Lupta, martie 1890 (Anul 7, nr. 1063-1089)
1890-03-26 / nr. 1085
că reclamă această vastă materie a budgetelor Statului. Cu ocazia discuţiunei veniturilor şi cheltuelelor Statului se expun toate teoriile in materie de impozite, se arată sistemele cele mai nemerite pentru o mai bună întrebuinţare a averei publice, se critică cheltuelile ce se fac prea exagerate şi se tinde la impunarea lor. Mai cu deosebire se ascuta expunerile şi se reţin ideile ministrui de finanţe, cari alcătuesc baza politicei economice şi financiare a statului, ca să se cunoască principiile generale în materie de impozite şi de cheltueli. Ori, nimic din toate aceste n’au avut loc anul acesta. La critici judicioase şi cari merită toată atenţiunea parlamentului, d-l Ministru de finance răspunde prin banalităţi. Astfel reţin din chestiunea pusă de d. Nădejde, că de ce nu devine mai productivă exploatarea sărei la noi, arătând posibilitaea unei mari concurenţe ce putem face în esportul nostru ţărilor vecine, dată abondenţa, calitatea şi facilitatea producerei sărei noastre, d! Ministru de finance răspunde că ce poate face d-sa, dacă streinii nu consum maî multă sare decât ceea ce esportăm noi in prezent. D’asseminea teoriile ce d-voastră, d-le directore, le aţi espus în materie de impozite, aui rămas aproape fără răspuns. La toate cestiunile ce aţi safevat pentru creşterea impozitelor indirecte şi multiple, arătând preferinţa d-voastră pentru cele directe şi pentru impozitul unic precum şi pentru introducerea impozitului progresiv pe venituri, d. ministru a respuns că dacă idea d-voastră va fi adoptată atunci d. Verliesen ar trebui să plătească ceva mai mult peste veniturile sale spre a acoperi cerinţele Statului. Mi amintesc însă ca la un discurs de peste două ore pronunţat de d. Aslan şi presurat de multe cestiuni sociale, economice şi politice de ministru de finance a răspuns în trei cuvinte că : concesionarii au contracte şi discuţiunea s’a închis. Astfel urmată discuţiunea în parlament, respuns în înţelesul adevărat al cuvântului nu s’a dat, d’aceia calea publicităţei se impune. Aceste zise me văd silit a me opri astăzi aci promiţând continuu. Primiţi d-le director încredinţarea consideraţiilor mele de stimă şi afecţiune ce vă conserv. A. Enacovici (*?*** CRONCA LITERARA Ion Gherea A face o critică, oricât de pe scurt, în cadrul mai mult decât restrâns al unei săptămâni literare, e imposibil şi cu atât mai imposibil, cu cât cel de care ne ocupăm astă-dată e un scriitor de valoare, un om cu vederi originale în parte şi, mai mult încă, un estetic, ceia ce face de nevoe expunerea teoriilor de critică literară pe cari le împărtăşeşte. Pentru ca punctele însemnate măcar să fie atinse, mi-ar trebui două lucruri—cadrul mai larg al unei reviste şi apariţia volumului al doilea din criticile singurului nostru critic de valoare. Până atunce, aprecierile noastre vor trebui să fie fatal necomplecte şi în fugă făcute. I. Gherea e un inainte-mergător, unul din oamenii aceia, cari, cheltuind mult talent şi întrebuinţând muncă stăruitoare, isbutesc să deschidă calea unui nou gen literar. Odată munca aceasta făcută, cei ce vin mai târziu au drumul mai uşor şi condeiul mai slobod. Formula şi limba e dată, sarcina lor stă numai în alegerea subiectelor şi nu folosirea inteligentă a mijloacelor de scris moştenite de la dânsul. Fiindcă fiecare gen literar îşi are limba lui, o limbă deosebită şi potrivită scopului ce urmăreşte, limba