameni vii şi concreţi, înfăptuitori, spre izvoare de inspiraţie limpezi, autentice. Revenirea culturii şi artei, a creaţiei, la rosturile şi menirea lor omenească a însemnat şi un act de educaţie în plan politic şi social pe care Congresul al IX-lea l-a inaugurat ca în atâtea alte domenii de activitate şi este cert că de atunci lumea culturii şi artei a intrat pe un făgaş nou, revigorator. S-a produs o nouă înţelegere a omului şi a raporturilor sale cu sine, cu societatea, s-a produs o nouă şi superioară înţelegere a condiţiei culturii şi artei, a manifestării spiritului creator. Văzută ca un proces unic de o covârşitoare amploare şi profunzime, construcţia noii societăţi şi dezvoltarea pe mai departe a acesteia, în consens cu cele mai înaintate cuceriri ale cunoaşterii, ale gîndirii şi practicii umane, înglobează, in mod firesc, şi actul revoluţionar al făuririi unei noi conştiinţe. Accesul la cultură, edificarea prin cultură şi artă, manifestarea personalităţii umane în plenitudinea forţelor, a vocaţiei creatore, constituie azi o realitate în temeiul căreia putem vorbi şi de o unitate nouă, superioară, a poporului, a naţiunii. Cultura şi munca, gindirea şi activitatea Vie, practică, formează azi comportamentul moralpolitic şi social al întregii ţări după cum formează şi condiţia de fond, exemplară, a individualităţii creatoare. Au participat şi participă la formarea şi dezvoltarea unui atare comportament învăţământul cu Întreaga Sa bază materială şi spirituală, ştiinţa, cultura şi arta, toate avind o forţă de penetraţie tot mai ridicată şi o cuprindere identică în insăşi concepţia secretarului general al partidului, inactivitatea teoretică şi practică în lumina căreia socialismul se realizează cu poporul, pentru popor. Democratismul culturii este o parte a democratismului întregii societăţi şi de aici necesitatea de a consacra valori vii, autentice, valori fundamentale ale gîndirii şi practicii umane. Patriotismul culturii şi artei, al creaţiei, cunoaşte astfel motivaţii limpezi de conştiinţă şi are în lumea realului, a realităţii in continuă transformare, una dintre acele explicaţii de fond caracteristice pe filiera căreia acţionează tradiţia, spiritul mereu relevant al actului educativ , şi de largă sensibilitate care este asumarea istoriei, angajarea şi răspunderea faţă de valorile muncii şi vieţii patriei şi poporului tău, dar acţionează deopotrivă şi raţiunea prezentului, perspectiva pe care o deschide, sentimentul şi simţul unui viitor pe deplin posibil şi în deplină forţă de a se materializa. Partidul nostru comunist, sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pleacă de la premisa că ştiinţa şi cultura sunt părţi componente indisolubile ale procesului de edificare socialistă şi comunistă a ţării. Răspîndirea ştiinţei şi culturii în masele largi, ridicarea nivelului de cunoştinţe generale ale întregului popor reprezintă o premisă hotăritoare pentru atingerea stadiului superior al societăţii noastre — comunismul — pentru crearea condiţiilor ca oamenii să poată face să ţişnească din ce în ce mai bogat izvoarele avuţiei materiale şi spirituale ale patriei noastre. Inspirîndu-se de la asemenea izvoare, şi adăugîndu-li-se prin nobila lor menire, cultura şi arta îşi îmbogăţesc ele visele vocaţia şi se integrează valorilor fundamentale ale epocii noastre. Luceafărul REPERE LITERARE CONTEMPORANE Descoperirea „Balcaniei“ d escendent al lui Sadoveanu şi Voiculescu, în direcţia fantasticului mitologic, Fănuş Neagu se dovedeşte unul dintre cei cei mai importanţi prozatori actuali, care încearcă să configureze o mitografie a spaţiului dunărean (a Dunării de Jos şi a Bălţilor Brăilei). Deşi