Lupta, noiembrie 1892 (Anul 9, nr. 1847-1872)

1892-11-08 / nr. 1853

ANUL IX. — No. 1853 ABONAMENTE a IN ŢARĂ ün an .......................................................................40 lel Şeare luni.................................................................20 „ Trei luni..................................................................10 „ Pentru învețătorî pe un an...................................30 „ IN STREINETATE Un an....................■........................................50 lei Seas3 luni ..................................................................25 „ Trei luni..................................................................15 „ Vteamăt­al 15 Basil Redacţia „ Pasagiul „Bancei Naţionale,, (Casele Karageorginei) DUMINICĂ, 8 NOEMBRE 1892. ANUNCIURI a Pe pagina III, 30 litere, corp 7 ... 1 lei­ linia „ „ IV „ „ . . . ,25 bani linia Inserte şi reclame „ „ .... 2 lei linia Pentru anunciuri a se adresa: LA Admsmatraţia Ziarwl­al Uo­ssMesh­efi* veciai Administraţia a Pasagiul „Bancei Naţionale" (Casele Karag •JMB^**aiM­ ai itt8iaaii:aifcMW!Beaaiai.aa^^ Cazul din Galați. Din afară. Cel de la „Timpul“. Tom-Slavici. Cronică. Gazul din Galaţi Sunt mai multe luni de când pressa agită chestiunea „hoţiilor şi a jafu­rilor din Galaţi.“ Astăzi această chestiune întră într’o nouă fază, în aceea a articulărei de fapte precise şi constatate în mod oficial de către comisiunea de anchetă, al cărei ra­port şi l-a putut procura şi-l pu­blică Voinţa Iraţională. Ce rezultă din acest raport şi ce obser­vaţiuni ne suggeră citirea lui, iată ce voim să spunem aci în că­te­va cuvinte. S’a constatat că la comuna Ga­laţi, toate serviciile sunt în cea mai complectă destrăbălare, că leg­a comp­­tabilităţei a fost cu totul nesocotită, că s’au­ săvârşit numeroase virimente de fonduri, că s’au­ favorizat antre­prenori în dauna intereselor comu­nei, că toate lucrările publice ale oraşului sunt în starea cea mai pă­cătoasă, că s’a arendat ce trebuia ţinut în regie, şi din contra s’a ţi­nut în regie ceea ce ar fi produs mult mai mult dacă s’ar fi arendat­­ s’a constatat numeroşi funcţionari abuzivi cari şi-au­ însuşit banii co­munei, furând de la accize şi din alte venituri ale oraşului; în fine, s’a dovedit până la evidenţă că toate aceste neregule, întreagă această des­trăbălare, întreg acest jaf şi risipă, se datoreşte unei neglijenţe din cele mai culpabile din partea primarului şi a a­jutoarelor sale, care nici­odată n’a fi inspectat serviciile comunale şi au încurajat prin indolenţa lor toate acele neregule. Lăsând chestia răspunderilor civile şi penale la o parte, să vedem dacă cazul comunei Galaţi este un caz i­­zolat, excepţional, sau dacă nu cum­va este tocmai un caz tipic după care putem judeca starea generală a co­munelor noastre. Arancamente vorbind, noi suntem de această din urmă părere, noi so­cotim că ceea ce s’a constatat la Ga­laţi se petrece, pe o scară mai mică sail mai mare, în mult municipa­lităţi ale noastre. Facă-se o anchetă tot atît de minuţioasă ca cea de la Galaţi, la toate comunele din ţară şi se va dovedi că, mulţumită negli­jenţei sau chiar în une­ locurî a com­­plicităţei primarilor şi a a­jutoare­lor, toate interesele oraşului sunt nişte izvoare de îmbogăţire a favoriţilor şi protejaţilor zilei, că serviciile publice sunt într’un hal ruşinos, că la accize se fură, etc. Şi acum, întrebarea e: de ce a­­ceastă stare de lucruri, care sunt cauzele acestei destrăbălări ruşinoase şi dăunătoare intereselor publice? Răspunsul e foarte simplu. La noi consiliile comunale se aleg şi se men­ţin numai după consideraţii politice şi sunt privite ca nişte simple a­­genturi electorale. De