Lupta Moldovei, octombrie-decembrie 1946 (Anul 2, nr. 148-161)
1946-10-01 / nr. 148
T.OPTA MOLDOW! CULTURA SI ARTA r"« curând poezia romă» nedem«d sărbătorit pe Bacooia cu ocazia împlinirii a 65 ani dt.la năștearea lui. Cunoscută doar sub aspectul ei sumbru de plumb poezia lui Bacocia n'a fost în genere apreciată din punctul de vendere al adevăratei ei sem Unificații. Bacocia, luptător social sau Bacocia, cântăreț al poporului, sunt noțiuni in genere ignorate de marele public căruia critica oficia aici iau rezervat doar acele poezii lipsite de tangență cu mata si frământările sociale. Cu toate acestea, Bascocia a fost alături de cei mulți și suferința lor s-a îmbinat cu suferința lui proprie în versurile sale. Aceasta este dealtfel și explicația rezervei distante in care a fost unui poetul de critică. Astăzi la 65 de ani versurile poetului proletar Bacooia pot pătrunde în mila locul masselor cărora le erau destinate. $1 desigur vor avea ecou. © V ?ac Nou* ne anunță apariția unui nou volum al lui Ilya Ehrenburg, fructul ultimelor sale peregrinări prin Europa: a Drum>muri Europene*. Noua carte a lui Ehrenburg tinde sa spulbere și mai mult prejudecata reportajului considerat ca gen neartistic sau cel mult ca gen minor. Intr’o recerzie apărută In rt vista Asociației pentru strângerea legaturilor cu Uniunea Sovietica, d. H. Deleanu face o luminoasă anal’za a metodei lui Ihrenburg care nu mai poate fi calificată ca tehn.căi apoi fericească ci ca veritabilă artă. Pornind Însăși de la cuvintele autorului «Fotografia e cea mai mare minciună în artă", d. H. Deleanu insistă asupra refuzului permanent al lui Ehrenburg de a se limita la o înregistrare mecanică a fenomenelor, reportajul lui fiind o îmbinare de planuri diferite care sintetizează o realitate vie și lipsită de artificii sau farduri inutile.• Uf ac Nou" anunță apariția la Viena și Buda* Pesta a două antologii din poezia română, datorită traducătorului Zoltán Fra» ■ny, cunoscut în cercurile maghiare din traducerile sale din literatura apuseană, a mai tradus până acum din peste o sută de porți români de la Enâchița Vâcărtiu și până la cei mai tineri reprezentanți al poeziei de astăzi. * Așa cum ți-a promis Tn * * ul său „Cuvânt ma* Iute“, Contemporanul dan* srtirează in primul sâu număr o„critică a criticii* atât de necesară in câmpul valorilor literare. Cel dintâi articol scris în această direcție și semnat de I. Wittner se institutează „Critica subiectivă și critica obiectivă“ și caută să demonstreze existența și importanța cărții ca manifesare culturală de prim plan. Acelaș articol cuprinde și un început de istorie a critcii românești, fixând momentul apariției lui Maiorescu și consecvența pe plan ideologic a reprezentantului politic și consrvatorismului și al marilor latifundii, c Câteva lucruri noi despre Egon Eiwin Kishh aflăm de asemenea în «Contemporanul* dintr’un interwiey luat de Miron R. Paraschivescu. In câteva rânduri odiseia acestui celebru reporter și călător in timpul dictaturii hitleriste se reduce la o deținere in fortăreața Spandau, de unde eliberat la urma intervenției guvernului ceh, Kish pleacă in Australia ; in această țară, antifascistul Kish nu poate să intre decât prin acțiunea muncitorilor care-l așteptau în port, înfrângând interdicția guvernului australian. Ultimele cărți tipărite de Erwin Kish tocmai în Mexic se intitulează "Târgul senzițiilor"și„Descoperin în Mexic. In propetele de viitor ale reporterului crh intră și vizitarea Bucureștilor, una din rarile capitale ale globului în care încă n’a pus piciorul. na