proza lui Fănuş Neagu se înscrie, în linii mari, în formula unui realism magic, elementele propriu-zise fantastice nu lipsesc. Dintre povestirile sale, din volumele de început:’ Ningea în Bărăgan (1959), Somnul de la amiază (1960) şi Dincolo de nisipuri (1962), Fintina reprezintă un text antologic, o capodoperă a literaturii române fantastice, care prin motivul mitic al „artei fîntînarului“, ne trimite la Istorisirile lui Zaharia Fintînarul din Hanu-Ancuţei al lui Sadoveanu. Fantasticul este, aici, de sorginte legendară. Arta fîintînarului, atît de utilă pentru comunitate, este asociată, ca şi la Sadoveanu, caşi în concepţia populară, de altfel, cu dragostea. Fintînarul este fiinţa căruia i se cuvin, în semn de recompensă, satisfacţiile indicibile ale erosului. Scarlet Cahul este şi povestitorul şi eroul povestirii. Bolnav, pe patul de moarte, Scarlet Cahul , are sentimentul împlinirii propriului destin : „Pe două sute de fîntini stă scris numele meu. E tot ce-am făcut mai bun pe lume !“. Darea în folosinţă a unei fîntîni presupune un ritual magic şi în jurul unei astfel de îndeletniciri se ţese o întreagă mitologie. Nostalgicele aduceri-aminte, din vremea tinereţii, adoptă tonalitatea evocativă a lui Sadoveanu, fintînarul nutrind credinţa că a găsit inima pămintului, că a văzut dansul halucinant al divinităţilor chtonice, păzind undele subterane, fiind predestinat pentru dragoste. Erotica lui Fănuş Neagu este profund naturistă, senzualistă. Acea „candoare animală“, prin care G. Călinescu definea erosul eminescian, este mereu frecventă în povestirile lui Fănuş Neagu. Despre „eminescianismul“ prozei lui Fănuş Neagu s-a vorbit mai puţin, acest aspect al operei sale rămînînd să fie relevat. Structural romantici, eroii lui Fănuş Neagu sunt nişte „lunateci“. Există multă beţie de lună în proza lui Fănuş Neagu. După Eminescu, Fănuş Neagu este, poate, scriitorul cel mai îndrăgostit de lună, din literatura noastră. Un inventar al comparaţiilor şi metaforelor, şocante, la care apelează scriitorul, pentru a defini astrul nocturn, ar scoate in evidentă performanţe, aproape unice, incredibile, înmaterie. Fascinaţia pecare o exercită astrul îndrăgit de romantici se transformă într-o adevărată teroare. Atracţia devine periculoasă. Un personaj Îşi pierde minţile intr-o noapte frumoasă de primăvară, cu lună plină. Teroarea lunii, resimţită de personajele lui Fănuş Neagu, este exprimată, uneori, in formule Ovidiu Ghidirmic Continuare în pag. a 6-a Anotimpul griului twrfl-' Inimii Ce duci acolo-ascuns, r ! m-au întrebat Crezînd că-s nişte lucruri de furat, la nişte haruri căpătate de pomană. Căutător de zdrenţe şi de vechituri. Avuşi aleanuri pentru toţi Să ai şi pentru mine un leac nu poţi ? Cîţi au bătut la tine, flaminzi şi desculţi Le-ai dat un adăpost, oricît de mulți. Sub semnul lui Orfeu rismul în accepţiunea sa originară înseamnă o muzicalizare a lumii prin logos, , o percepere a armoniilor ontologice, poetul — spunea George Călinescu — „este acela care cîntă, care comunică legea acustică a universului său“. Poezia lui Nicolae Labiş este, înainte de toate, o astfel de convertire a simţirii in melosul verbului, exprimind năzuinţa artistului spre absolut, poetul de la Mălini şi-a transcris existenţa, in cintecul metaforei prin forţalimbajului liric. Universul labisian stă indubitabil, sub semnullui Orfeu, avind. o permanentă propensiune .spre muzicalitate, imaginaţia sonoră domină structurile figurative, autorul e îmbătat...de eufoniile cosmice, , de. fluidul armonic.al naturii : „Şi brazii mei vuiesc..fără .furtună / Intr-un ameţitor . sonor balaps ./• în vii vibrează ... struguri străvezii / Cristalurile, cintecelor, grele / Şi stropi scăpărători de,melodii / Garouă-nasc în ierburile mele“. Tot ce numeşte poetul devine cîntec, peisajul setransformă , într-o , imensă orgă prin care se aude simfonia firii : „O tragică baladă cinta ,prin ramuri . vîntul, o .Mioriţă-ntoarsă. în alt chip“. Poetul simte euritmiil.e. naturii- în veşnică metamorfoză,, ascultă. înfiorat, melodiile misterioase .ale .vegetalului „foşnetul . adormitor al ierbii“., el. e’.pătruns .de„ miracolul .germinaţiei şi „ascultă-n cîmp cum sună’ primăvara / fineţea clinchetelor ei lichide“ făcîriddin poezie o lume orfică unde logosul, şi, melosul’ ae’,întrepătrund ’ epifanic. Adolescentul poet e, unveşnic, îndrăgostit celebrîndu-şi iubirea în jerbe de sunete : „Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. 7. Izvoarele s-au luminat şi suflă / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans“. Erosullabisian e un „eros , cosmogonie“, o îmbrăţişare euforică a lumii, de aici şi forţa cathartică a versurilor care transfigurează sonor realitatea dezvăluindu-i armoniile adinei. Indiferent de tema de la care porneşte, biografică sau, socială, lirica poetului se sublimează în cîntec, discursul e însufleţit de o perpetuă muzicalitate care topeşte cuvintele în lava unei simfonii poetice. Se simte peste tot fervoarea scufundării în armonia universului („viaţa îşi cîntă lumina ce-a pus-o în noi“) lirismul exultă prin muzica limbii ordinea mirifică a lucrurilor şi e de văzut aici un cult pentru poezie, autorul „Primelor iubiri“ avînd o încredere desăvârşită în forţa taumaturgică a verbului liric. La fel ca Orfeu, cel care cu lira îmblînzea fiarele, Labiş este un „homo cantas“ transfigurîndu-şi fiinţa in melosul poeziei pentru a apăra speranţa, iubirea şi încrederea convertindu-şi energia afectivă în cîntec ; poetul descoperă in sine armonia lumii oferind-o semenilor prin sacrificiul creaţiei, de altfel simbolistica multor , poeme sugerează destinul orfic al artistului : „Simt cum distinct în adinea Stropii de cîntec se string, / Acolo vibrează o strună /• Şi, sufletul-ntreg îţi răsună / Lumea amorfă ciştigă / Timbru de limpezi cristale / Cînd patima-n şopot ori tunet şi-o strigă / Strunele tale“. Mai, toată poezia e străbătută de obsesia sublimării cuvintului ■ nu, melos „firavul cintăreţ rătăcitor“ — cumsingur se numeşte are nostalgia lirismului esenţial care acţionează magic asupra sufletului, eternizîndu-l. Ţăran la origine, autorul a păstrat în sensibilitatea sa ecourile unei tradiţii orfice străvechi , transmise pe calea folclorului oral : „Bătăile versului am prins a deprinde / Nu din cărţi, ci din horă, din danţ / Rimele, din bocete şi colinde, / Din doinele seara cintate pe şanţ“. Structura muzicală a liricii sale nu e „confecţionată“ ci vine dintr-o spiritualitate arhaică, poetul spune : „Eu m-am născut acolo pe unde munţii cîntă / Cînd vintul se avintă prin codrii cei merei“ fixînd o geo- Al- Horia . Continuare în pag. a 2-a D IN ÎNTÎMPINAREA CELUI DE-AL lll-LEA CONGRES AL EDUCAŢIEI POLITICE Şl CULTURII SOCIALISTE Convergenţa valorilor artea lui Ilie Purcaru — Literatură şi naţiune — reprezintă mai mult decit un volum de interviuri. Este, prin unitatea ei, prin temperatura înaltă a dezbaterii problemelor o carte reliefind atitudinea scriitorilor, în primul rind, dar şi a oamenilor de cultură din alte domenii (muzică, filozofie, cinematografie, arte plastice ş.a.) in probleme esenţiale vizînd literatura şi cultura română. Una din aceste probleme, ce revine aproape în toate intervenţiile, este ceea ce am putea numi valorificarea valorilor. Mai simplu spus : care este atitudinea faţă de valori ? Cum se promovează acestea ? Cum se