aceasta trebue statornicită şi numai după aceia genul literar îmbrăcat în uniforma lui definitivă, poate veni să-şî ia locul între celelalte înregistrate mai de mult în condica de aur a literaturei. Bineînţeles, limba aceasta nu e un tipic, o normă absolută : fiecare are să-i deie nuanţa lui, precum din acelaşi instrument muzical, artişti de talent felurit scot felurite nuanţe, însufleţesc în chipuri deosebite lemnul scobit ori metalul răsunător . In trăsături generale limba genului literar e aceiaşi, însă ca o dată alcătuită, fixată hotărâtor, scriitorii pot da drumul inspiraţiilor fără să-şi deie osteneală multă. Azi orice tenor, ceva mai deştept, poate scrie versuri eminesciane, dacă nu bune cu totul şi originale, cel puţin legibile, în Franţa, numărul uriaş de romane, ce cântă pe strune deosebite cântecul multiplu al vieţii, arată, că a face un roman a devenit acolo o ocupaţie nu tocmai obositoare. Câtă trudă însă a trebuit să-şi dee cel d’întâi, liric critico-pesimist al nostru, Eminescu şi de câte ori înaintea unui vers, care se îndărătnicea să nu sune armonios şi plin, înaintea unei idei ,e care nu izbutea să pue haina vorbeor sonore, şi-a azvârlit cu deznădejde hârtia pe foc ? Uşoară să fi fost oare scrierea celui d’întâiu roman realist ? întrebaţi pe Flaubert, acest maniac genial al formei şi aflaţi din gura prietenilor lui literari chinurile acestui fanatic în LAPTA in cel chinător al armoniei cuvintelor şi al frazei muzicale, începătorul unui gen trebue să’şi facă el singur o limbă ad hoc, să ’şi adune pământ supt picioare. La noi fost-a până acuma vre-un om de talent în critica ştiinţifică ? Din nenorocire nici unul. Când Gnerea a luat în mână condeiul, el a trebuit să suplinească această lipsă de unealtă stilistică. Fireşte, că nu putea să întrebuinţeze stilul domnului Maiorescu , întâi, pentru că domnul Maiorescu, cu tot talentul dsale ca mânuitor de idei n’are ceia ce în literatură se chiamă un stil particular, stilul d-sale are răceala şi precizia unui tratat de matematici şi apoi pentru că vom vedea mai departe aceasta — scopul, pe care şi-l propunea criticul de la «Contemporanul» nu erea polemica zilnică, ci cu totul altceva. Ideile estetice le avea la îndemână: regulele criticei ştiinţifice fusese formulate deja de generaţia de critici, care înconjoară pe Taine, patriarhul lor, dar stilul rămânea să şi-l facă singur. Azi, după zece ani aproape de muncă, stilul acesta e format şi are pecetea sa lămurită : nu e stilul lui Taine, alergare nebună pe cîmpiile smălţate de flori retorice ale închipuirii, nici acel prea poetic al lui Guyau, ci unul, care se ţine la limitătre acel ştiinţific, logic şi precis, şi bogat în icoane al poeziei. Ceia ce-l caracterisează maî ales, îi logica, nici o dată el n’are să se lase dus pe aripile cam supţiri ale ipotezei or, ceia ce poate căşuna uneorî căderi primejdioase Spencer de pildă, cu toată puterea lui de generalizare şi agerimea-i de condeiu suferă deseori de această boală. Sanguinitatea intelectuală nu se întâlneşte însă niciodată in stilul aşa de corect al lui Gherea. Chiar când se lasă atras prea departe de ironie şi de oarecare răutate chiar în goana protivnicilor săi de idei, Gherea nu pierde şirul expunere! şi deodată, fără tranziţie, îl vedem scuzându-se de această dezertare momentană pentru a scoate la bătălie un nou regiment de argumente. Şi pentru un critic ştiinţific, cum este el, aceasta e cea mai mare laudă, ce i se poate