dîn Inițiativele cu care se poate mândri cel mai mult Filarmonica , Moldova“ este crearea unei orchestre de propagandă artistică și culturală care se va produce In fața muncitorilor In uzine și ateliere- Primul concert dat in acest cadru are loc, astăzi, Duminică 29 Sep. a. c. ora 0 p. m. in focalul fabricii de țesătură „Victoria". In ansamblul care se va produce acolo, vor figura dintre soliștii ieșeni Barbu Mironescu, Aurora Râpeanu și Victor Popovich GrovurS de G Lövendhoä Ziele no si itíKiiiiir > Literatura noastră femeiiină, tot prin da» Hortensia Pap» dat* in epică, la © aititudm care tinde s ă egaleze cea a marilor prozatori români ca Radoreanu sau Rebreanu. Dacă nici una din scriitoarele sonatre nu s’a ridicat pe aceiași treaptă, trebue sa recunoaștem •siaxi că prima dintre biruințele literaturii noastre femenine a repurtat-o d-ra Sorana Cârlan cu excepționalul său roman „Zilele nu se intorc niciodată». «Zilele nu se Întorc niciodată“ inaugurează am putea spune romanul fluviu românesc. Prin debilul epic și chiar desitatea acestui roman, literatura noastră cunoate un echivalent al «Baltagului* d lui Mihail Sadoveanu ori al «Rusoaicei* lui Gib L Mihăescu in epica femenină, «Zilele nu se întorc niciodată* #»te un episod din viața societății românești la ultimul deceniu. Romanul este centrat un al celor patru protagoniștiudiți: Vivian, Olga, Ana și Șalul. In interiorul și pe lângă aceste patru personagii atât de s trânti, de la care lectorul nu se depărtează decât rareori pentru c a să se Întoarcă numaidecât să iese o acțiune agitată dintr’o viață luxuriantă unde pasiunile uneori violente, alteori adormite, se Încrucișează, se combină sau se resping. Având un minunat ochi ca să vadă dincolo de tărâmul obișnuit, autoarea a prins toate defectele societății noastre,făcând o admirabilă sinteză sociologică. Eroii violent conturați, se a§un, se mișcă, trăiec nestrițeniți, rămânând fiecare pe linia sufletească pe care pășesc din prima clipă. Toată acțiunea se zide de pe coloana cea mai fragedă dintre foaie, pe firava făptură a lui un și pe lupta tenace, cu care Aim se solește să păstreze pe doctor numai pentru sine. Dragostea dintre tată și fiică, domină întregul roman, îndârjit ca, cu care, tatăl, de profesie doctor, care se dedică până la epuizare lucrului de spital, i I j duce viața lui sufletească, pasiu ! »I« Iul, iubirea țesută din enigme, pentru Vivian, patima mai mult epidermică pentru Olga și dragostea adâncă protectoare )pentru Ana, sunt zugrăvite cu o rară vigoare i descrise cu o »calitate ce atestă o remarcabilă cunoaștere și înțelegere a naturii omenești. E-ra Sorana Cârlan ar vizi» maea stărilor sufletești celor mai vagi. Chiar și personagiite episodice (multele număr) sunt construite cu o naturaleță o savoare psihologică rar Întâlnită. Desigur că Cei patru stâlpi a si romanului sunt tipurile gigante: Vivian, Olga, Ann ,S Șeful. In jurul lor acțiunile eu dau naștere la patru romane, reia ce a Îndrituit criticii să afirme că „Zilele nu se întorc niciodată de un roman ciclic. A recenza această carte Înseamnă a ne grupa in jurul celor patru acțiuni puternice. Spațiul restrâns nu ne îngăduie. Ne mărginim a urâta că pasta din care și-a modelat autorea acest roman vast, are topite in el cele mai bune calități care i-au fost unanim recunoscute de critica noastră, toate aceste calități, pe care nu le mai enumerăm, iar din «zilele nu se Întorc niciodată* o biruință a scrisului femenin românesc. S. DARIE * Sorana Gnrtan, roman, ed. Forum. Imn de toamnă Zilele veștede ele toamnei s’au