îndată ce un guvern nou vine la s cârmă, cel dintâi lucru de care se îngrijeşte este să şi asigure con­cursul unanimităţei consiliilor comu­nale. Aşa au făcut liberalii, aşa au făcut junimiştii sub guvernul d lg. Theodor Rosetti, aşa a făcut d. Ca­­targiu. Cu toţii ne amintim de scan­daloasele disolvări comunale la care am asistat în ajunul celor trei ale­geri generale ce s’au­ făcut în aceşti din urmă patru ani. Am văzut un caz, cum a fost cel de la Iaşi, că acelaş ministru care a cerut disolvarea consiliului comu­nal local, pe motiv, între altele, că primarul n’ar fi corect, să numească mai târziu pe acelaş primar, ca pre­şedinte al comisiei interimare. De ce ? Fiind­că situaţia politică se schimbase. Aşa fiind, evident că cei veniţi în capul comunelor fac la rândul lor politică, încredinţând toate funcţiu­nile şi toate serviciile în mâinile ce­lor mai de rând, dar celor mai a­bili agenţi electorali. Isprăvile aces­tora sunt apoi acoperite, neregulari­­­tăţile lor tolerate. Pe cât timp relaţiile politice din­tre primar, prefect şi ministru sunt bune, nimeni nu se va atinge de abuzivii şi hoţii, ori câte denun­ărî s’ar face împotriva lor, ori cât de multe fapte s’ar preciza, ori câte dovezi s’ar invoca. Denunţătorii vor fi trataţi drept calomniatori, iar cins­tea şi corectitudinea denunţaţilor va fi ridicată în slavă. Va fi însă de ajuns ca un mic nour să tulbure seninătatea raporturilor politice din­tre prefect şi primar sau dintre a­­cesta, cele de mai multe ori depu­tat, şi între ministru, pentru ca fu­ria inspectoratelor administrative să se deslănţuiască, şi să asistăm la scandaluri ca cele din Galaţi. Care sunt mijloacele prin care s’ar putea pune capăt acestei stări de lucruri? Leacul stă intr’o largă reformă administrativă care să asi­gure o adevărată autonomie comu­nală. EDITIA A DOUA DIN AFARA Cestiunea română şi noul ministru de Interne al Ungariei Se ştie că d. Carol Hieronymi a fost numit­­ministru de Interne in noul cabinet unguresc. D. Hieronymi fusese numit de curând preşedinte al înaltei Curţi de Corupturi. In urma acestei numiri, luîndu-şi ziua bună de la alegătorii săi din Zsombolya, a pronunţat cu această ocaziune, la 3 Noembrie s. n., un dis­curs, care, prin numirea să în capul administrat,urnei, câştigă o însemnă­tate capitală. In acest discurs, noul ministru de interne, şi-a arătat pă­rerea sa şi asupra costu­mieî române din Ungaria, şi este interesant să au­zim, ce idee are dînsul asupra aces­tei arzătoare cestiuni. Iată cum ne-a transmis Pester Lloyd partea aceasta a discursul­ui seu : „Cea de a doua cestiune este cestiunea naţionalităţilor, pe care au adus- o la or­dinea zilei, concetăţenii noştrii de limbă română. Vorbind de această cestiune, nu pot să trec cu tăcerea asupra proprielor mele experienţe, pe care le-am câştigat, încă de mult, şi aceasta nu în Transilva­nia, ci într’o parte a Ungariei locuită de Români. De­oare­ce am trăit mulţi ani printre Români, am avut ocaziune de a cunoaşte obiceiurile, simţimintele şi felul de a cugeta ale acestui popor, şi se pot asigura, că nu toţi Românii au antipatii în contra noastră, dar că, din potrivă, ara văzut şi observat, că unii se duci, cu mân­drie de cetăţeni ai acestei patrii. De­si­gur nu se poate deci zice, că toţi concetă­ţenii noştri­ de naţionalitate română ne urăsc şi ne poartă numai antipatie.