aduce. Cei ce vor veni după dânsul, vor putea aduce obiceiurile lor de stil ; maî totd’auna însă, înaintea ochilor, ei vor trebui să aibă stilul fără zurgălăi de fraze şi fără pretenţii poetice al măiestrului. Volumul publicat acuma, volum, care cuprinde bucăţi nouă (Studiul inteligent şi de o fineţă neobişnuită la noi asupra lui Vlăhuţă) şi revăzute, bucăţile din «Contemporanul» sfinţeşte în adevăr pe Gherea ca măiestrul criticei noastre ştiinţifice şi noi cei ce venim departe tare de dânsul, noi, cari ne vom folosi de munca lui conştiincioasă şi serioasă, suntem mândrii de-a’i călca pe urme. II. Ce este însă această critică ştiinţifică şi prin ce se deosibeşte ia de critica răposată, de aceia, la moartea căreia d. Maiorescu a ţinut un mic panegeric de ocazie, prin care a îngropat definitiv pe această bătrână guralivă şi fără idei, darnică nu laude pentru prieteni, în osânde pentru vrăjmaşi? Răposata întru fericire critică judecătorească n’avea nici-o legătură cu ştiinţa, paznică neobosită, ea sa mulţumea să administreze corecţiuni celor neplăcuţi şi eretici în păreri şi să legene în cadenţa laudelor cu prisosinţă pe cei ortodoxi, pe cei din aceaşi şcoală cu miniştrii bătrânei suverane a literaturei. Pentru că însă o raţiune trebuia să se dea pentru aceste necontenite execuţii capitale şi împărţiri de complimente, în unul din buzunarele ei bătrâna noastră stăpână avea o condică veche şi colbăită, scrisă de ceata nouroasă a metafizicilor. Condica aceasta barbară stabilea cercetarea proceselor literare printr’un pat al lui Procrust: operele puse pe dânsul perdeau capetele picioarelor sau erau dezbinate -u frânghia. In amândouă cazurile, procedarea era foarte supărătoare pentru scriitori, cari n’aveau toţi fericirea să vie de-a dreptul la măsură. Scopul, pe care-1 urmărea şcoala criticilor judecătoreşti, era însă foarte folositor pentru timpurile acele. A venit o vreme, când critica a devenit o ştiinţă, gustul publicului a fost format şi rolul marei judecătoare de operă a încetat. Atunci, Sainte-Beuve intain, Taine pe urmă au dat regulele criticei nouă, ajunsă la demnitatea de ştiinţă şi legată de literatură prin bogăţia stilului şi averea subiectelor numai. Critica aceasta are o metodă fixată: considerând opera ca un product fatal al împrejurărilor, în mijlocul cărora a luat naştere, ea descurcă legăturile, ce o unesc cu creierul producător pe de o parte, pe de alta legăturile acestuia cu mediul, natural sau fizic şi social. Cum de-a putut scrie cutare om cutare carte şi prin ce legătură de împrejurări a putut exista în lume un om de felul acesta? Intre aceşti trei termeni, artistul, opera şi mediul, ea stabileşte o legătură statornică. Dacă metoadele ei ar fi mai perfecte— şi trebue să nădăjduim că ele se vor perfecţiona cu vremea, unul din aceşti termeni ar putea fi dedus logic din natura celorlalţi. Dată fiind cutare societate şi o natură artistică determinată, care va fi opera artistică ce fatal va trebui să iasă la lumină? Ar fi o problemă tot aşa de rezolvabilă ca şi acea a găsirii unuia din termenii unei proporţii, când cunoaştem pe cei l’alţî doi. De odată însă nu ’suntem aşa de înaintaţi: mergem mai mult la întâmplare şi pre dibuite. O definiţie a esteticei e imposibilă până peste mulţi anî de strădanie, a spus Souriau în «Esthétique du mouvement» şi talentatul autor are dreptate. Cu toate acestea, şcoala Ilennequin, bazată pe această nesiguranţă, în stabilirea regulelor