descoperă valorile finind de statornicia noastră în spaţiul matrice ? Şi, nu in ultimul rind, este vorba aici despre fenomenele nocive, cum ar fi obtuzitatea in receptarea şi tratarea corespunzătoare a acestor valori, vehiculată de o anumită mentalitate literară, dominată de exclusivisme şi idei preconcepute. Paleta de idei a cărţii este mult mai largă şi acest fapt e firesc . Sunt opinii şi păreri expuse de scriitori de netăgăduită valoare în literatura română contemporană, a căror operă nu poate fi observată la adevărata ei însemnătate printr-o privire critică îngustă, cu evidente efecte deformatoare asupra întregului literaturii naţionale. Un poet de talia valorică a, lui Ioan Alexandru, întrebat asupra noii viziuni poetice din Imne, răspunde : „Am descoperit sufletul poporului român în matca sa româno-bizantină. Mi s-a revelat spaţiul sacru românesc. Am descoperit această sacralitate a poporului român, tradiţiile noastre sfinte, am dat de jertfa lui Constantin Brâncoveanu, am prins la mormîntul lui Ştefan cel Mare, la Putna, şi pe Dealul Furcilor, unde a pătimit Horea, am căutat fintina unde, aruncat, a fost sfinţit Tudor Vladimirescu. Mă socot fericit că trăiesc în acest spaţiu, că avem o istorie atît de minunată, că, graţie acestui spaţiu, nu mă simt complexat de nici o civilizaţie şi de nici o cultură din omenire. Numai să fiu vrednic, numai să fiu, cit de cit, pe măsura înaintaşilor ! Opera mea de Imne încearcă oarecum să celebreze această istorie de imne şi de bucurii ale sufletului românesc, să fie un prinos de recunoştinţă faţă de încrederea înaintaşilor în destinul neamului nostru, faţă de ataşamentul lor la pămîntul patriei, ale cărui mădulare s-au socotit“. Pare dificil de priceput de ce de la Vămile Pustiei încoace opera acestui mare poet contemporan a fost greu „înţeleasă“ de anumiţi critici ! Legătura cu trecutul, valorizarea literară a unor momente esenţiale ale istoriei, apelul la straturile mai vechi de cultură, prezentarea unor momente din „aventura limbii române“ sunt idei întilnite în răspunsurile lui Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Vasile Rebreanu, ei înşişi autorii unor opere de referinţă in literatura contemporană. Pentru o mai exactă delimitare a valorii (acţiune la care un anumit tip de critică nu se declanşează), Paul Anghel atrage atenţia asupra distincţiei necesare între „materia artistică“ şi „materia istorică“ din amplul său ciclu românesc : „Unii cititori, inclusiv critici, confundă materia artistică a ciclului cu materia istorică,* personajele din carte cu persoanele reale, încercind să mă convingă că acestea au intrat de-a dreptul în roman. Trebuie să-l deziluzionez. Nimic din ce e real, adică atestat documentar, nu intră tel-quel într-o carte, prin simplul fapt că nu se poate. Un roman, dacă e roman, instituie, lucru știut, o altă realitate decit cea documentară“. O idee apropiată a legăturii cu istoria,pentru o mai reală apreciere a valorii operei, întilnim la Ion Lăncrănjan. . „E necesară, cred, această scoborîre în trecut, nu pentru a concura sau a „completa“ istoria, ci pentru a releva faţetele mai puţin cunoscute ale felului nostru de a fi, pentru a îmbogăţi, dacă nu-i prea mult spus, mitologia noastră naţională. Există în direcţia aceasta începuturi şi izbînzi certe, există însă tot atîtea filoane neexplorate, ţinînd toate de ceea ce a fost şi este esenţial şi definitoriu pentru poporul român şi de vechimea civilizaţiei noastre, de vechimea şi originalitatea deosebită a culturii române, de vigoarea fără seamăn de mare a omului care s-a înfrăţit pentru totdeauna, prin muncă şi prin luptă, şi prin iubire, cu „meleagurile acestea dumnezeieşti“. Trebuie