* „Dar de asemenea ştiu, că în înveci­nată Românie există un partid, care nu se mulţumeşte, cu progresele, pe care le-a fă­cut, în cei din urmă ani, patria sa, şi care mă surprinde şi pe mine şi pe toţi câţi vizitează pe vecinii noştri, dar care voeşte să se întindă patria sa peste tot teritoriul lo­cuit de Români, şi care, în cântecele sale populare, vizează de lui Tisa ca gra­niţă a României. Este în interesul aces­tui partid, a face pe Europa să crează, că Românii din Ungaria nu sunt mulţumiţi cu soarta lor, că ei sunt expuşi aici la persecuţie»i şi asupriri. Cum că iţele a­­cestui partid să întind până şi în patria noastră, numai acela ar fi în stare să tă­găduiască aceasta, care ’şi-ar închide o­chii dinaintea unor fapte notorii. Acest partid extrem ’şi-a format pretenţiunile sale în aşa zisul Memorand al Români­lor. Cea mai mare parte din aceste cereri tind la slăbirea statului­­maghiar, la para­lizarea organismului seă, şi ele nu s’ar putea îndeplini de cât ca preţul disoluţiu­­nei statului maghiar.“ „Desfiinţarea uniune! cu Transilvania mo­dificarea într’o direcţiune federalistă a le­gilor din 1867, organizarea poporului ro­mân pe bază teritorială, ca o reprezentaţiune deosebită, acestea sunt nişte pretenţiunî, cari nici nu pot fi discutate, şi ori­ce agitaţiune în favoarea acestor idei este o trădare de patrie. „Cu toate acestea, acest Memorand ex­pune şi pretenţiuni, cari trebue să se ia in considerare, căci nu este întrebarea, cine le pune, ci, dacă aceea ce se spune, este şi adevărat. Aşa de exemplu este ce­rerea, ca censul electoral să fie supus unei revizuiri, şi ca cercurile electorale să fie îm­părţite mai bine, într’un mod mai drept şi mai echitabil. Eu nu stau la îndoială de a declara, că acestea sunt cereri drepte; eu am convincţiunea, că censul electoral are trebuinţă de o revizuire şi că actuala îm­părţire a circonscripţiunilor electorale nu corespunde nici dreptăţei, nici echităţei. „De­sigur mulţi vor obiecta, că prin a­­ceasta nu se dă o soluţiune cestiune! na­ţionale şi că nici Românii nu se vor mul­ţumi, ci că rezultatul va fi numai, că vor pătrunde în Camera maghiară câţi­va re­prezentanţi ai partidei extreme. Fie, nici eu nu cred, că printr’aceasta s’ar rezolva chestiunea naţională sau măcar cea româ­nească. Eu merg şi mai departe şi susţin acea idee, după care chestiunea română nici nu poate fi rezolvată pe cale legisla­tivă. „Eu sunt de părere, că soluţiunea aces­tei chestiuni trebue să fie căutată pe tă­­râmul social şi pe cel administrativ. In cazul acesta, chestiunea naţională se con­topeşte cu cea socială. Cea mai mare parte a Românilor a aparţinut, înainte de 48, clasei iobagilor, pe când membrii clasei privilegiate erau aproape exclusiv, Ma­ghiari. „Cum că contrasturile sociale, isvorând din această situaţiune, nu au dispărut încă cu totul de la 48 încoace, nu poate să­ ne surprinză pe nimeni, mai ales, că, pe lîngă barierile sociale, au mai venit şi deosebi­rile, rezultând din limbă şi mai ales din religiune. Ca ele să dispară, aceasta este o datorie comună a tuturor Românilor.“ „Un rol, nu tocmai ne­însemnat, îl are însă, în deslegarea acestei chestiuni, ad­ministraţiunea. Ea este în prima linie da­toare de a avea grije, ca funcţionarii, în ţinuturile locuite de Români, să ştie limba poporului, căci o mulţime de dispoziţiuni nedrepte pot rezulta din împrejurarea, că poporul şi funcţionarii nu se înţeleg între dânşii. Administraţiunea are datoria de a se îngriji, ca afacerile tutulor să fie rezol­vate într’un mod drept, fără consideraţiune de naţionalitate, ca intereselor tutulor să se dea aceiaşi atenţiune, aparţie cetăţianul ori­cărei limbi, şi că fie­care, dacă are ca­pacitatea cerută, să poată ocupa funcţiuni fără deosebire de naţionalitate.**' „Intru cât corespunde administraţiunea noastră, In starea ei actuală, acestor con­­diţiuni, nu voia să discut, dar nu încape nici o îndoială că o ast­fel de administra­ţie, a cărei nenumerate defecte le obser­văm chiar în părţile acelea ale ţereî, care se găsesc în condiţiuni mai bune, trebue să fie şi mai rea şi efectele el şi maî vă­tămătoare acolo, pe ’^nde misiunea eî se complică înt?