estetice, tăgădueşte faptul limpede ca ziua, că artistul e productul mediului, lăsând neatinsă numai cealaltă aserţiune a lui Taine, că opera e ogândirea in cuvinte, colori şi linii de sculptură a personalităţei psihice a artistului. Cercetările lui Guyau însă au pus la locul lor aceste pretenţii pedant prezentate şi, fără a tăgădui influenţa artistului asupra mediului, faptul, că el slujeşte ca sâmbure pentru închiegarea unei societăţi viitoare, nu trebue pentru aceasta să privim cu dispreţ cealaltă teorie a condiţionării artistului de către mediu. In asemenea lucruri, drumul cel bun e cel din mijloc şi oamenii cuminţi pornesc pe acela. Gherea se ţine de şcoala lui Taine. Privind opera ca un organism, el o desface, descurcând ţesetura de împrejurări, care-i dau caracterul său propriu. Fără a porni ca maestrul francez de la societate, lucru cam nesigur, el adoptă metoda mai sigură aoperei ca punct de plecare, ceia ce pentru monografii e şi mai de folos. La Eminescu, el are să-şi desfăşure înaintea ochilor natura pesimismului marelui nostru poet, idealul, spre care cu ochii arşi de sete caută, caracterul suggestiv al poeziei sale şi felul, cum iubirea vine îmbrăcată în versurile maestrului liricei noastre contemporane. Vlăhuţă n’are să fie pentru el numai un pretext pentru complimente frăţeşti: cu o pătrundere, ce se întâlneşte numai la cel ce s’a născut cu ochii cercetători şi nobili ai criticului, el are să pue în lumină însuşirile, ce fac să nu fie acelaşi pesimismul autorului «Ertării» şi al acelui al «Luceafărului», nuanţa de manierism ce se întâlneşte pe alocurea, caracterul psihologic al poeziilor sale. Acelaşi lucru şi la Caragiali. Aici nu mai întâlnim în volum critica răutăcioasă din articolul scris în «Contemporanul» asupra talentatului scriitor de comedii, imparţialitatea absolută a criticului demn şi serios se leagă cu o pătrundere cu care nu suntem deprinşi la noi, în critică mai ales. Decepţionismul in literatura română şi tendenţionismul şi tezismul in artă, sunt poate bucăţile, în care scriitorul se arată mai original, trăeSte mai mult din fondul său propriu de idei. Cea d’intâia chestie are darul de a fi atrăgătoare pentru mulţi oameni—nu tocmai vrednici de a se amesteca în asemenea probleme sociologice, dar criticii de frunte chiar cred, că a ameţi mintea cetitorului înseamnă a-l lămuri şi ţin lungi discursuri asupra acestor cauze, tot aşa de nedescurcate la sfârşit. Dovadă însuşi măiestrul criticei ştiinţifice franceze, Taine, citat şi luat la socoteală de Gherea in cuprinsul articolului. Analiza părerilor emise până acuma în critică şi cercetarea logică a cazelor pesimismului (Gherea zice decepţionism, termenul intuiu fiind compromis de contrabandiştii teoriei) îl aduce a crede că singura cauzele sociale, nemulţumirea produsă de alcătuirea societăţii burgheze, ar fi cauza acestui curent bolnăvicios al veacului, ceia ce ar fi poate o rezolvire prea simplistă a problemei. In al doilea articol de estetică generală, Gherea stabileşte cu dreptate, deosebirea între tendenţionism, reflectarea in operă a tendinţelor scriitorului şi tezism, adevărată boală, care robeşte o operă de artă unui scop strein de dânsa. Asupra criticei cuprinde programul analizat deja al criticei ştiinţifice, aşa cum se înţelege azi şi cum o înţelegea el. Ceia ce ar fi fost de dorit poate la portretele literare, e o precizare mai mare a contururilor, o răspicare a elementelor estetice, care deseori apar