scurs ?n palme Risipire n grabă sunt cioburi de lumină Apele curg reci cu ochiuri mari și colme Pe când orele ies o plasă de aer aspru și find Oameni se sue pe ziduri, ca iedera la soare Ruinile gălbui sunt umede și plâng In fabrici munca toarce în imnuri de motoare In timp ce între geamuri blând clipele se strâng. Imererile cad repezi ca ploi la’n livezi Oameni muiați în veștmânt de sânge roșcat Privesc cum pasc opusul flămândele cireși Cu blăni întunecate, cu muget inserat. Oamenii slabi privesc toamna fuierând către ceri Dar oamenii puternici nu-și fac ziua amară Cu brațele înfipte în munca lor de fier Ei și-au făcut din viață, o lungă primăvară! MIRCEA BANU Pare eludat să riciteții după douăzeci și opt de ani o carte ca naste Douăzeci și cinci de poeme de Tristan Tzara, care au devenit de altfel douăzeci și șase, au pierdut cele zece gravuri originale de Arp In și himburilor pete de cerneală ale aceluiaș artist, și și au pierdut carm șaier de carton, culoare de carton cu eticheta de aur In schimbul unei legături decane. Îmi [are ciudat »și recitesc cetate am iubit atâta la douăzeci de ani, cu viața Intre aceste poeme și mine. Această cale care frigea mânnte pe atunci, apare într’o colecție care nu mai este colecția dada, ci o suită ca oricare alta de texte alese. Eram soldat când am citit-o. In Acacia, mi se pare, imediat dupa armistițiu. Marocanii mureau cu încetul de tuberculoză In lagărul de la Hoberhoffen. Elinii își făcea de cap. Citeam aceste Douăzeci și cinci de poeme pe gloriettă unde o presupusă hanottă il aștepta pe Goethe dar nu pe Werther, cu mâna pusă streașină la ochii mmandonului, pentru a vedea In depărtare piiifuindu se cjunul, sub copite e catului care Irt goană mare se prevfita spre Strasbourg. Și măroiounam, și mă minuiez fn<ă, că dineva a putut, că cineva a știut sa întituleze poemul Îmblânzitorul de tertfi amintește s Privește-mă și fii culoar» mai târziu râsul tău mănâncă soare pentru iepuri și cameleoni »frânge corpul min între două boli largi să fie foametea Umanii Este extraordinar si le citești dela un sfârșit de război la altul, ca și cum trebuia ca aceste poeme să fie imprimate în chiar momentul când ruginesc obuzele abandonate la marginea darurilor, ca și cum ele ar fi zgomotul firesc al marinei de onorli care se descompune cu această invocație să fie foametea luminată. Nu știu cu ce obicei de vârsta mea citesc ceea ce, pe atunci, era mașina noastră infernala. Nici dată le sunt lor astăzi evidente elementele de realitate care pe atunci nu se înțelegeau, ca: nu primesc regulat scrisorile de la mama mea care trebue să treacă prin Rusia, Norvegia și Anglia Pentru aft poemul se numea Marea Jăluire a intunericului meu unu și că totul ticluia sa fie obscur In el, chiar ceea ce era mărturisire, iar eu, imi repetam mai ales: la noi florile pendulelor se aprind și penele mcercuiesc lumina in dimineața de sulff vacile ling crinii de spre fiul meu fiul meu să rătăcim mereu prin culoarea Irmil care star spune e mai albastră decât metroul și astronomia Dar fără să știu că aceasta semăna și timpul acela, Cronică de Bel Canio pe Pragon de care «nem și eu, și care-și capătă azi culoare când repet straiele: e ca tiodeama camaradul meu ca o nichela a porților Infernală lipită pe un flacon medicinal. Marea jăluire de întuneric de pe atunci, istoria o lumina deja, prevestind furtunile. Deja aceasta nopte se îndepărtează. Și mă pândesc la spectacolul pe care nii l-a dat In 19 46, la „Vieux Colombier”. Tzara, același mezie care părea imprecatorie, scandalul râsului acest