precizat pentru cei ce confundă vigoarea cu primitivismul, complexitatea sufletească fiind sinonimă, după opiniile unor asemenea „teoreticieni“ cu zbaterea măruntă şi mărunţitoare a micului burghez — că omul acesta, străbunul şi părintele nostru, şi fratele nostru de azi, a avut şi are o viaţă sufletească extrem de bogată, a avut o filozofie a lui, cum o atestă întregul său trecut, despre care s-a scris destul de mult, despre Alexandru Ruja Continuare în pag. a 7-a TINĂR In agora Despre Luceafăr ••• Identificarea poetului de la Ipoteşti cu 1 Hyperion este familiară fiecăruia din noi, fără a cădea în grandilocvenţacomparaţiilor supreme, fără a ne împărtăşi din păcatul destăinuirilor. Eminescu este Luceafărul şi nimeni nu se miră de această comuniune, nici măcar astronomii nu încearcă să protesteze în încercarea altfel motivată a apărării adevărului ştiinţific. Eminescu e steaua, Eminescu e corpul ceresc încălzindu-ne nopţile cu lumina sa fabuloasă. In Bucovina Luceafărul se vede mai limpede ca oriunde. E poate meritul acelei clarităţi a nopţilor bucovinene sau, mai ales, e meritul acelei limpezimi de cuget pe care o purtăm in noi fiecare atunci cind gîndim la poet. Un popas In Bucovina e uit popas cu precădere al sufletului, deci. O călătorie in Bucovina echivalează in plan afectiv, desigur, cu o călătorie cosmică. Ea îţi dă sentimentul puterii şi al măreţiei. Cei ce se îndoiesc de forţele lor, cei suferinzi de prea puţină iubire ar trebui să vină în Bucovina ori de cite ori au prilejul. Meleagul din nord îi va vindeca şi le va intoarce speranţa pierdută. . In Bucovina se ajunge de oriunde, pentru că ea începe din inima fiecărui român. Dar măcar o dată în viaţă fiecare român e dator să ajungă aici ca să înţeleagă de unde i se trage rădăcina sufletului. Căci sufletul său e asemenea unui copac vieţuind intr-un cîntec. Iar temeiul lui se află în vatra geniului naţional. A străbate obcinile bucovinene nu înseamnă un exerciţiu turistic ci unul spiritual. Vechii greci se duceau la Delii cu speranţa că vor afla adevărul despre viaţa lor supusă voinţei capricioase a zeilor. Nimic, vinovat în această dorinţă a omului de a-şi cunoaşte destinul. Noi mergem in sanctuarele de iarbă ale Bucovinei ştiindu-ne de la bun început rosturile, întâmplările prin care va curge viaţă noastră din acea clipă mai la vale. Eminescu ne-a limpezit intr-atât cugetele incit nu avem nevoie de nici un oracol. El ne-a dat ceva infinit mai preţios decit încrederea în propriul destin , ne-a dat încrederea nemărginită in destinul naţional. Pe hărţile lumii figurează multe Titus Vîjcu Continuare în pag. a 7-a Un moment de istorie românească e xistă, în dezvoltarea unei discipline, cărţi ce pot fi asemănate , cu nişte răspintii aşezate pe cumpăna dealului, de unde poţi îmbrăţişa cu privirea tot drumul pe care ai urcat, poţi aprecia înălţimea la care te afli şi poţi cuprinde o bună parte din perspectiva ce ţi se deschide. O astfel de carte răspîntie şi totodată o carte cu funcţie de bornă ce demarchează net, două etape în cunoştinţele şi imaginea noastră despre una dintre cele maiînsemnate personalităţi ale istoriei plurimilenare a poporului român este şi volumul Marele Mircea Voievod recent apărut la Editura Academiei Republicii Socialiste România în coordonarea lui Ion Pătroiu. Cunoscut pentru cărţile şi contribuţiile sale de istorie modernă şi contemporană (între care La cumpăna a două epoci, 1849—1877, Craiova, 1983, poate fi socotită o contribuţie, esenţială la înţelegerea problemei agrare în perioada constituirii României moderne), conf. univ. dr. Ion Pătroiu realizează performanţa de a conduce cu deplină competenţă un colectiv de medievişti (istorici, numismaţi, bizantinologi, tureologi, istorici ai artei) din care nu lipsesc nume dintre cele mai ilustre (acad. Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu), alături de tineri cercetători aflaţi în faza afirmării, ca Alexandru V. Diţă, precum şi specialişti din alte domenii. Am zice că întreaga noastră istoriografie, prin numeroase nume consacrate (nu lipseşte specialistul cel mai activ în renovarea istoriei noastre contemporane, conf. univ. dr. Mircea Muşat, autorul unei excepţionale schiţe a devenirii istorice româneşti, privită din perspectiva luptei pentru unitate şi independenţă, cu care se deschide volumul) şi prin unele nume noi a fost convocată aici, intr-un adevărat efort colectiv, pentru a realiza cel mai trainic monument ştiinţific ridicat vreodată in decurs de şase secole, voievodului glorificat de pana genială a lui Eminescu. Rezultatul acestui efort este unic in primul rind, prin amploarea lui , cineva a avut ideea de a calcula semnele tipografice și a demonstrat că la un loc, toate monografiile consacrate marelui voievod de la Bolintineanu la N. Constantinescu depășesc cu numai 10 pagini volumul de fată. Clasicul text al lui Onciul din 1918 echivalează cu 12 pagini, reputata sinteză a lui P. P. Panaitescu încăpînd în 192 de pagini ! Dar este unic și prin valoare și semnificatie deoarece niciodată nu s-a incercat, cu o mai eficientă metodă de coordonare, aplicarea principiului muncii în echipă (consacrat de mult pe tărîmul ştiinţei şi, tehnicii, de la laboratoarele biologice la uriaşele proiecte de nave cosmice) in domeniul istoriografiei. Tot ce se mai află încă sub semnul discuţiei a fost lăsat să se discute. Observăm urmele intervenţiei doar în două cazuri (pentru care avem, anterior, şi forma completă, republicată aici fără schimbare în rest !) în care coordonatorul nu a vrut , să-şi expună colaboratorii respectivi la, situaţia jenantă de a se vedea flagrant infirmaţi de evidenţele aduse de ceilalţi colaboratori. E cazul datei de 10 octombrie 1394 pentru bătălia de la Rovine, infirmată categoric de toate izvoarele de bază, dar susţinută încă, în virtutea obstinaţiei sau inerţiei, de unii, şi de ipoteza lui Minea — în forma ei nouă — care plasează campania sultanului Baiazid şi vestita bătălie de la Rovine în toamna anului 1395. Cum Alexandru V. Diţă (17 mai 1395, o dată importantă în istoria universală — victoria românească de la Rovine) care este, fără îndoială, în momentul de faţă, cel mai bun cunoscător al problemei, a demonstrat categoric şi inaintatea datei de 10 octombrie 1394 şi absurditatea plasării campaniei lui Baiazid după campania lui Sigismund (prezentînd-o drept consecinţă a ultimei !) prezenţa acestor aserţiuni caduce ar fi fost neîndoielnic creatoare de nedumerire. Nu acelaşi lucru se intîmplă însă cu ipotezele ce mai comportă discuţii. Ele sunt respectate la fiecare autor, dar cititorul de specialitate poate să-şi facă singur o părere, cîntărind afirmaţiile aflate, în competiţie . De pildă, ipoteza Elisabetei Zahariadou, care susţinea că expediţia lui Mircea la ’ Karînovasî a avut loc în 1392 este respinsă de Dan Zamfirescu prin metoda reducerii la absurd : cronicile otomane vorbesc de informarea rapidă a lui Baiazid, care se afla in Anatolia, despre această curajoasă acţiune a lui Mircea. Sultanul, înfuriat, se întoarce în 1394, imediat ce află, şi pregăteşte campania, contra lui Mircea, campanie aminată pentru anul următor. Cum putea face un olăcar... doi ani de la Dunăre pînă în Anatolia — se întreabă Dan Zamfirescu.Mircea cel Mare, factor hotăritor în configurarea politico-istorică Manole Neagoe Continuare In pag. a 7-a )