puţin lămurite. De ce n’ar fi adoptat, de pildă, procedarea lui Paul Bourget, care pune supt rubrici deosebite fiecare din elementele alcătuitoare ale unei opere şi se mărgineşte să ni-l zugrăvească numai pe unul în fiecare sub împărţire ? Ar fi fost mai comod poate şi expunerea va fi câştigat în claritate. III Alăturea însă cu ceştii generale de extetică — Decepţionismul şi Tendenţionism şi Tezism — Gherea are* crtici polemice, minunate ca nervă şi ca putere de atac. Citez pentru formă — cadrul nu mă îngăduie să mă prea întrec cu citaţiile— începutul studiului asupra Sandei şi locul unde crede că Mărgărit şi fata lui Jie ar fi făcut bine să se arunce în prăpastie împreună cu nuvela patriotului autor al vounţei de la Văleni» ori reflecţia făcută cu prilegiul lui «Ce porcăre» al omului superior de la Soleni. Ce arată insă aceste critici? Un lucru de căpetenie: că vremea criticei judecătoreşti n’a trecut încă la noi, că d. Maiorescu s’a prea grăbit să ’şi declare misiunea sfârşită. Lucrul acesta se poate spune în Franţa, unde gustul publicului format, unde o operă rea nu poate trăi, omorâtă îndată de nepăsarea publicului , la noi nu. Cum am spus şi altă dată, avem un public cât se poate de profan in ale artei, un public, care se poate duce de nas şi datoria noastră a tuturor e să ’i dăm încă îngrijirile trebuincioase. Dacă cineva trebuie să ’l ducă de nas, să ’1 purtăm noi măcar, puţinii oameni sinceri şi nepărtenitori şi să nu lăsăm această sarcină delicată celor interesaţi şi cu scopuri rele. Posibil, că d. Maiorescu să nu mai simtă personal gustul de a face aşa ceva — nu urmează de aici însă, că genul însuşi trebuie să dispară cu unul din reprezentanţii săi de căpetenie. Critică judecătorească trebuie, altfel limba, abia formată, se poate strica din nou, scriitori de tavernă sunt destui, slavă Domnului ! Va veni poate un timp, când critica înnălţată va vorbi numai de cei aleşi ai literature! pentru a -i explica: în Franţa lucrul e aproape făcut, noi mai avem mult până atunci. Critica aceasta însă tot judecătorească, fiindcă are să osândească pe cei neputincioşi, trebuie să se resimtă de progresele făcute în critica cealaltă, cea ştiinţifică. Norme ca acele vechi să nu se mai întrebuinţeze, numai lipsa de logică şi de adevăr să aibă puterea de a arunca jos o operă. Nepărtenirea omului de ştiinţă să înlocuiască spiritul de gaşcă, spirit, care din nenorocire, a facut des siennes, acuma în urmă chiar, când cu reprezentarea «Năpastei». Critică judecătorească de astfel a acea pe care a făcut’o sporadic Gherea, aşa încât şi pe această cale trebuie să ’l urmăm, dacă vrem să facem ceva serios şi nu să ne batem joc de noi singuri. Aşa fiind volumul întâi şi al «Sudielor criticei ale mult talentatului nostru critic, sunt un monument literar şi un semn de progres, arătând, că pe a zi ce merge critica noastră câştigă în nepărtenire şi seriozitate. Ele deschid un drum nou, inaugurând critica ştiinţifică la noi şi, afară doar de atmosfera politică ce se resufla pe alocurea, ceea ce n’ar trebui să se întilnească la un critic, care n’are sarcina de a critica idealele ci trebuie să le admită pe toate. Cartea lui Gherea e un juvaier pentru literatura noastră, aşa de săracă şi fără de viaţă. Nicolai Iorga. ------------------------------------------------Corpurile legiuitoare CAMERA Şedinţa din 24 Martie 1890. Şedinţa să deschide la orele 1 şi jum. sub preşedenţia d-lui Gh. Gr. Cantacuzino. Prezenţi: 104 