„ prin cestiunile naţionale. Dacă nimic alt­ceva nu ar face reforma adminis­trativă necesară, cestiunea naţionalităţilor ne ar impune-o deja într’un mod imperios, pentru a pune administraţiunea cât mai cu­rând pe nişte baze sănătoase.“ „Cum că, în cazul unei reforme electo­rale, s-ar alege câţî­va extremi ca deputaţi, aceasta nu trebue să ne împedice de a face reforma necesară. Se înţelege că ar fi mai de dorit, ca să nu existe ast­fel de oameni extremi, al căror program să conţie îmbu­­catăţirea ţereî. Cu toate aceste, dacă ei există şi sunt aşa de puternici, pentru a fi în stare să’şi trimeată reprezentanţii lor în parlament, atunci e maî bine să stăm cu dânşii faţă în faţă, de cât de a’î îm­pe­­dica de a’şi expune vederile lor la locul competent.“ Programul noului guvern unguresc Viena, 16 Noembre.—După Noua Pres­­să Liberă sosirea d-lui Weckerie la Viena înaintea celor­l­alţi miniştri are de scop redactarea definitivă a pasagiului progra­mului ministerial în privinţa cultelor. Pro­gramul va anunţa introducerea căsătoriei civile obligatorie şi alte reforme interioare, el va insista asupra fermei menţineri a compromisului din 1867. D. Weckerie a conferit azi cu miniştrii unguri cari au sosit din Budapesta; el a fost primit de împăratul în audienţă care a ţinut jum. ceas.­ ­3 Cei de la „Timpul“ De când am tras o zdravănă scu­­turătură şnapanilor de la Timpul, de când am dovedit că între toţi redactorii politici ai acestui ziar, nu’i unul care să nu se fi vândut măcar de trei-patru ori in viaţa sa, de când am esecutat, precum se cuvine, pe aceste reptile ignobile, gazeta con­servatoare se ocupă de mine, cel pu­ţin odată în fie­care zi. Totuşi când eu am pus la rezon pe micile reptile conservatoare, am împins condescendenţa atât de de­parte, încât n’am voit să rostesc nici un nume ; am îndreptat atacuri generale, şi atâta tot. Timpul, însă, face ceva cu totul d’împotrivă, căci mişeliile sale sunt îndreptate tot­­d’auna în contra mea. La urma urmelor ziarul care se hrăneşte din miile de franci ale mi­nisterului de externe şi din abona­mente poliţieneşti, are deplină drep­tate, căci singura lui meserie este de a înjura pe adversarii guvernului şi de a lăuda pe miniştrii, pe pun­gaşi şi pe asasini. Ori, cum eu­ nu sunt nici asasin, nici ministru, nici pungaş, nu pot avea de­cât onoarea atacurilor reptiliceşti. Dar toate, până şi chiar inzolenţa lacheilor, trebue să aibă o margine. De aceea îmi propun să tratez după cum merită pe domnii cari mă cin­stesc cu calomniile dumnealor. In vre­ o patru sau cinci numere consecutive, cocota d-lui Lahovari susţine morţiş cum că ed aşi fi tot de trampa redactorilor săi, că, dacă aceştia sunt nişte slugi proaste cari au schimbat câte cinci şi şase stă­pâni până acuma, şi eu am un pă­cat pe conştiinţă , căci am apărat guvernul d-lui Lascăr Catargiu în coloanele ziarului Naţionalul. Nici nu m’am scoborît, până la a­­părare, căci acela cari mă cunosc ştiu­ bine, că pocioi avea toate cu­sururile din lume, dar numai om malonest nu sunt, nici marfă de vân­zare în ziaristică n’am fost; însă d. I. N. Iancovescu, fostul director al Naţionalului, revoltat de infamia orizontalei poliţieneşti, îmi trimete chiar a doua zi următoarea scrisoa­re pe care am publicat-o în Lupta de la 4. curent: Iubite prietene Am vezut cu mirare că eşti acuzat de Timpul de a fi scris, ca colaborator al Naţionalului, articole de laudă pentru d. Lascar Catargiu pe sănoi ca redactor al Luptei îl criticai aspru. Me grăbesc cu atât mai mult a răs­punde intrebărei ce'mi faci prin Lupta de Sâmbătă, cu cât nai consimţit a scrie de doue ori pe septămână cronici glumeţe pentru Naţionalul de cât după lungi in­sistenţi şi în consideraţia vechiului prie­teşug care ne leagă. Articole politice n’ai scris nici­odată în Naţionalul. Primeşte o prietenească strângere de mână. Ion N. Iancovescu 1892 Noembre 3. In faţa acestei dezminţiri atât de categorice, nişte oameni de omenie ar fi închis discuţia. Cu totul alt­fel s’au­ purtat cel de la timpul. Pentru culmea ruşine!