tânăr om negru care manipula tunete... totuși ceea ce auzim din toate acestea, e mai ales plânsul, atunci noi observat nu primesc regulat scrisorile dela mama mea A crescut, mica floare albastră dada, a crescut ciudat. A trecut apă sub toate punțile de atunci când debarca la Paris acest provocator de tulburări intelectuale acest catalizator de friguri cu cântece de sulf. Și a carat, această apă nilte corăbii mici de hârtie, scrisori rupte și cadavre. Dacă aș vrea să-mi închei bilanțul, aș face-o pilot al unei corăbii ciudate, cu aceste Douăzeci și cinci de poeme ? Nu încă. Nu de data aceasta. Dar iuu’e zis cineva, poate, privește-mă și Ja culoare mai târziu« Poezia anului acesta». Chiar în anul acesta, scriu in luna Mai, sub castanii roșcați. In timp ce se joacă soarta I nostului și Parimile atât de Iaimos încât diplomații încep să viseze, chiar in acest an care a început cu căderea Berlinului, și pe faleza abruptă a Reichstagului. Soldații victorioși al lui Jukov scriseră numele lor cu cărbunele victoriei. Chiar in acest an care începe la Pai a cu oameniM-schelete întorși in haine vărgate, în zi de întâi Mai, la Nonne și gara D’Orsay in noapte iluminată primind camioanele fără sfârșit ale prizonierilor și restul, inexprimabilul, oroarea și bucuriile, eroii și vapinia... Poezia anului acesta. Oh !cine va apune marea jeluire a acestei întunecimi ? Poate, din tot anul acesta pe care au fost reeditat cu vigoare poeții Indispensabili setei noastre de necunoscut și de cântec, de la Jean de Spon de la Georges Forrest... ( i, mititelule, nu-ți mai scrâșni măselele ! Bine, Tăticule...). In acest an, in care cei atotștiutori au repus intetișor lucrurile la punct, și dumnevoasttră ști« că este în natura poeziei să fie poetica, destul, și pe urmă» Ei și-au Încheiat bilanțul. Nu știu cu ce dar și l’au tichetit. Suntem rechemați la principii. Există un Rimbaud care a spus: Poezia nu va ritma acțiunea; ea va fi înainte Rechemarea la principiu.Și se chiamă că e Înainte“ poezia domnilor!or acestora. (El, mutîtelue» încetează •« fi»' strângi nasul ca să vezi dacă iese laptel Bine tatăcule) Ce spuneam ? Ah, da, poezia amilul acesta. Este «ui poet pe care-l iubesc mult, pentru care am tremurat și care s’a tutors, în acest an, în acest an poletic, ba tutors din eroare și știe să vorbească despre ea. Era un om cel ce se’ntorcea un zeu întreg cânta în el o tufă de paseri tn mâini un ochi ușor și fără somn gura lacomă și pusul lui care făcea să se 'ntoarcă animalele era atât de grm ta umbră dar atât de fragil la soare trezindu-se devreme cântărind mai nimic și vocea pregătită un gâtlej ca un sirop dulce de coacăze. O femei sau două l-au urmat cum se urmează fără pricină cântecul pueril al soldaților era plin de praf dar atât de frumos când sufla vântul și-și ducea lumina adevărată in cele mai îndepărtate locuințe Era un om care se întorcea Avea hârtiile în regulă ! a1 nimeni uu Va tmars din drum Ce să vă spun mai mul ? Poetul acesta se numește Jean Cayrol. Era tn lagărul de la Cusen. Acum e iarăși printre noi. Cartea lui se numește (Nacht und utbel) Poezii ale nopții și ale ceții. Cum se aranjează cu acest strigoi discuțiile curente asura poeziei angajate sau nu, arta abstractă, suprarealisim , care n’a murit ? Nu știu. Dar știu că, în aceste timpuri electrice el trece, cu cuvinte variate și variat luminate de uimbă, in curentul vocilor omenești, care se chiamă și își răspund și se ignoră. Și ca nu e chiar atăt de departe de la Jean Cayrol la René Char, când René Char scrie: Un om stă acum in picioare, un om