deputaţi. D. G. Dobrescu cere Camerei ca să dea autorizarea pentru ca să poată să se prezinte înaintea Curţei de apel în ‘procesul ce i s’a făcut de administraţiunea din Prahova. Cererea se pune la vot şi se primeşte. D. P. Bratăşanu interpelează pe ministru de interne ca să-i spună in virtutea cărei legi a violat legea consilielor judeţene, impunând judeţului Romanaţi un alt buget decât acel ce-a prezentat consiliul judeţean. D. G. Olanescu interpelează pe ministru asupra violărei legei judeţene, cu privire la bugetul judeţului Dâmboviţa D. Poenaru Bordea îşi desvoltă interpelarea în privinţa modului cum se aplică legea pentru protejarea industriei naţionale precum şi asupra arendărei moşielor Statului. D. Poenaru arată că moşiile se arendează numai după bunul plac. Aduce în sprijinul sau mai multe coşuri, citează arendări unde chiar legea comptabilităţei Statului a fost violată. Era nouă nea dat promisiuni că va face reforme şi îmbunătăţiri, de când s’a concentrat însă cu junimiştii, reformele au rămas pe planul al doilea. In ceia ce priveşte legea pentru protajarea industriei naţionale, d. Poenaru zice şi la aplicarea ei, »domneşte favoritismul. D. Pocescu ministru domenielor găseşte interpelarea d-luî Poenaru prea vastă. Ministru zice că legea pentru încurajarea industriei naţionale se aplică aşa cum cer interesele ţarei. Avantagjele acestei legi să acordă tuturor fabricanţilor ce fac cereri la minister. S’a acordat scutire de taxe unor fabrici de frânghii care importă cânepa, aceasta însă s’a făcut în vedere ca producţiunea cânepei nu e aşa de mare în ţara noastră. Legea pentru arendarea moşielor Statului se aplică de asemenea cu cea mai mare severitate. Incidentul se închide. * D. I Izvoranu îşi dezvoltă interpelarea anunţată ministrului de lucrări publice în privinţa administraţiunei căilor ferate române precum şi la persecutarea funcţionarilor români de cătră cei streini. D. Isvoranu zice că în răspunsul ce i-a dat D. Al. Marghiloman la interpelarea ce a desvoltat zilele trecute a spus că funcţionarii de la secţiunea comptabilităţei’sunt veterani ai serviciului căilor ferate, oameni foarte capabili şi modest plătiţi, mai adaugă ministru că între români nu s’ar găsi nimene ca sa primească postul de şef al comptabilităţei plătit atât de modest. D. Isvoranu arată că şeful comptabilităţeî are 850 lei pe lună, plus spese de locuinţe precum şi o gratifîcaţiune de 800 lei, la anul nou. Cu acest salar, zice d. Isvoranu, cred că orice funcţionar superior din ministerul de finanţe ar primi să fie şef al comptabilităţei la căile ferate. D. Isvoranu spune că la secţia comptabilităţei toţi funcţionarii sunt străini, afară de d. Poenaru. Şeful e d. Franz Walder, după el vin d-mi Merke, Staub, Endre etc. Să vedem cam sunt isprăvile tuturor acestor veterani cum îi numeşte d. Marghiloman. Veteranul Windler a ajutat în timpul războiului ca să se frustreze statul cu sume însemnate, acest lucru s’a dovedit din anchetele ce s’au făcut. Denunţătotorul a primit o răsplată de 3000 lei, în sarcina d-luî Vincler s’a descoperit o frustare a statului de 1.200.000 lei. D. Isvoranu citeşte mai multe referate ministeriale din care se văd isprăvile d-lui Vincler. Interpelatorul zice că la procesul lui Gornescu toată lumea a rămas indignată când a văzut că aceşti funcţionari ai Statului, bine plătiţi nu ştiu nici limba română. Pe aceşti străini, d. Marghiloman îi numeşte veterani ! D. Isvoranu cere să se