­lor, au mers până a se sluji de un om irespon­sabil, de un fost prietin al nostru căzut în nenorocire, carele de când o crudă boală l’a izbit, a devenit vrăjmaşul tutulor foştilor săi amici pe cari îl acuză de toate relele. Mi-e dureros să răspund lui Paul Scorţeanu, al căruia prietin am fost ani îndelungați, mi e dureros să a­­mintesc unui om nenorocit nenoro­cirea lui, dar ignonimia timpului me sileşte la aceasta. Fiind­că sunt mulți cari nu ştiu cine e Paul Scorţeanu, mă văd si­lit a declara că screnanul om e pa­ralitic de două ani de zile, că boala cea mai crudă l’a izbit. Ei bine, odioşii oameni de la Timpul, n’au­ avut nici acest scrupul, nu s’au­ sfiit măcar de a introduce în luptă pe un om bolnav, inconscient, ires­ponsabil, pe un om căruia, nu ştii bine, dacă poţi să I răspunzi, iv Oare cel de la Timpul n’au­ în­ţeles că Scorţeanu nu poate fi un martor valabil? Oare n’au văzut dânşii cum bate câmpii şi cum se retractează? Intr’o zi me acuză că am rămas la Naţionalul până la în­cetarea ziarului, dar în urma dove­zilor ce am adus mărturiseşte că nu si mai aduce aminte de aceste fapte, intr’o zi afirmă că am iscălit articole politice cu pseudonimul Mung, a doua zi că am scris numai cronice glumeţe, iscălind Don Spi­ridon. Intr’o­­ji—în prima lui scri­soare iscălită—declară că face o măr­turisire imparţială în potriva mea, iar în scrisoarea de er­ scrie : Mai întâii!, grosolănia nu mă surprinde de loc, din partea unui om care a aştep­tat nenorocirea ce mă lovi pentru ca să-­şi dea curs urei personaje înverşunate ce-­mi hrăneşte de 20 de ani, adică din chiar ziua când pentru prima oară am stat faţă în faţă — ură de rasă, profundă şi fără de scrupule, la care din nenorocire este expus tot românul din partea ciurucurilor omenirei care se chiamă greci, unguri, e­­vrei, polonezi şi armeni. Iată imparţialitate! Şi Timpul primeşte mărturia unui om care pre­tinde a fi fost în vrăjmăşie timp de 20 de ani! O altă dovadă că Scorţeanu a că­zut în inconştienţă, e afirmarea lui că eu i-aşl fi un vechi­ duşman din pricină că el este român iar eu­ străin­­ ?! Nu vede timpul că a da ospi­talitate unor asemenea scrisori se face ridicol ? Căci declaraţia lui Scor­ţeanu e cu atât mai departe de lu­ciditate, cu cât el este născut în Brăila din tată grec şi mamă ro­mâncă, că numele pe care o poartă nu este al tatălui său, ci al ma­mei sale, nume pe care l-a adop­tat după moartea părintelui şi nu­mai în dorinţa de a trece drept ro­mân neaoş. Numele tatălui sed era, mi se pare, Sachelaridi, sad aşa ceva. Aşa e că a păţit-o Timpul în ne­mărginita lui dorinţă de a mă ca­lomnia ? Eu termin repetând declaraţia fă­cută alaltă-ieri: dovediţi că am scris un singur rând de apărare pentru guvernele ori ideile conser­vatoare şi mă retrag a doua-şi din presă. Dar, încă o dată, cer dovezi, iar nici de­cum calomnii murdare şi măr­turii de ale celor căzuţi în irespon­sabilitate. Ori­cât v’aţi sili, domnilor de la Timpul, de a mă trece în clasa voastră, în clasa gazetarilor fără con­vingeri, reuşită nu veţi avea. Ura voastră în contra ’muil este ura femeie! pierdute în potriva femeie­ cinstite. Const. C. Bacalbaşa.

Next