tulpi în câmp de orz, un câmp asemenea unei Inimi natranate, un tâmp salvat. Și cu acest om vorbesc. In el e toata poezia anului acesta poetic. El este poezia. In proză, in versuri, negre sau albe. In această lume asemenea unei inimi mitraliate. El este unitatea contradicțiilor noastre, poetice și celelalte. Eclectism aparent. Cu el vorbesc. Mă aude. El privește aceasta țară, și repetă cu jumătate de voc@ cuvintele lui Charu ,un câmp saluat*, trad. de S, Af Direcția Contemporanului Nu putem spune că am fost săraci, în reviste care se intitulau de cultură. Uneori chiar bizareria sulurilor lor indicau la o vreme o abundență care întrecea limitele obișnuitului. Periodicele ce IHerctura, orii, idei își trimiteau mesajul ler din Copiteu sau chiar din provincie, își mărturiseau exfortul și greutățile după al doilea număr și dispereau cu rând înghițite în nolanul registrelor de publicații deja dversele tribunele. Desigur cauza acestei stucții este de natură multiplă și nu este locul s’o analizăm aici. Ceea ce vrem sa semnalăm doar este caracterul net de improvizație al acestor reviste apărute în ulimile vremui. Și chiar acelea care au avut norocul unei durabilități relative sau cu supraviețuit nu caracterizează o direcție, nu reprezintă un curent, nu indică un sens. Programele lor adesea pline de trâmbițe și de tobe nu se refereau decât la generalități sau la aspecte cu totul formale, ba chiar de multe ori nu aveau nicio legătură cu evoluția ulterioară a revistei. Sub pretextul unui neconformism la modă periodicul respectiv primea în coloanele sale orice fel de articol, orice fel de lucrare sub rezerva unei aproximative valori, considerată făcând abstracție—și aceasta era îndeobște un sfânt principiu de program—de orice punct de vedere. Oncât ar fi de inadmisibil bunului simț, divorții dintre posibilitatea unei valorificări și existența unui punct general de vedere, totuși sub forma unei libertăți prost înțelese, această situață s’o per* peiual în revuistica noastră, fiind expresia dezorientării die acest compartiment al culturi noastre. Nerorespun*ând,prin urmare unei mișcări, unei tendințe, «unei realități, revista nu poată constitui ea însă, ca atare un fapt de cultură. Căci o revistă nu este o compilație și nici o antologie. Ea trebue să reflecte o realitate contemporane» ea trebue să ia poziție fața problemelor care frământă epoca sa. Numai astfel revista trăește prin ea însăși, tot afara articolelor lor considerai» Doici, numai astfel vieața culturală se îmbogățește cu un gen nou. Neținând seama de această condiție esențială a existenței lor, tote mai mult« din revistele noastre s’au cot?” damnat sa devină colectS moarte de idei și poeme, cadre fermele înăuntrul cărora nici un Prometeu n'a oprim focul vieții. Apariția primul tumor al Contemporanului înseamnă o încercare de a umple această gravă lacună a revuisticei noastre. Reluând tradiția «Contemporanului» din 1381 noua revistă «se situiază în mijlocu, marilor evenimente nu cu spec^latoa’e, ci ro participantă ccu fiva cu spirit hotărît și combativ*. In noile condițiunî economice și poltice, altele vor fi problemele și preocupările. «Contemporanul* cel nou ca și cel vechiu, însă, va îndruma publicul românesc spre adevăratul progres. Primatul lucidității, titlul unui articol din primul număr al revistei, vrea să sintetizeze poate direcția «Contemporanului». Și această direcție va trebui să dea lovitura de moarte «spiritului îngust mistic, antiștiințizic», care mai stârne încă în unele poziții ale culturii și gurrdini românești. CIORCEANU