numească o anchetă. R. Al. Marghiloman ministru lucrărilor publice zice că d. Vincler nu e întru nimic responsabil în chestiunea de care a vorbit d. Isvoranu, deoarece el era atunci funcţionar la comptabilitate şi conturile trebuia să le facă conform tarifelor. Primise ordin a face compturile nu conform convenţiunei ce concesionarii căilor ferate aveau cu Statul ci conform tarifelor; din această cauză Statul a plătit 1,200,000 mai mult, deoarece scăderea de 50 la sută nu se făcuse. D. I. Oroveanu îşi desvoltă interpelarea în privinţa construcţiuneî unei linii ferate de la R.-Sărat la Făurei. D-sa arată importanţa acestei linii, care va lega direct Moldova cu Constanza. D. Al. Marghiloman răspunde că în cazul când o asemenea linie se va construi ea va pleca din Focşani, iar nu din R. Sărat. Incidentul se închide. D. N. Filipescu face propunere ca să fie şi mâne şedinţă publică. Se pune la vot cu bile această propunere şi votul se declară nul (42 bile au fost pentru, iar 48 contra). Se dă cuvântul d-lui lacob Fătu pentru aşi desvoltă interpelarea în privinţa construcţiuneî şcoaleî normale din Bârlad. D. I. Fătu arată că în Bârlad s’a înfiinţat de mult o societate pentru învăţătura poporului român. Această societate, cu puţine mijloace, a deschis o şcoală normală, de unde au eşit o pepinieră de învăţători. Profesorii de la această şcoală, deşi unii nici erau plătiţi, îşi dedeau toate silinţele ca elevii să fie bine instruiţi. Şcoala aceasta a făcut mari progrese, guvernul şi-a venit în ajutor în anul 1874 cu o subvenţiune, adică după patru ani de la înfiinţarea ei şi a asimilat-o celor alte şcoli din ţară ; astfel oraşul Bârlad s’a văzut dotat cu o şcoală bună. Ceia ce îngrijea pe‘mulţi era că numărul elevilor creştea din zi in zi şi că localul era insuficient. Comuna Bârlad a luat hotărârea de a pune la dispoziţiunea guvernului un loc pentru ca să se construiască şcoala. La 1886 guvernul a venit în Camera cu un proect pentru deschiderea unui credit de 21 milioane necesar construcţiunilor şcolare. Printre construcţiunile* ce era să se facă era şi acea a şcoaleî normale din Bârlad, până azi însă* nu s’a făcut nimic. D. Fătu termină rugând pe ministru să’i spue ce gândeşte în această privinţă. D. T. Rosetti, ministru ad-interim*la instrucţiune spune că necesitatea construcţiunei acestei şcoli e recunoscută de toată lumea. Zice că ministerul e prea încărcat cu construcţiuni, acum sunt în faşă de a se executa 7 sau 8 şcoli. Termină spunând că în curând se va construi şi şcoala din Bârlad. D. N. Ionescu propune ca şedinţa să se prelungească până la orele7. Această propunere se respinge prin 49 bile albe contra 38 negre. Se dă cuvântul d-luî I. Isvoranu pentru a’şi desvoltă interpelarea anunţată ministrului de interne. La orele 6 se ridică şedinţa publică, rămânând că d. Isvoranu să’şi desvolte partea a doua a interpelărei." SENATUL Şedinţa de la 24 Martie 1890. Şedinţa se deschide la orele 2 sub presidenţia d-lui N. Kreţulescu. Prezenţi 72 senatori. Se fac formalităţile obişnuite. D. Boranescu dă citire proiectului de lege prin care se autoriză guvernul să înscrie în buget dobânda plătită la împrumutul de 50.000.000 fr. de concesionari. D. N. Fleva combate această înscriere ca fiind neregulată şi tinzând la o echilibrare artificială a bugetelor. D. P. Gradişteanu să pronunţă contra inscrierea în buget a acestei sume, şi se pronunţă ca această sumă să fie intre- buințată la amortizarea datoriei. i